Categorie: Critică

21 de rubini. O viziune, mai multe viziuni

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

21 de rubini
O viziune, mai multe viziuni

desigur, acest text cuprinde multe informații despre film; poate ar fi mai bine să vedeți întâi filmul, apoi să citiți cele ce urmează

Un documentar artistic l-aș numi mai curând:
ne arată cum suntem, nu ne place și aruncăm
cu noroi. Actrița din rolul principal e un
diamant. Regizorul a reușit să vorbească într-o
societate care te vrea tăcut, asta înseamnă
libertate. (Alexandru Postelnicu)

Fariseismul, lăcomia, minciuna la rang de
rege, egoismul, nedreptatea. Tare de care
suferă adânc țara. De mulți ani, tot mai mult.
Răzbate și durerea unora că nu pot face
nimic, nu pot schimba nedreptățile, răzbate și
sentimentul neputinței în fața unor lucruri
implacabile. Rămâi adânc pe gânduri după un
astfel de film… Mulțumesc! Și mă bucur și
pentru că e filmat în cea mai mare parte în
Oradea. (Ioana Mărcuș)

Un film prea bun, cu personaje mult prea
sincere. În concluzie, „merita” să fie cenzurat,
de către totalitarismul „democrației românești”,
pe motiv de „propagandă rusă”. O producție
cu un buget cu capital 100% românesc, care a
costat cât pentru două averi, a ajuns pe
YouTube, căci în cinematografele României a
fost interzis. Mulțumesc producătorului,
regizorului, marelui scenarist pentru oferirea
acestei capodopere spre vizionare chiar aici,
pe canalul domniei sale! Cu iubire
necondiționată, Daian Antonin

Scăldătoarea aceea închipuie Biserica, Biserica cea adevărată. În care ne adunăm cu toții: și orbi, și șchipi, și uscați. Suntem orbi, că nu ne vedem păcatele. Suntem șchiopi, că ne-am abătut de la calea Domnului. Și suntem uscați de neiubire. (21 de rubini)

Am cunoscut filmul 21 de rubini, la început, prin furia unora. Cum nu judec fără să cercetez, iar cercetarea pleacă de la subiect, am căutat filmul. Care era, tăcut dar sistematic, cenzurat. Am văzut unele prezentări, am citit descrieri și comentarii sau critici. Niciun argument concret, logic, împotriva filmului, dar multă furie, supărare sau chiar ură.
Am scris în apărarea dreptului la liberă exprimare, dar mai ales a tot mai interzisului drept la critică. Ce face parte, desigur, din dreptul la liberă exprimare. Însă dreptul la critică, ce este parte esențială a Ortodoxiei, este tot mai limitat de Administrația Bisericească dacă o privește. Căci aceleași persoane și funcții care invocă felurite canoane și rânduieli ca să închidă gura criticilor le „uită” atunci când îi fac pe critici în toate felurile. Pe critici, sau pe oricine îi nemulțumește. O fățărnicie evidentă, pentru ai cărei exponenți Dumnezeu a pregătit adâncurile Iadului – cu atât mai mari, întunecoase și chinuitoare cu cât crește rangul exponentului fățărniciei.

Acest fariseism, cu multe măști, la care lașitatea și oportunismul adaugă pe mulți, este una dintre durerile dezvelite de 21 de rubini. Este scos la iveală și în viața de toate zilele, și „în societate” și în Biserică. Sau, mai bine zis, în Administrația Bisericească, după cum spune filmul, arătând și direct, și indirect, că Biserica sunt cei care țin credința, nu cei care o exploatează.
Iar acest fariseism este, așa cum am spus, doar una dintre durerile expuse de 21 de rubini.

În critica acestei opere cinematografice este nevoie să precizăm că filmul este o tragedie realistă, plasată într-un timp și într-un loc de sinteză.
În mare, locul ar fi România, termen ce apare obsedant în unele secvențe. Dar singurele locuri clar denumite sunt Mideni (comuna eroilor principali), Zădărniceni și Nicăriu.
Dacă primul nume sugerează mediocritatea – fără ca această interpretare să fie sigură –, celelalte două nume au înțelesuri clare. Zădărniceni este și sediul seminarului, școlii teologice controlate de corupție, în care Credința este zădărnicită de etatism, politicianism, lăcomie și alte patimi. Nicăriu este direcția în care merg cei fără Dumnezeu, fie că sunt din Biserică sau din afara ei.

Cadrele sunt cel mai adesea de o simplitate deplină, reflectând vederea unui om cu încărcătură emoțională: concentrat pe ceea ce are în fața ochilor, ignorând detaliile până când este silit să le vadă. Chiar dacă aceste detalii ignorabile au, adesea, greutatea lor.
Prin felul în care este filmat 21 de rubini silește privitorul să se implice în tot ceea ce se întâmplă ca și cum ar fi de față: sentimentul de vizionare a unui film este estompat până la dispariție.
Din acest punct Alexandru Postelnicu are deplină dreptate atunci când îl numește un documentar artistic. Dar numai din acest punct de vedere, pentru că scenariul și regia trec de hotarele unghiului de vedere al unei persoane, trec de documentar. Aceasta pentru că locurile și timpurile se suprapun, iar replicile cele mai simple sunt instrumente ale unei exprimări bogate.

Un exemplu al acestor replici, comic și tragic totodată, este dialogul dintre Primarul din Mideni și Spăriatu, tatăl copilului (George) de la care pornește de fapt povestea. Redăm doar un schimb de cuvinte:

Primarul: Porc de Crăciun îmi trebuie mie acuma!?! … (pauză) Și să știi că dacă-l aduci, nu-l iau fără bani!
Tatăl: Dom’ Gelu!… Punem și bani!

De așteptat ar fi fost ca tatăl să spună că nu trebuie bani, adică să înțeleagă că primarul vrea să plătească. Înțelegerea pe dos, că porcul promis nu va fi luat dacă nu e însoțit de bani, ține de altă lume decât cea obișnuită: o lume a corupției devenită mod de viață.
Gândirea tatălui este corectă după regulile acestei lumi a corupției, iar așteptarea spectatorului îi dovedește nepriceperea în ale corupției. Primarul reacționează la această replică – la prima vedere absurdă, în corupție perfect logică – prin trecerea de la tonul agresiv, respingător, la un ton părintesc. Tatăl a respectat convențiile corupției, intrând astfel în mecanismul „firesc” al societății: apelul la relații, mite mascate, „manevre”…

Un plan al acestei scene – plan ce reapare sistematic în film – este al vulgarității „celor de sus” în fața celor dependenți de ei. O vulgaritate ce vine din corupția interioară și răspândește corupție mai departe. La fel ca promisiunea „primului număr” dintr-o revistă pornografică ce ar urma să „bucure bărbații din România”. Promisiune „dată la radio”, ca încheiere a propagandei mincinoase – ce se folosește și de intelectualii de curte ai vremii și locului.

Și pentru că am amintit de vreme, iar mai sus despre faptul că locurile și timpurile se suprapun, să amintim că filmul unește mai multe evenimente din ani diferiți: vizita Papei în România – cu tonele de afaceri făcute pe temă și minciunile propagandei despre beneficiile vizitei –, Plandemia – cu fățărnicia mascării publice și a înlăturării măștilor la petrecerile celor care impun măștile –, lupta anti-corupție a unor naivi ce este de fapt numai instrument de șantaj pentru cei de sus, Războiul din Ucraina etc. În paralel există trimiterea lui George (Georgică) Ciofu la seminar, prin pile, de către părinți, în anul 1999, anul în care, în aprobarea intelectualilor de curte, este bombardată, ilegal și monstruos, Iugoslavia, inclusiv Belgradul în Ziua Învierii. Intersectarea celor două lumi temporare este complexă, construind dibaci tensiuni narative.
Procedeul unificării mai multor timpuri este folosit în multe filme, nu este nou. Aici îndeplinește în primul rând rostul iluminării factorilor comuni ai acestor evenimente: fățărnicia, corupția, propaganda înșelătoare, imoralitatea, ticăloșia etc. Toți acești factori comuni fiind tipici puternicilor din film. În timp ce oamenii buni sunt fie în umbră, fie atacați.

