Mihai Eminescu Old Icons, New Icons. O părere
Pentru mine Mihai Eminescu este unul dintre oamenii mult subapreciați ai culturii și istoriei noastre.
Într-adevăr, se studiază în școli ceva din poezia lui. Într-adevăr, se amintește adeseori despre el ca despre „cel mai mare poet român” sau ca despre „românul absolut”. Totodată, este atacat sistematic, fățiș sau fățarnic, atât prin adorații de o falsitate extremă, cât și prin minciuni și abjecții pretins „demitizante”.
Această ultimă realitate este de așteptat pentru orice nume vestit: nulitățile vremii, inclusiv cele cu funcții, de curte, adică „nulitățile celebre”, cum le spun eu, trebuie să își gâdile orgoliul prin raportare la marii oameni ai trecutului și prezentului. Iar această raportare se face fie prin însușirea acestor mari oameni, fie prin denigrarea lor. Ultima formă este preferată, pentru că satisface complexele de inferioritate și nevoia de supra-compensare a nulităților.
Deci, la prima vedere, fie prin cinstirea curată, fie prin laude umflate ori critici răutăcioase, Mihai Eminescu pare să fie încadrat în celebritățile reale ale unei țări sau culturi – aici ale României sau culturii române.
Însă nu la aceste laturi ale receptării lui Eminescu mă refer. Ceea ce mi se pare mie că este o subapreciere adâncă a Eminului este limitarea lui la poezie.
Poate să fie un șoc pentru mulți ceea ce spun, dar poezia a fost o lucrare secundară pentru Mihai Eminescu. A fost o lucrare făcută din adâncurile ființei lui, o lucrare făcută la un nivel unic în cultura română a vremurilor – și care, din punctul meu de vedere, își găsește concurenți în George Coșbuc sau Radu Gyr (mai ales Radu Gyr!). Dar ceea ce a dat un plus de valoare acestei lucrări și i-a dat o mare parte din răsunetul păstrat până astăzi este gândirea și lucrarea patriotică eminesciană.
Și din acest punct de vedere privesc eu lucrarea
Old Icons, New Icons, by Mihai Eminescu, translated by Tatiana Danilova, published by Amory Stern, San Diego, CA, 2020 – ce va fi citată mai departe în forma [Eminescu, 2020:p.]
Prezentată pe Glasul (glasul.info) încă în 2020, această traducere eminesciană a ajuns la mine doar în acest an. Ca urmare, scriu cu întârziere despre ea. Dar scriu, pentru că ar putea să fie – și ar fi bine să fie – un punct de plecare într-o nouă și întregită receptare a lucrării lui Mihai Eminescu. O lucrare ce îl afirmă pe acesta ca istoric, politolog, filosof și chiar sociolog, după cum poate vedea cel care îi studiază așa-zisa „activitate jurnalistică”, după cum recomandă Tacit, sine ira et studio.
Lucrarea pleacă de la materialele publicate de Mihai Eminescu în Decembrie 1877 în Timpul (mai precis în 11, 13, 14, 18, 21 și 23 Decembrie 1877) sub titlul Icoane vechi și icoane nouă (azi se folosește forma icoane noi). Materialul ni se pare exemplar pentru o regăsire a adevărului. A adevărului despre Istoria Românilor (cel puțin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea), despre cultura română (cel puțin a acelorași timpuri), despre genocidul anti-românesc și autorii lui (de atunci și de după aceea) etc. Alături de toate, materialul este exemplar pentru ceea ce l-a făcut pe Mihai Eminescu atât de iubit de Români.
Mulți privesc trecutul prin ochii realităților – și irealităților – prezente. De pildă, dacă un om din trecut este astăzi vestit, prețuit, știut ca mare, viața îi este privită prin această prismă. Puțini își dau seama, și mai puțini își dau seama continuu, că nu era așa atunci când a trăit. De pildă, Mihai Eminescu nu a avut parte de respectul autorităților din vremea sa. Aceeași clasă parazitară… am vrut să spun, politică, ce astăzi ține discursuri sforăitoare despre „românul absolut” dacă asta îi aduce voturi, l-a ignorat și îl ignoră în rest, cu abisală nesimțire.
Iosif Vulcan se cutremura în fața acestei nesimțiri ce domnea în societatea așa-zis românească a Regatului vremii (”Familia”, Oradea, nr. 29 din 19/31 Iulie 1887, p. 345). De la membrii Academiei Române – ce nu au găsit de cuviință, spre veșnica lor rușine, să îi dea vreun premiu, cu atât mai mult să îl invite în aceasta – până la politicienii și „iubitorii de cultură”, toți au preferat să se cațere pe prestigiul lui Eminescu… sau să îl ignore. Se impune o paralelă cu situația culturală și socială din ultimii 83 de ani, în care aproape constant sunt promovate nulități de curte – nomina sunt odiosa. Declarate „mari poeți”, „mari filosofi”, „mari scriitori”, „mari pictori” etc. Prezentate – aceste nulități celebre – la radio, în presă, la televizor, publicate și promovate sistematic, ba chiar incluse în manualele vremii. Dar șterse din conștiința colectivă, ca nume și operă, din clipa în care, slavă Domnului!, se duc în sfârșit în Iad (ca și cei care i-au susținut și promovat cu aceeași trufie dementă cu care s-au înălțat pe sine). Căci, să nu uităm, plata minciunii conștiente, sistematice și lipsită de pocăință este moartea veșnică.
Este de ajuns să spunem Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu, pentru a constata aceeași crispare disperată a puternicilor zilei și a nulităților celebre ca în cazul lui Mihai Eminescu – mai ales în trecut, dar tot mai mult în regimul neocomunist de astăzi.
