Mereu mi-e dor de cer.
Atâta ştiu
şi sufăr.
Zadarnic m-amăgesc:
În flori de nufăr
Nu-i pace,
Dacă nu este şi cer.
Vreo cinci perechi de aripi
am să cer.
Dar unde cererea să mi-o depun?
Ar zice,
sigur,
toţi, că sunt nebun.
Şi sunt.
De altfel,
Este şi firesc,
De-aceea cerul pururi mi-l doresc.
De-aş fi de-aici,
aş fi normal
şi gata.
Dar nu-s.
Se vede fapta,
că m-am născut
c-o genă nouă
(sau e veche?):
mi-e dor de cer mereu,
de zboruri
şi de rouă,
de cântecul de slavă
în ureche.
Şi-n vise zbor,
să ştiţi,
adeseori
(şi bine că în vise nu sunt controlori!)
Dar nu-i deajuns,
ca dorul să mi-l împlinesc.
Dar nu disper,
nu mă grăbesc!
Aştept,
căci ştiu:
în taină,
zece aripi îmi cresc.

Mihai-Andrei Aldea