Părintele Alexie, fost deținut politic, trăiește în Mideni, un sat în care propaganda oficială este foarte puternică. Capul Familiei Ciofu, zis Spăriatu, cu toate că știe că această propagandă este o minciună, nu se ferește să o folosească împotriva Părintelui Alexie. Are ca pildă mai marii, lumești și bisericești, care nu se sfiescă să folosească marota legionarismului ca pretext universal valabil pentru atacuri, oricât de nedrepte și abjecte. O replică a îndureratului martir, Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, e și unul dintre firele subtile și ziditoare ale filmului: pentru a avea moralitate, pentru a fi liber, pentru a fi om adevărat și, implicit, creștin adevărat, trebuie să privești dincolo de lumea aceasta. Altfel ești înrobit de ea.

Această înrobire, de altfel, apare și la Procuroarea Nina Lucreția Ciofu. Bântuită de sinuciderea fratelui ei, de suferințele tatălui ei și de moartea mamei, caută izbăvirea în dreptate (la ea, dreptate judiciară). O căutare sortită eșecului, ne arată și acest film, după cum ne arată și realitatea.

O „critică” de o furibundă părtinire, pretinde absurd că procuroarea aceasta ar fi prezentată drept fără „nici cea mai mică slăbiciune”, drept „nevinovată” etc. Cine a văzut filmul ca să îl vadă, nu ca să găsească nod în papură, va fi șocat de această idee. Dacă judecăm în cheie creștină, este evident, în primul rând, că Nina trăiește în păcat, nefiind căsătorită cu bărbatul cu care face dragoste. Deși îl socotește – unilateral – „o parte din ea”. Unilateral, căci iubitul nu-i confirmă ideea, ba chiar profesează, calm și hotărât, o altă scară de valori. Pe care ea nu o respinge hotărât, dând dovadă de slăbiciune.
De asemenea, procuroarea este „la ea acasă” într-un club a cărui atmosferă de destrăbălare este 100% străină moralei creștine. Iar aici nu este vorba doar de fumat sau dansuri, ci de animatoare indecente, de liniuțe, de lesbianism…
Pretenția de lipsă a slăbiciunilor, de nevinovăție, devine în context o bătaie de joc la adresa logicii, rațiunii și bunului simț: dimpotrivă, filmul o prezintă pe procuroare drept un om obișnuit, cu slăbiciuni și căderi, mânat să caute o dreptate imposibilă, judiciară, de motive subiective, sentimentale, personale – deci, implicit, incoerente. De aici îi vin procuroarei și subiectivismele, și multele slăbiciuni, și, până la urmă, căderea.

Și din aceleași surse vine și căderea familiei ei.

În vreme ce Părintele Alexie se raportează la Iisus Christos și rânduiala sa, Familia Ciofu, in integrum, se raportează la propriile simțăminte ca la niște idoli. O cumplită cădere ce este mult încurajată astăzi. Din pricina idolatriei față de propriile simțăminte mama își terorizează și manipulează soțul ca să intervină, să apeleze la relații, pentru ca băiatul să fie primit la seminar.

O mărturie teribilă pentru fățărnicia multora care se cred credincioși este aceea a mamei lui George. Ea vine la Părintele Alexie, cântă cu celelalte credincioase, dar nu îi cere sfatul și nu îi ascultă îndemnul.

Și asta încă nu e tot! Părintele Alexie o previne că face rău împingând copilul spre preoție prin pile „Nu-i nenoroci sufletul! Lasă-L pe Domnul să-l cheme la slujire așa cum știe El mai bine!”. Ea, printre altele, vine cu o „scuză” care este un fel de deviză a societății: așa fac toți.

Am auzit această „scuză” de la toți cei care s-au supus și se supun răului. Nenumărați oameni, bărbați și femei, au încercat să îmi justifice uciderea copiilor în pântecele mamei, perversiunile sexuale, corupția sau lașitatea cu așa fac toți. De mii de ori am spus: Chiar dacă toți fac un lucru rău, tot rău rămâne și cei buni nu îl vor face.
Filmul nu spune asta direct, ci implicit: consecința acestor scuze este distrugerea celor care le invocă.

Revin la încercarea Părintelui Alexie de a trezi mama din răul pe care îl face. Și mă opresc la o scenă esențială. În care fățărnicia și răutatea sunt expuse cu precizie chirurgicală. Tatăl fumează lângă aragaz, băiatul muncește să învețe pentru examenul de intrare la seminar, mama vine de la muncă. Și începe cu reproșuri casnice, trecând de aici la faptul că „noi mergem din păcat în păcat”. Iar după ce a tensionat destul atmosfera, declară „Mai bine nu se mai duce la niciun seminar decât să intre cu pile!” (copilul, desigur). Soțul – ce fusese presat de ea să intervină la pile pentru copil – îi răspunde… „Toți fac așa!”. Confirmându-i, astfel, scuza imorală pe care și ea se baza. Iar ea continuă să invoce smiorcăit spusele Părintelui Alexie, după care îl invocă pe acesta: „Uite, și Părintele Alexie spune…”. Este clipa în care Spărietu se înfurie, îl înjură pe preot, merge la acesta acasă, deși e noapte, sare poarta și îl agresează, încercând să îl intimideze.

Pentru cei care sunt preoți de parohie care lucrează binele, scena este ușor de recunoscut și înțeles. Furia unora din familie față de îndreptarea sau încercarea de îndreptare a celorlalți membri ai familiei este des întâlnită.

Dar ce mi s-a părut extrem de bine surprins aici este felul viclean în care cel „credincios” iese din ascultarea față de duhovnic. Femeia a urmat aici toți pașii psihologici necesari pentru a obține reacția aceasta de la bărbatul ei. Este izbitor contrastul dintre scena venirii ei acasă și cele în care îl manipulează pentru a obține apelul la pile. Iar această deosebire nu este întâmplătoare, chiar dacă dorința interioară nu este conștientizată: din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6.45).
Ea a vrut ca bărbatul ei să reacționeze astfel, pentru ca așa să se poată despărți „justificat” de Părintele Alexie – și să își despartă și copilul de el. Lucru ce se vede în ușurința cu care acceptă despărțirea și în râvna cu care lucrează la împlinirea pașilor de mituire și influență.

Eșecul ei se repetă în eșecul fiicei sale: amândouă sunt mânate de emoții fără pricepere, de patimi, lipsite de călăuzirea Duhului Sfânt – prin înstrăinarea de cei care Îl au și alipirea de cei care sunt departe de El.

O morală esențială a filmului este: Binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Cei 21 de „rubini” sunt dragostea părintească nepricepută. Spărietu a primit un ceas cu 21 de rubine de la tatăl său; doar că la ei în familie pluralul este (astăzi) rarul rubini. Pentru cusurgii intelectualiști, indignați de acest plural, voi consemna că este prezentat și de Micul Dicționar Academic, 2010, și de Dicționarul de Neologisme din 1996 și din 1998, și de Dicționarul Limbii Române Contemporane (1955-1957).
Revenind, amintim că Spărietu a primit ceasul cu 21 de rubini de la tatăl său, când a plecat de acasă. Și, prevenindu-și băiatul că o să îi fie greu, „dar dacă ăsta-i visul tău, te sprijin cum pot”, i-l pune la mână. „Altceva mai de preț n-am să-ți dau”, spune el.

Dar este, cu adevărat, cel mai prețios lucru pe care un copil îl primește de la părinți averea? Oare chiar așa, cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate da fiului său este un număr de pietre prețioase? Ori de obiecte valoroase?

Într-adevăr, tatăl lui George nu arată în film nici demnitate, nici moralitate. Undeva, ceva, este, căci își iubește soția și copiii. Dar nu este ce trebuie, pentru că îi lipsește Adevărul. Și, de aceea, nu le poate da celor dragi ceea ce au cu adevărat nevoie: credință, demnitate, curaj, moralitate. Pe care nici nu le înțelege: așa cum s-a văzut și în scena discuției cu primarul (pentru intervenție pentru băiat), tată trăiește în lumea corupției ca și cum ar fi normal. Pentru el Părintele Alexie nu este criminal pentru că a făcut închisoare – nu îl deranjează asta la nimeni –, ci pentru că stă „împotriva sistemului”, stă împotriva principiilor imorale care pentru Spărietu sunt adevăruri absolute.

Străin, prin urmare, de tot ce înseamnă adevăr, Spărietu are o dragoste strămbă, atât față de soție cât și față de copii. Care este una dintre sursele fundamentale ale răului în familia sa.

În această privință o scenă ce pare unora doar de umplutură relevă un adevăr teribil. E scena în care cei doi părinți merg, după examen, la pila numită Părintele Porumbacu. Acesta, pe de-o parte, îl laudă pe băiat, spunând că a avut una dintre cele mai bune lucrări. După care pretinde alți bani ca nota să devină oficială. Câteva scene după, se vede însă că George Ciofu este ultimul pe lista intraților.
Puțini înțeleg, cel puțin conștient, greutatea și gravitatea acestei scene1.
Ca și a altora.

Filmul a fost declarat de cineva drept „mizerie neo-marxistă”. Afirmația, fiind incompletă, devine minciună: filmul înfățișează mizeria neo-marxistă.
La fel, filmul a fost declarat de unii ca fiind „împotriva Bisericii”. Iubesc Biserica mai mult decât îmi iubesc viața. Și tocmai de aceea repet că filmul nu este împotriva Bisericii, este împotriva corupției din Biserică. Lucru arătat foarte clar și repetat în film!

Ar fi adevărat că 21 de rubini este împotriva Bisericii doar dacă Iuda și urmașii lui sunt Biserica. Dar așa cum Iuda nu este Biserica și nu îi reprezintă pe Apostoli și urmașii lor, la fel nici urmașii lui Iuda nu sunt Biserica și nu îi reprezintă pe urmașii Apostolilor.

Iar corupția din Biserică există, iar lupta împotriva ei este încă prea mică!

Aș fi vrut să dau aici numele unui mitropolit. Care a fost angajat al Securității, începând pe post de colaborator în seminar, și continuând până la moarte. Care a băgat în pușcărie oameni cu turnătoriile lui, fiind răsplătit de Securitate cu avansări. Care a turnat pe unii în așa fel încât era clar că vor fi uciși în pușcărie. Și au fost uciși. Iar Securitatea l-a răsplătit cu avansarea ca episcop, iar apoi cu numirea ca mitropolit. Și după Revoluție, a mințit că „a fost nevoit” să semneze un contract de colaborare; pentru care, cu deplină fățărnicie, și-a cerut public iertare. Ascunzând faptul că era, de fapt, ofițer de securitate și dușman al Bisericii, până la moarte. Pentru care se și prăjește în Iad în clipa de față, pentru Veșnicie.
Aș fi vrut să dau aici numele unui episcop pedofil și homosexual, promovat de Securitate. Folosit împotriva unui ieromonah râvnitor și a mânăstirii acestuia, pentru că preotul și mânăstirea nu îi acceptau mizeria. Și care s-a răzbunat, cu ajutorul colegilor lui securiști, pe cei care i s-au împotrivit. Spre sfințirea acelora și spre osândirea sa.
Sau aș putea să dau numele unor inspectori bisericești sau protopopi sau vicari de mare și continuă corupție.
Dar cum Părintele Ciprian Mega nu a dat nume în filmul său, nu dau nici eu. Și, de asemenea, și pentru că personajele negative din film sunt o sinteză a mai multor persoane aflate pe drumul spre Iad, sau deja acolo.2

Voi sublinia doar faptul că răutățile Administrației Bisericești din film sunt o realitate dureroasă.
Iar lupta împotriva lor, o nevoie absolută.

S-a pretins că filmul ar da apă la moară anti-americanismului, că ar fi filo-rus etc. Cum s-ar zice, hoțul crede hoți pe toți. Americanii care luptă împotriva corupției din SUA sunt Americani și pro-americani, nu anti-americani! Sprijinirea corupției este sprijinirea dușmanilor Țării și Bisericii, combaterea corupției este apărarea Bisericii și Țării împotriva dușmanilor!

Un stat coruptibil este cumpărabil de către oricine. Inclusiv de către Rusia sau oricare alții.

Apropo, „patrioții” indignați de 21 de rubini au idee că tot mai multe servicii de stat din România sunt la mâna Turciei sau altor puteri străine? Bineînțeles că nu, și dacă știu tot nu le pasă, pentru că lor le pasă doar de lozinci și prejudecăți. Însă factual, corupția este cea mai mare trădare: înseamnă transformarea Patriei și Bisericii într-o marfă.

Iar faptul că 21 de rubini scoate la iveală rădăcinile corupției este foarte bine.

Chiar dacă nu va determina trezirea celor vrăjiți de corupție și imoralitate, chiar dacă nu îi va face să se desprindă de ispitele care îi conduc, mărturisește și va mărturisi. Iar cei care vor să se trezească – din Administrația Bisericească, din stat, din societate – se vor trezi și se vor mântui.

La înmormântarea Părintelui Alexie se spun anumite lucruri esențiale. Care, acoperite pentru spectator de valurile mizeriei neo-marxiste din societate (chirurgical înfățișată în film), devin semințe. Care să rodească la vremea lor.

Scenele înmormântării încep cu un fragment din Christos a înviat din morți…, mai precis fragmentul final. Apoi se aude

„Sufletul lui se bucură azi, pentru că știe unde se duce. Mereu a știut încotro se îndreaptă.”.

Paralela între această realitate și cea a alergătorilor către Nicăriu este izbitoare. Iar fraza este o mărturie a adevărului Veșniciei – realitate pe care și părinții lui George, și societatea, o ignoră sau o neagă.

Protopopul este unul dintre purtătorii coșciugului. Și este și cel care vorbește, pe marginea gropii:

„Iar eu, când oi ajunge în ziua judecății, de-o vedea Dumnezeu ceva bun și în zdreanța asta de om, un strop de lumină, apoi acea lumină mi-a aprins-o în suflet Părintele Alexie.”

Și continuă:

„Când mai bârfiți pe la colțuri… că popa cutare a făcut… că episcopul cutare a fost securist… că Biserica… că Patriarhul s-a dat cu ei… când… și când… și când. Să vă amintiți de el. Cu voi a fost Biserica! De-ați avea zeci de mii de învățători întru Christos, totuși nu aveți mulți părinți!”

Dar cine ascultă de părinți?

I-am avut pe Părinții Arsenie Papacioc, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Macarie Ioniță, Visarion Iugulescu, Mina Dobzeu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc.
Puțini i-au ascultat și i-au urmat cât au trăit. Și mai puțini îi ascultă astăzi.
Biserica a fost și este cu voi.
Prin fiecare preot ce trăiește Credința.
Dar, ca și de Părintele Alexie în film, câți ascultă?

Revenind la film din afară, pot spune că actorii joacă excepțional. Toți. Nu am găsit nici măcar un gest strident, care să iasă din atmosferă. O atmosferă aproape mereu sufocantă, căci este atmosfera celor fără Dumnezeu.

Ca uriașa majoritate a filmelor bune, 21 de rubini nu merge pe o dihotomie clară, nu separă personajele și acțiunile în bun și rău. Chiar dacă sunt. Lasă înțelegerea și alegerea în seama privitorilor.

Este o răspundere de care, se pare, unii s-au îngrozit. Și nu atât pentru ei, cât pentru alții: le este groază de o trezire a conștiințelor.
Dar pentru mântuire trebuie învoire, iar învoirea cere înțelegere și alegere. Liberă.

Ionuț Popescu spune:

„Filmul este genial. Surprinde cele mai relevante elemente ale societății românești, atât de acum 20 de ani, cât și de acum 2 ani. Frapantă a fost dedicația părinților, pana la sacrificiu, pentru binele pe care îl credeau a fi pentru băiatul lor. Are foarte multe elemente comune cu fiecare familie din acele vremuri. Și ce a ieșit din această forțare a lucrurilor? Dezastru. Când vezi contradicția între aspirațiile părinților, prinși într-o iluzie, și realitate, arătată prin episcopul grobian, ți se frânge sufletul și ți se pare totul o imensă risipa. Prin urmare, consider filmul un model de așa nu, și o cerere la a fi mai circumspecți cu propriile iluzii. Ar trebui să fim mai precauți cu fantasmele în care putem cădea, atât la nivel individual, cât mai ales ca părinți. Exista o gena a naturii noastre de sclavi, care își caută permanent obiectul de adorație, pe fondul lipsei cunoașterii de sine, unica forma de împuternicire. Christos ne-a vrut liberi, iar unii i-au alterat serios mesajul, scoțând-L pe Dumnezeu mult în afara noastră. Cu Dumnezeu în afara noastră, nu mai rămâne de manifestat decât firea umana, ceea ce filmul arată în mod expresiv.”

Iar Constantin Gheorghinoiu vine cu aceste cuvinte:

„Christos a Înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o fresca a sufletului românesc a ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film sa trezeasca poporul roman din mizeria si umilința in care a decăzut!”

Filmul se încheie cu sora lui George, procuroarea, care în studenție și-a pierdut fratele, mama și apoi tatăl, ajuns „la nebuni”. Iar acum și-a pierdut prietenele, iubitul, funcția, colegii, cariera și propriul copil – în urma abuzivei arestări. Trecând pe bulevardul cu firme luminoase, către o parte mai retrasă, este „acoperită” brusc de cântarea Pricesnei Întâmpinării Domnului (Maică și Fecioară). Coboară câteva trepte și ajunge într-o biserică. Merge înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și își pleacă fruntea pe umărul acesteia. Camera privește biserica, icoanele și preotul, dând o neașteptată pace.

O legătură între această clipă, și îndreptarea către Măicuța Domnului a ucenicelor Părintelui Alexie lămurește multe lucruri. Inclusiv căderea celei care, în loc să-și pună nădejdea în Împărăteasa Cerurilor și Fiul acesteia s-a bizuit, iar și iar, pe „ce fac toți” și pe oameni.

întoarcerea

Peste câteva secvențe – legate de bagajul trecutului – și cel puțin o noapte, fosta procuroare ascultă clopotele, încercând să se regăsească. Apoi își vizitează tatăl la spital(ul de psihiatrie) în care se află de mulți ani. Îi pune pe mână ceasul cu 21 de rubini. El o întreabă:

– De unde ești dumneata?
Înlăcrimată, își pune capul pe umărul lui:
– De nicăieri.
Și plânge.
Ecranul se închide, iar apoi se aud cuvintele lui:
– Mie mi-e sete!

Și nouă, ar trebui să spunem.

Precum însetează cerbul de izvoarele apelor, așa însetează sufletul nostru de Tine, Doamne! (Psalm 41.1)

O morală esențială a filmului este: Cel care nu se satură întru Dumnezeu rămâne veșnic flămând și însetat; sau nesătul.

Închei aici, cu toate că aș mai avea multe de înfățișat, pentru filmul are o bogăție uriașă – iar fiecare parte are locul și rostul său. Aș putea spune că filmul este un șir de scene-cheie, legate între ele ca pașii lucrării unui chirurg de a expune organele infectate aflate sub piele. Lucrare în care, subtil, se expune și drumul însănătoșirii.

Mie mi se pare un film mare, excepțional, genial, de o mare sinceritate psihologică – de unde vine și neașteptata duritate a filmului, căci durerile căderilor, durerile fățărniciei, corupției, patimilor sunt resimțite de privitor cu putere. Este un film ce va rămâne în istoria cinematografiei românești, și nu numai.

Mi-aș dori din suflet să fie și o piatră de hotar în lupta nesfârșită pentru îndreptare – luptă a fiecărei generații din Biserică și societate și de pretutindeni. Măcar în Biserica noastră, dacă nu și în Țara noastră.

Iar dacă nu va fi, rămâne o mărturie, rămâne glasul celui ce strigă în pustie, rămâne de folos pentru oricine caută adevărul.

Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar aici se cucerește.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru doritori, filmul poate fi văzut pe youtube, dându-se click aici. În urma cenzurării, s-a ajuns la această soluție de sacrificiu, urcarea pe youtube. Prin care se pierd foarte mulți bani, dar mărturia rămâne. Până o fi cenzurată și acolo…

P.P.S. Este ridicol să văd cum unii și alții nu pot nega realitatea scenelor din film, dar spumegă împotriva filmului. M-aș fi așteptat să se supere oameni trăiți într-un turn de fildeș, care nu știu că asemenea lucruri există – și chiar mai des decât excepțional. Dar cei care știu că există ar trebui să înțeleagă bine că numai îndreptarea vindecă. Deși nici ea nu șterge trecutul. Ne bucurăm de Sfântul Apostol Pavel, dar trebuie să ne amintim că sunt înscrise în Biblie și crimele lui. Și asta nu pentru că Dumnezeu este neiertător, ci pentru că este Adevărul. Îndreptarea se face plecând de la ce este către ceea ce trebuie să fie. De la o minciună spre altă minciună e drumul spre Iad.

P.P.P.S. Mi se pare că, între cei din Biserică, sunt două feluri de oameni care se smintesc de acest film: cei care se recunosc în personajele aflate pe drumul greșit și aceia care își pun nădejdea mai mult în forme și/sau oameni decât în Dumnezeu. Cei care Îl caută pe Acesta, știu că e ușor să rătăcești Calea și greu să rămâi pe ea. Și folosesc filmul ca o apărare de căderi și rătăciri.

1 Avem aici de-a face nu doar cu plasa de minciuni a corupției, ci și cu ușurința cu care părinții cred minciunile ce par favorabile copiilor lor. Sunt mai multe chipuri ale fugii de adevăr, care este, totdeauna, o fugă de Dumnezeu.

2 Afirmație pentru care cei care se simt cu musca pe căciulă tind să-l urască pe vorbitorul care le aduce aminte de ce îi așteaptă, în loc să se îndrepte.

========================================

două poziții de calitate față de filmul 21 de rubini:
https://thewoman.ro/filmul-21-de-rubini-in-avanpremiera-la-cluj-napoca/
https://r3media.ro/ce-am-vazut-eu-la-21-de-rubini/

Despre libertate, alegeri, urmări

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Despre libertate, alegeri, urmări

Libertatea este de două feluri: libertatea de alegere și lipsa roadelor alegerilor.
Libertatea de alegere este, în fapt, o putere: puterea de a alege dintre mai multe căi de gândire, vorbire, făptuire.
Lipsa roadelor alegerii este, de fapt, o încercare de fugă față de urmările nedorite ale alegerilor.

Lupta omului de astăzi pentru „libertate” este rar, și tot mai rar, o luptă pentru libertatea de alegere. Atât statele – care sunt alcătuite de și din oameni – cât și persoanele urăsc orice alegere a altuia care nu le place. Fenomenul se manifestă cu multă putere chiar și – sau în primul rând la – marii susținători ai libertății. Există volume întregi de justificări ale ”nevoii” de a nu exista urmări ale alegerilor.
Iar izvorul acestei uri este fuga de urmările nedorite ale alegerilor (fie că sunt proprii sau, cu atât mai mult, ale altora).

Cei care fug de urmările nedorite ale alegerilor mărturisesc prin aceasta, dincolo de lașitate sau iresponsabilitate, conștiința răului pe care îl aleg, dar mai ales faptul că sunt sclavi. Sunt sclavii fricii, sclavii mândriei, sclavii propriei răutăți etc.
Chipul cel mai vechi al fugii de urmările alegerilor sunt Satana și dracii lui.
Dar toți avem înclinarea, mai slabă sau mai puternică, de a fugi de urmările alegerilor dacă nu ne plac. Totuși, aceste urmări și/sau legile care le aduc sunt, natural, o cale de apărare și îndreptare: și pentru noi, și pentru lume.

O pildă mai ușor de înțeles este gravitația: alegerea de a încerca să zbori fără să ai cu ce (aripi, balon, planor, avion etc.) duce la căderi (prăbușiri); dar fără gravitație viața pe pământ nu este cu putință (exceptând câteva microorganisme).
Dar, desigur, omul și-ar dori ca gravitația să existe pentru alții sau altele, iar el să o poată încălca oricând. Adică să zboare „liber”. Altfel spus, vrea o libertate de alegere cu lipsa roadelor alegerii (aici ar fi căderea sau, respectiv, cheltuielile uriașe pentru zbor).
Dar ce s-ar întâmpla dacă această dorință ar deveni fapt?
La câte răutăți fac oamenii, dacă ar fi putut să zboare de la început ori era de mult distrusă planeta, ori și omenirea ar fi dispărut. Războaiele și distrugerile umane au fost mărginite prin greutatea mișcărilor (de trupe, utilaje, mărfuri etc.). Dacă oamenii ar fi putut zbura „liber” ar fi nimicit pădurile și pășunile, păsările și vietățile „exotice”, ar fi răvășit planeta de mii și mii de ori mai mult decât a făcut-o. Și și-ar fi făcut unii altora atâtea răutăți cât nu se poate spune!
După cum se poate vedea, urmările aduse de încălcarea sau ocolirea gravitației sunt o cale de apărare și îndreptare. Și pentru noi, și pentru lume.

Aceasta pentru că este vorba despre un fenomen natural.

În societățile umane, însă, alături de rânduieli naturale apar și alte rânduieli, ne-naturale, care de cele mai multe ori sunt perversități sau auto-distrugeri.

În această privință – a auto-distrugerii – sunt mulți care pretind că face parte din libertatea de alegere. Dar nu este așa. Căci orice om are, natural, instinctul de a-l opri pe cel care își face rău singur. Iar actul de a privi fără tresărire sau chiar cu plăcere la cei care își facă rău singuri răi este universal cunoscut ca fiind un lucru rău. Așa a fost și este încadrat în toate lucrările de psihologie și psihiatrie ale lumii. Însă, iată, în zilele noastre sunt foarte mulți criminali de profesie, care fac rău sistematic, pe bani, copiilor, tinerilor și adulților: cei care ucid pruncii încă nenăscuți, cei care practică eutanasia, cei care practică mutilarea oamenilor (inclusiv a copiilor și adolescenților) sub felurite pretexte absurde etc. Iar această practică nu este cu totul nouă – chiar dacă este nouă ca mărime –, căci multe triburi și societăți au avut rânduieli absurde. La Grecii antici tinerii erau siliți să facă sex cu bărbații îndrumători (efebia), la Maiași se legau capetele copiilor ca să fie deformate, să fie alungite, la unele triburi africane se practică lungirea patologică a gâturilor femeilor, în China s-a practicat mutilarea picioarelor femeilor (ca să aibă „picioare (cât mai) mici”) etc.
Există, prin urmare, o lungă tradiție omenească (sau omenesc-drăcească) a acțiunilor auto-distructive și distructive, trupești și sufletești; „în numele libertății”.
Și cel mai mult urăsc cei care fac asemenea alegeri roadele sau urmările sau consecințele.

De pildă, ucigașii de copii nenăscuți urăsc să fie numiți ucigași. Femeile care își ucid copiii în propriu pântece urăsc să li se spună că și-au omorât copiii. Chirurgii inumani care mutilează adulți, ba chiar copii și tineri sub pretexte moderne 100% politice și 100% neștiințifice urăsc să fie numiți criminali și/sau mutilatori. Etc., etc.
Iar această fugă de urmări, această fugă de răspundere, se face, mereu tot „în numele libertății”.

De pildă, mulți oameni care pretind că apără libertatea, că sunt susținători ai libertății, atacă și chiar urăsc scutirea de taxe/impozite pentru cei care fac copii.

Susținerea societății, materială și spirituală, pentru cei care fac copii, mai ales mulți, este o constantă umană. Și asta pentru că cei care fac copii (a) asigură prin ei viitorul societății și (b) își asumă o sarcină (inclusiv financiară) mult mai mare decât cei care nu au copii. Prin urmare, susținerea de către cei fără copii a celor care au copii este o datorie socială absolut naturală. Singurele societăți care abandonează susținerea nașterii și creșterii copiilor sunt societățile adânc bolnave, aflate în pragul distrugerii. Distrugerea fiind roada alegerii de a disprețui copiii. Căci, oricât ar încerca cineva să ascundă asta sub preș, copiii sunt cea mai mare comoară a unei comunități. Pentru că fără copii nu există viitor.

În cazul refuzului de a ajuta pe cei care au copii – în primul rând prin taxe – avem de-a face cu un act adânc irațional: omul vrea să ducă o viață mai ușoară, cu mai puține griji, răspunderi, datorii, dar fără să plătească nimic pentru această alegere. Deși toate avantajele sociale pe care le are se datorează în primul rând și într-o măsură covârșitoare celor care au ales (în trecut și astăzi) să aibă copii. Fără de care nu ar mai exista însăși societatea în care vrea acel om viața ușoară. Le datorează asta, dar nu vrea să îi susțină prin nimic.

Aceasta nu este libertate de alegere, ci este halucinanta și demonica fugă de roadele (urmările) alegerilor.

Unii au poreclit scutirea de taxe/impozite pentru părinți „taxă pe infertilitate”. Denumirea e bine aleasă pentru propaganda iresponsabilității și (auto-)victimizare, dar este total străină adevărului. Adică este o minciună bine spusă.
Pentru că orice persoană infertilă poate să aibă familie și copii dacă vrea. Am cunoscut multe familii care, în lipsa capacității de reproducere, iar unele chiar și având această capacitate, au ales să înfieze. Prin urmare, nu infertilitatea oprește pe cineva să aibă copii: este o alegere liberă, personală, și cu urmări clare. De pildă, cel care alege asta, o să fie singur la bătrânețe, va muri singur și va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru alegerea sa. La fel, trebuie să susțină familiile cu copii, fără de care societatea – de care el depinde! – s-ar prăbuși.

Desigur, în acest cuvânt am lăsat deoparte „argumentul” preferat al celor care fug de răspundere: excepțiile.
Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac. Așa fac și cei care susțin uciderea pruncilor nenăscuți, și cei care susțin „dreptul” la desfrânări și perversiuni sexuale, și cei care susțin înlăturarea scutirilor pentru cei cu copii etc., etc.
Doar că excepțiile nu sunt argumente pentru combaterea regulii, ci sunt cel mult argumente pentru nuanțarea ei. Și aici ne-am ocupat de reguli, care sunt practic necunoscute.

Iar aici ajungem la ceea ce este de fapt începutul, adică legătura dintre libertate și bine.
Căci fuga de urmările alegerilor vine mai ales din faptul că oamenii aleg sistematic răul. Și vor, oricât rău au făcut, să nu răspundă pentru el. În niciun fel.

Doar că libertatea de a alege răul există doar până când răul pune stăpânire pe om. Iar fuga de răspundere, de urmările alegerilor rele, accelerează mult procesul de înstăpânire a răului în om. Aceasta și pentru că sistematic fuga de urmările alegerilor împovărează ori înrăutățește societatea. Căci urmările există, dar, prin fugă, sunt împărțite (redistribuite) celorlalți, fie și în parte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Adevărata libertate este iubirea adevărată.

Dan Săraru – mort pentru Patrie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

A plecat dincolo Dan Săraru. Și, ca în cazul altor valori, sunt unii (mulți) care se suie pe cei plecați ca să pară înalți.
Desigur, nu am aceeași părere cu el în multe privințe. Dar îi recunosc și curajul asumării, și iubirea de Neam și Țară. Mai ales îmi place la Dan Săraru faptul că și-a asumat cu demnitate titlul de cea mai înaltă noblețe, țăran.

Citez din zisele lui Dan Săraru:

„Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

„Globalismul care a fost inventat pentru călcarea brutală și vulgarizatoare sub șenilele lui a identității naționale, spirituale și a orgoliului demnității a și pătruns în acest ADN al românului.”

„Aș fi vrut ca familia mea să trăiască după principiile vechi…”

„La Slătioara, ca în mai toate satele românești, numai cerul și stelele au rămas țărănești. Universul rural a fost răscolit și bulversat de influența nefericită a implementării capitalismului de Codrul Vlăsiei, încât, nu întâmplător, acest sat trimite la literatura lui Marques.  Țăranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit și pe care i-am venerat, pe care i-am povestit în romanele mele, nu mai sunt.”

„Eu sunt ultimul țăran din Slătioara…”

„Deznaționalizarea a fost un proces care continuă și astăzi cu și mai multă agresivitate, cu și mai multă forță de distrugere a unei identități naționale și spirituale absolut strălucitoare.”

„Nu se dorește ca generația tânără să aibă identitate. Va urma o perioadă dramatică – există pericolul pierderii identității naționale. Tinerii trăiesc însingurați și izolați.”

„… tatăl meu a murit eroic în Cel De-al Doilea Război Mondial, la Tiraspol, și a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central Ortodox din Chișinău.”

„Regele Mihai m-a distins, la zece ani, cu o medalie acordată, cum se scrie în decret, fiului eroului Războiului de Reîntregire. De ziua Eroilor, la Slătioara, în fața monumentului Eroilor, un elev din clasele mari citea dintr-un catastif numele celor căzuți pe front. Lângă acel copil care citea eram eu, care trebuia să spun, după fiecare nume rostit, MORT PENTRU PATRIE. Lista eroilor începea cu tatăl meu.”

Și închei acest șir de citate cu unul mai lung, dintr-un interviu de acum șaptesprezece ani:

„O nefericită situație domină de mai multă vreme universul spiritual românesc – o confuzie acută a valorilor și a ierarhiei valorilor. Am să pornesc de la un exemplu concret. A murit de curând, într-un anonimat de o tristețe covârșitoare, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a dat spiritualitatea românească, academicianul Virgil Cândea. A murit la nivel de știre, în unele ziare, și de „burtieră”, la televiziuni. Unul dintre străluciții filosofi ai culturii. Un model de devotament pentru ideea de valoare. El, săracul, n-a fost niciodată în niciun top sau în emisiuni de televiziune care să concureze un grup minuscul, adânc înfipt în șaua cuceririi cu orice preț a sufragiului cultural național. Acest grupuleț de un grotesc homeric câștigă de o bună bucată de vreme toate topurile, fie că sunt literare, jurnalistice, filosofice. Cred că şi dacă s-ar organiza un top al moașelor comunale, pe primele trei locuri s-ar afla tot acești irozi de Găești, care nu sunt nici scriitori, nici filosofi, nici…
Ei sunt de găsit mai ales în spațiul literaturii de frontieră, autori de marginalii, de prefețe sau postfețe. S-au jucat „filosofic” cu stricăciunea fibrei spirituale a românilor și așa au câștigat sufragiile. Mulţi şi-au construit biografii de luptători în ilegalitatea anticomunistă din România, dar ani de zile și-au făcut studiile în străinătate, au luat cu devotament toate premiile de la UTC până la Academie, s-au bucurat de toate stipendiile comuniste. Și acum dau lecții, fac apeluri către toate ipostazele nemerniciei, erijându-se în arhanghelii purității și justiției morale. Această lăcomie a incontinentei lor prezențe perpetue și agresive ar putea fi numită foarte bine cu o sintagmă aflată chiar în doctrina lor, „impostura de anvergură”. Apoi, e de mirare că acești ocupanți ai primelor locuri în mai toate topurile imaginate de agresivitatea propagandistică a falselor ierarhii vârâte cu de-a sila pe gâtul și în mintea telespectatorilor și cititorilor jurnalelor comerciale nu s-au întrebat până acum ei singuri cum e posibil ca un filosof, un cărturar, un creator autentic să poată sta mai tot timpul, nu în schimnicia bibliotecii sau a camerei de lucru, ci pe toate ecranele tv, pentru a-și cuceri locul întâi în bătălia concurenței cu reclama cacofonică „Berea e frate cu românul”.”

Cine are urechi de auzit să audă!

M.A.A.

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești (I)

A avut loc votarea de către Grecia a unei legi care permite așa-zisa căsătorie homosexuală, plus adopția de copii de către perechile de homosexuali. Deși s-au spus multe despre acest fapt, am hotărât să adaug un cuvânt la acelea.

punctul de vedere creștin

Din punct de vedere creștin lucrurile sunt limpezi: familia naturală este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie; familia naturală este singura familie sănătoasă; familia naturală este singura familie poruncită de Dumnezeu; familia naturală este singura familie primită de Dumnezeu; copiii au dreptul natural la un tată (bărbat biologic) și o mamă (femeie biologică); copiii au dreptul natural la curăție, la puritate, care există doar în familia naturală, nu în legăturile bazate pe perversiuni sexuale; etc.

Aceste poziții de mai sus sunt poziții teologice clare, dogmatice.

Pentru că dogma în limbajul creștin (nu în alte limbaje eterodoxe) este

adevăr de credință descoperit de Dumnezeu deoarece este trebuitor mântuirii omului.

Iar morala creștină, în întregul ei, este descoperită de Dumnezeu, și este descoperită ca trebuitoare mântuirii omului.

De pildă, avem cuvântul Duhului Sfânt (prin Sfântul Apostol Pavel) care zice:

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (I Corinteni 6.9-10)

Și iarăși, la fel,

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători la idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)1

Este o adevărată nebunie să pretindă cineva că este Creștin și, totodată, să pretindă că Dumnezeu a învățat pe om să păzească lucruri care nu îi sunt necesare, folositoare, bune. Căci Dumnezeu este izvorul binelui, după cum stă scris:

Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. (Iacob 1.17)

Ca urmare, vedem că

învățăturile morale nou-testamentare sunt descoperiri dumnezeiești trebuincioase pentru mântuirea omului.

Ca urmare, încălcarea lor înseamnă pășirea către Iad (Apoc. 21.8), iar negocierea lor este imposibilă (Iacob 1.17).

Desigur,

Creștinul urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos; iar dacă acesta luptă împotriva adevărului, se ferește de el cu milă și durere. (Iezechiel 18.20-32 și 33.11-16; Matei 5.44; Luca 18.9-14; Iuda 1.21-25 etc.)

Dar, totodată, scris este:

Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. (Iezechiel 33.8)

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Putem da multe asemenea cuvinte dumnezeiești; dar pentru cel care vrea să cunoască adevărul, și unul e de ajuns – iar pentru cel care vrea să rămână în minciună, nimic nu e de ajuns ca să îl întoarcă la Adevăr.

Cum să manipulezi cu statistici. ”Povestea porcului”

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Pentru a face față minciunii – vrută sau nu – trebuie să cântărești, să cerni, tot ceea ce auzi, citești, vezi. Este, această cernere, o poruncă dumnezeiască (1 Tes. 5.21); dar o poruncă pe care puțini o ascultă mereu.
Dăm aici o pildă, plecând de la un articol intitulat „Povestea porcului. Știm ce este de făcut, cum trebuie făcut, dar nimeni nu are curajul să facă”, apărut aici în 2020. Autorul, C.R., ne este cu totul necunoscut. Și nu despre el este vorba, ci despre ceea ce spune articolul.
Îndemnul meu este să vă faceți timp: citiți aceste rânduri până la capăt, cel mai bine de mai multe ori. Sunt încredințat că vă vor ajuta mult!

Articolul la care ne-am oprit este, pe scurt,
o pledoarie pentru întărirea controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
El pleacă de la o realitate de actualitate atunci (și care, cu schimbările aduse de trecerea anilor, își păstrează în multe privințe actualitatea):
„Una din temele cu impact în rândul publicului din România, apărută zilele trecute, este cea privind creșterea porcilor în gospodăriile populației. Apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al Agenției Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).”

În foarte mare parte articolul folosește manipularea emoțională, prin texte fără substrat factual, dar cu impact emoțional unidirecțional. Direcția fiind aceea a întăririi controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
Iată câteva exemple:

– „apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al ANSVSA”; frază manipulativă ce induce ideea că dezbaterile publice sunt vinovate de ceva, nu că ordinul ANSVSA a fost dat fără consultarea, adevărată și democratică, a părților ce ar fi fost afectate în vreun fel de ordin.
– „Pentru toată lumea tema porcilor crescuți în gospodăriile populației este dificilă.”; nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– însăși expresia „gospodăriile populației” este una pentru manipulare emoțională, căci prezintă gospodarii, oamenii, la singular, impersonal, construind astfel imaginea unui grup unitar însă lipsit de „suflet” (de personalitate, inteligență, sentiment), adică de rang inferior.
– „Politicienii se feresc de ea” (adică de „tema porcilor crescuți în gospodăriile populației”); nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– „Politicienii… o abordează cu mănuși pentru că gospodarii care cresc porci sunt un bazin electoral mare”; am îngroșat literele pentru această frază, deoarece este esențială pentru textul în cauză; ea reflectă convingerea dictatorială, rasistă, după care politicienii sunt o clasă/rasă superioară, ce ar trebui să ia hotărâri ignorând voința electoratului, „populației”, „gospodarilor care cresc porci”, văzuți implicit ca o clasă/rasă inferioară, a cărei voință TREBUIE IGNORATĂ de politicieni atunci când aceștia au alte păreri decât electoratul; vă rog să recitiți aceste rânduri, pentru că ideile frazei citate sunt baza „logică” a întregului articol pe care îl cântărim (cernem) aici!

Și ca să vedem și al cărui interes îl susține articolul, dar și consistența gândirii dictatoriale, rasiste, iată următoarea frază a articolului (împărțită în două pentru a ușura citirea și înțelegerea):

– „Reprezentanții industriei cărnii de porc nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor,”
– „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri.”

Prima parte a frazei este cel puțin ciudată, dacă nu suspectă: ce treabă au „reprezentanții industriei cărnii de porc” cu bieții oameni care își cresc porcii în curte?
Logic, nu există nicio legătură. Decât, cel mult, dacă acești „reprezentanți ai industriei cărnii de porc” nu sunt chitiți să înrobească toți Românii consumatori de carne de porc, desființând creșterea porcului în gospodării (cu excepția creșterii ca anexă a „industriei cărnii de porc”).

Altfel spus, orice implicare a „reprezentanților industriei cărnii de porc” în creșterea porcului în gospodării se poate face drept, liber, cinstit DOAR prin relațiile bilaterale, directe, între ei și crescătorii particulari. Ceva de felul: „asta vreau de la voi ca să vă cumpăr porcii” spun „reprezentanții” și „vrem” sau „nu vrem” răspund gospodarii.
Ideea că „industria cărnii de porc” ar trebui cumva să hotărască ceva privind felul în care particularii își cresc porcii este o idee mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală. Este o idee ce pretinde transformarea gospodarilor în sclavii „industriei cărnii de porc”.

Dar articolul o prezintă, printr-o formulare manipulativă, ca pe un fel de „datorie sacră” pe care „reprezentanții” se feresc să și-o îndeplinească!
Căci, vezi Doamne, acești „reprezentanți” „nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor”.
Doar că acele „castane” nu există, iar dacă ar exista nu sunt ale lor și nu au niciun drept să le atingă!

La același nivel de mizerie morală se află și a doua parte a frazei. Respectiv textul „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri”.
Acest text reprezintă o sinteză a răului din România!
Pentru că avem descrisă, în câteva cuvinte, jegoasa practică dictatorială birocratică de a da măsuri fără consultarea (reală a) cetățenilor („populației”).
Aceasta este o practică mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală.
Dar în articol ea nu este combătută! Dimpotrivă, este înfățișată, manipulativ, drept „pozitivă”. Iar „negativă” este, în concepția articolului, „retragerea” autorităților în fața reacției publicului!
Deși într-o democrație reacția publicului TREBUIE să dicteze politicile și politica la TOATE nivelurile!
Doar într-o dictatură, într-un sistem fundamentalist rasist, există o clasă/rasă superioară, ce hotărăște fără să țină seama de părerile și reacțiile vulgului. Și un asemenea sistem dictatorial și rasist este susținut de articolul în cauză.

Ceea ce am analizat până acum este doar primul paragraf!
Articolul continuă pe aceeași linie, de total dispreț față de omul „obișnuit” și de adorație oarbă față de „autorități”, „specialiști” și „reprezentanți”.

De pildă, următorul paragraf „oftează” că ordinul ANSVSA nu interzice creșterea porcilor în „gospodăriile țărănești”. Și „se bucură” pentru că „susține interzicerea reproducției și a vânzării porcului”. Ambele măsuri un abuz inuman, dictatorial și tâlhăresc, atât din punctul de vedere al drepturilor constituționale cât și al protecției diversității speciilor.
De-a lungul vremii „industria cărnii de porc”, precum și alte industrii similare, au distrus diversitatea raselor – câștigată prin munca a sute și mii de popoare de-a lungul a peste opt mii de ani. Diversitate care, cât s-a păstrat, s-a păstrat exact prin „gospodăriile țărănești”, mai precis exact prin reproducerea animalelor în gospodăriile țărănești. Fapt care este la fel de adevărat și pentru nenumărate specii de plante. Care, dispărute din „marea agricultură” prin interesele și dezinteresul „industriei agricole”, au fost salvate de micile gospodării.
Iată, noi prezentăm fapte clare pentru punctele de vedere pe care le susținem.
Articolul analizat nu prezintă nici măcar un singur fapt în favoarea măsurilor tiranice, mafiote, tâlhărești pe care le promovează!
Nici măcar atunci când invocă „specialiștii” sau un „studiu” (la care vom ajunge îndată).

Căci, pe post de „argument” după gargara emoțională, articolul invocă, ce să vezi!, „specialiștii”. Cităm frazele integral:

„De fapt, specialiștii susțin măsurile propuse în ordinul ANSVSA. Unii dintre ei cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure. Dar aproape nimeni nu își asumă tranșant și public susținerea unor măsuri în domeniul creșterii porcinelor.”

După cum toți cititorii care au înțeles stilul articolului se așteaptă, nu, nu se dă niciun exemplu de specialist. Nici pentru „specialiștii” care „susțin”, nici pentru „unii” care „cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure”. Cititorul este nevoit să creadă orbește în spusele articolului… sau să vadă că este o manipulare josnică. Mai ales că, hai să ne întrebăm,
Dacă ordinul ANSVSA interzice reproducerea porcilor în gospodării și vânzarea lor, ce alte măsuri „mai dure” sunt posibile?
Evident, aceea a cărei lipsă e deplânsă de articol și invocată textual:
„interzicerea creșterii porcilor în gospodăriile țărănești”!
O măsură pe care Turcii Musulmani nu au luat-o niciodată nici în raialele lor!
O măsură pe care Bolșevicii, Naziștii sau Fasciștii nu au luat-o!
Dar care este dorită de articolul pe care îl cercetăm!!!

Iar ultima frază din citat este un oftat pentru lipsa asumării „tranșante și publice” a unor asemenea mizerabile măsuri!
Altfel spus, este o incitare la o dictatură anti-țărănească și anti-democratică ce egalează doar Revoluția Culturală din China și politica Khmerilor Roșii sau alte asemenea halucinante manifestări ale totalitarismului sub-animalic.

Și care ar fi argumentele pentru susținerea unei asemenea dictaturi totale?
Articolul „oferă” două pretexte:
– pesta porcină
– un studiu al „reprezentanților industriei cărnii de porc”
O să le luăm pe rând.

Primul pretext,
pesta porcină, este introdus în discuție tot prin manipulare emoțională:

„Pesta porcină africană a avansat în multe zone ale țării, iar companiile de creștere a porcilor stau cu „satârul deaupra gâtului” [ortografia originală n.n.], riscând ca în orice moment boala să intre pe porțile combinatului.” Aici merită observate câteva fapte:

a) pesta porcină nu afectează calitatea cărnii de porc; altfel spus, dacă se constată că un porc are această boală și este sacrificat, carnea poate fi consumată de om în cea mai deplină siguranță; din acest punct de vedere pesta porcină este doar un pretext pentru politici dictatoriale, nedrepte și tâlhărești.
b) trecerea porcilor prin pestă porcină duce la apariția unui fond de animale cu imunitate naturală față de această boală; ca urmare, ar fi de căutat asemenea nuclee și de realizat înmulțirea lor; politică elementară ce lipsește total din măsurile autorităților și „reprezentanților”, ceea ce spune totul despre corectitudinea lor.
c) pesta porcină nu poate intra pe porțile „combinatului” decât dacă acesta nu ia măsuri elementare de protecție. Nimeni nu trimite porcii particulari la păscut pe ogoarele „combinatului”, ca să „contamineze” furajele. Cu atât mai puțin nu se plimbă porcii din gospodării prin „combinat” ca să îmbolnăvească porcii crescuți industrial. Altfel spus, afirmația „riscului” amintit este o absurditate; cel puțin atâta vreme cât „combinatul” își respectă real propriile reguli privind creșterea porcinelor.

Pe scurt, invocarea „pestei porcine” este doar un mijloc de manipulare emoțională.
Dacă fermele industriale, combinatele de creșterea porcinelor în speță, respectă normele proprii în domeniu, riscul este zero.
Voi aminti aici, în treacăt, zvonurile despre crescători de păsări sau porci care au pretins infestarea cu gripă aviară sau pestă porcină spre a obține incorecte despăgubiri de la stat. Dacă asemenea zvonuri stau la baza invocării infestărilor combinatelor de la gospodăriile particulare este mai mult decât trist.

Al doilea pretext,
studiul invocat este unul realizat pentru Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR) de o firmă din Olanda.
Articolul manipulează iar, spunând, cităm, „pentru ca studiul să fie perfect credibil el a fost realizat de un institut de cercetare specializat din Olanda”.
Desigur, faptul că Olanda concurează România la producția de carne de porc de foarte multă vreme face un institut de cercetare din Olanda „perfect credibil”!
La fel de „perfect credibil” face studiul și faptul că APCPR este, de fapt, „fostul Patronat Român al Cărnii de Porc”, respectiv „organizația profesională [s.n.] a crescătorilor de porcine din România”. Adică un concurent de piață al micilor producători!

Preluăm cu copy-paste de pe același site:
„Organizația a fost înființată în anul 1991, la inițiativa unui grup de 37 de societăți de creșterea porcinelor, având ca scop susținerea producției și eficienței economice a activității membrilor. În cei 30 de ani de activitate, organizația a reprezentat și apărat interesele membrilor asociați, devenind principalul purtător de cuvânt al filierei cărnii de porc din Romînia în relația cu autoritățile statului, dar și cu cele europene și extra – UE.”
Da, așa scrie pe site-ul „perfect credibilei” APCPR: „Oragnizația” și „Romînia”.
Trecând peste problemele ortografice ale textului, să observăm că APCPR și „institutul din Olanda” sunt la concurență directă cu micii producători locali.
Altfel spus, pretenția credibilității este fie o formă de prostie abisală, fie o înșelăciune voluntară.

Că APCPR este o structură bună sau rea, benignă sau malignă, cum vreți să spuneți, nu ne interesează aici. Mai precis, nu este subiectul cercetării de față. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul evident că între APCPR și micii producători locali există o concurență naturală.
Fapt ce face studiul prezentat de articolul cercetat un studiu suspect de subiectivism. Deci în niciun fel un „studiu perfect credibil”, cum se pretinde fără nicio logică.
Și tot pentru credibilitate, lipsește orice sursă. Altfel spus, nu există nicio dovadă a existenței studiului citat. Dar lipsa nu este doar în articol, ci și pe site-ul APCPR!
Dar, până la urmă, ce susține studiul, de este invocat de articol?

Și în prezentarea conținutului studiului articolul începe tot cu manipulare emoțională:

„Studiul arată cu adevărat situația industriei și unele concluzii sunt de-a dreptul șocante pentru publicul larg, dar tolerate de autorități.”

Cutremurător, nu?
Doar că, dintr-o dată, „publicul larg” este invocat de articol drept pozitiv, iar autoritățile ar trebui, dintr-o dată, să îl asculte. Deși, până acum, articolul a pretins exact pe dos: publicul nu trebuie ascultat, autoritățile trebuie să hotărască ignorând publicul.
Dar cine are nevoie de logică dacă are emoție?
Adevărul este că toți avem nevoie de logică, sau vom fi sclavii emoțiilor – și, implicit, ai celor care manipulează emoțional.
Acum să vedem care sunt „adevărata situație a industriei” (doar că era vorba despre porcii din gospodării, nu din industrie!) și care sunt acele „unele concluzii… de-a dreptul șocante”:

„Mai mult de jumătate din carnea consumată de români, 53%, este de porc. În mediul rural, 30% din carnea de porc consumată provine din gospodăriile populației. Producția de carne este de 450.000 de tone, iar în perioada 2017-2019, producția autohtonă s-a redus cu 20%. Drept urmare, importurile au crescut semnificativ ajungând până la 65% din carnea de porc consumată în România.”

Privind liniștit, obiectiv, aceste cifre, ceea ce rezultă este:

– carnea de porc este foarte importantă pentru hrana Românilor;
– consumul rural de carne de porc din producție proprie este foarte mic (30%), fiind masiv înlocuit cu cel de producție industrială românească sau străină (70%);
– lipsește informația esențială a procentului de carne de porc de import consumată rural și urban;
– producția autohtonă a scăzut în trei ani cu 20%, o contracție foarte gravă;
– consumul național de carne de porc importată a ajuns la cifra uriașă de 65%.

Da, aceste date pot să fie șocante pentru cei care știu cât de vitală este independența alimentară a unei țări, a unei națiuni.
Când un produs este esențial pentru hrana populației (precum carnea de porc), dar este asigurat la 65% din import, există o situație de criză națională!
Și statul trebuie să ia cele mai puternice măsuri PENTRU CREȘTEREA PRODUCȚIEI.
Adică,
datele prezentate dovedesc necesitatea susținerii creșterii și înmulțirii porcilor în gospodăriile particulare precum și necesitatea susținerii în paralel a creșterii industriale a porcinelor.
Altfel spus,
datele prezentate contrazic 100% ceea ce susține articolul.

Cu toate acestea, articolul prezintă datele ca și cum i-ar sprijini tezele dictatoriale, mafiote, tâlhărești și absurde prezentate!
Iar cititorul care s-a lăsat manipulat emoțional de primele fraze chiar va crede asta, împotriva evidenței!

Dar „datele studiului” nu se limitează la atât!
Articolul pretinde că „majoritatea focarelor de pestă porcină au provenit din gospodării care au unul sau doi porci”.
Pretenția nu este susținută de nicio cifră ori sursă relevantă.
Mai mult, articolul nu explică ce înseamnă „focar de pestă porcină”.
În realitate, așa zisele „focare” sunt de fapt cazuri de îmbolnăvire. Care au dus, conform anti-științificei politici a autorităților, la sacrificarea obligatorie a porcinelor din gospodărie, chiar dacă erau sănătoase!
Altfel spus, în loc să sprijine înmulțirea porcinelor imune la pestă, autoritățile extermină porcinele imune la pestă, favorizând răspândirea bolii.

„Studiul” cel mult prea „obiectiv” (a se citi, subiectiv), se mai plânge de haos „în gospodăriile populației”, adică de ceva de genul că nu este câte un securist în fiecare curte. Asta pentru că exemplele date pentru haosul „din gospodării” țin… de autorități: „baza de date națională nu a fost actualizată”, „abatorizarea unor animale nu a fost înregistrată”, „nu s-au respectat cerințele de identificare și înregistrare a porcilor” etc. Lucruri care țin de activitatea birocratică deficitară a autorităților acolo unde nu e vorba de smuls bani de la cetățeni, de refuzul autorităților de a angaja medici veterinari (și cadre medicale în general) etc.
Deci „studiul” pretins a demonstra cât de răi sunt gospodarii ce cresc porci dovedește că vina pentru toate problemele semnalate se află la marii producători și la STAT.

Desigur, „studiul” propune și niște „soluții”, pe care articolul le prezintă încântat și entuziast:

– „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul fermelor (fapt cerut și de ordinul ANSVSA)” și
– „eliminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale”

Deci nu „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul combinatelor”! Nu!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere omului de rând să răspundă pentru bolile existente sau pretinse din combinatele de creșterea porcilor!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere exterminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale, în loc să se ceară desființarea fermelor comerciale aflate în apropierea gospodăriilor particulare; sau, cel puțin, să se ceară ca fermele comerciale să asigure măsuri corecte pentru lipsa contactului cu porcinele particulare.

Încheiere.
Am prezentat cât s-a putut de clar și scurt un articol de manipulare ce susține creșterea controlului mafiot împotriva cetățenilor prin armele statului. Nu m-a preocupat autorul: este o cercetare la subiect, la tipul de manipulare și consecințele ei, nu la persoană.
Asemenea materiale, care incită la dictatură, care împart oamenii în rasa superioară, politică, și rasa inferioară, alegătorii/cetățenii, au fost și sunt nenumărate.
În Plandemie au dus la moartea a mii și mii de oameni, la terorizarea și traumatizarea a milioane de oameni, au acoperit jafuri, corupție și incompetență criminală. Iar responsabilii, de la Raed Arafat la Andrei Caramitru, nu sunt trași la răspundere și își văd mai departe de manipulări, de jafuri sau de ce se ocupă.
Analiza ori cernerea de față are un rost: să ajute la cernerea altor asemenea materiale.
Căci scris este: cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!
Contrariul este: lăsați-vă mințiți și veți fi sclavii răului.
Alegerea este a fiecăruia.

Cine are urechi de auzit să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. După roadele lor îi veți cunoaște! (Matei 7.20)
Măsurile luate de ANSVSA și „reprezentanți” în particular, sau de autorități în general, în privința creșterii porcinelor sunt atât de bune, încât producția de carne de porc românească s-a prăbușit la cel mult 23% din consumul național. Cel puțin 77% din carnea de porc consumată de Români este de origine străină, conform datelor Institutului Național de Statistică preluate de Mediafax. Q.E.D.
Să mai ascultați de cei care îndeamnă la dictatură, și să îi votați pe cei susținuți de ei, apoi să vă minunați că vă merge tot mai prost!