Pentru a înțelege de unde această crispare, de unde ignorarea lucrării de istoric, analist politic, filosof și sociolog a lui Eminescu, Icoane vechi, icoane nouă este un punct de pornire excepțional.
Acest lucru este de ajuns pentru a face din Old Icons, New Icons, un foarte bun punct de plecare în receptarea corectă a operei, lucrării, vieții lui Mihai Eminescu.
În acest context, scăderile ediției sunt minore.
Ideea după care Eminescu ar fi fost un „entuziast germanofil” („an enthusiastic Germanophile”) [Eminescu, 2020:4] este, desigur, o exagerare semnificativă. În paralele dintre decadența morală teribilă franceză și rigoarea germană Eminescu subliniază superioritatea ultimeia. Dar nu există în scrierile lui „entuziasm” față de cultura sau civilizația germană. Respect față de oamenii de valoare întâlniți, da, însă aceasta e o altă dimensiune.
Totuși, această greșeală este de înțeles – și, credem noi, se poate lămuri printr-o adâncire a studierii vieții și operei eminesciene. Există un reflex, nu doar vestic, de atribuire culturală simplistă, pe temeiul școlilor urmate. Conform acestui reflex, un om ce urmează școli franceze ar fi francofil, un om ce urmează școli germane ar fi germanofil etc. Reflexul a fost contrazis sistematic de nenumărați oameni care, urmând asemenea școli, chiar cu note strălucite, au fost anti-francezi, anti-germani ș.a.m.d. Mulți dintre ei fiind chiar localnici și, teoretic, purtători ai culturilor respective, alții străini. Însă chiar această realitate – ce se menține până astăzi, cu accente adeseori tragice – nu a eliberat încă pe Vestici de reflexul prin care pun semnul egalității între cunoaștere și asumare.
Din acest punct de vedere merită subliniat că Mihai Eminescu a fost românofil mai presus de toate. Ceea ce a studiat în alte culturi – de la cea sanscrită la cea germană – a fost doar instrument și armament întru slujirea Românismului. Lucru ce se poate vedea chiar în textul lucrării Old Icons, New Icons, extrem de clar. Și tocmai de aceea asemenea greșeli nu sunt o scădere semnificativă a valorii lucrării.
Pe de altă parte, merită lăudată poziția editorului față de moartea lui Mihai Eminescu, socotită a fi cel puțin un malpraxis. Din acest punct de vedere eu recomand cu încredere lucrarea lui Călin Cernăianu, Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului; mi se pare o demonstrație logică excepțională a faptului că a existat o conspirație pentru înlăturarea lui Eminescu din viața publică, iar apoi pentru asasinarea lui [ibidem:6].
Disponibilă în marile rețele online, cartea Old Icons, New Icons mi se pare de mult interes pentru Românii de astăzi.
Pe de-o parte, mulți sunt engleziți, și tind să respecte mai mult un text în engleză decât unul în propria limbă. Ca urmare, o ediție în această limbă îi poate ajuta să înțeleagă mai mult despre ei înșiși, despre înaintașii lor, despre cum s-a ajuns la prăbușirea în care Românii se găsesc astăzi.
Pe de altă parte, cei care vor să prezinte unui prieten Britanic, American sau Canadian, Australian, Indian etc. ceva din luptele Românilor, din colonialismul semi-mascat prin care România a trecut și trece, această carte este cel mai bun punct de plecare. Altfel spus, este un dar potrivit pentru cei care sunt interesați de Români – fie că sunt, sau nu, încărcați de prejudecăți.
În sfârșit, Old Icons, New Icons este un început în înțelegerea propriei culturi și istorii și pentru alte popoare.
Românii nu sunt singurii ce au avut parte de o pătură politică străină interesului național – ce și-a subordonat și cultura. Ostilitatea și chiar ura Ungurilor față de Români și România – deși Ungurii înșiși au puternice rădăcini românești – izvorăște dintr-o asemenea pătură politică; în trecut controlată de Papalitate, prin Germanism (Bavaria, la început), apoi de Papalitate și Protestantism, apoi de Ultra-Catolicismul Austriac etc. Rușii sunt controlați de secole de o pătură străină, la început varegă (vikingă, adică), apoi tătaro-teutonică, apoi de aceeași factură amestecat francofilă și germanofilă ca la noi, dar cu alte aroganțe și năzuințe (imperiale). Putem continua exemplificările, dar credem că sunt de ajuns. Ruptura dintre clasa politică și popor, impusă de ideea (patologică a) contractului social (vezi aici) este tot mai generalizată. Ca urmare, credem că mulți cititori de alte naționalități vor putea găsi oglindită în realitatea României de secol 19 realitatea propriei istorii. Și, poate, răspunsurile firești, naționaliste, pe care trebuie să le primească această realitate.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Feluite articole eminesciene se pot găsi pe site-ul https://www.mihai-eminescu.ro,
Un alt punct ce pare să determine această idee editorială despre germanofilie la Mihai Eminescu este confuzia – iarăși des întâlnită în critică – între gust sau estetică și asumare cultural-politică. Din punct de vedere poetic, dar și din punct de vedere beletristic, adică, în fapt, artistic, Mihai Eminescu are, într-adevăr, o serie de puncte apropiate de anumite linii artistice germane. Fapt observat și de editor [Eminescu, 2020:8]. Ni se pare însă evident că acest lucru nu face parte din ceea ce definește germanofilia; așa cum existența unor aprecieri (și preluări) estetice din culturile latină, italiană sau franceză a unor poeți sau scriitori germani nu îi face pe aceștia latinofili, italofili sau francofili.
Vom menționa în treacăt un element esențial, adeseori uitat în cercetările privitoare la Eminescu: evoluția spirituală, culturală și științifică a acestuia. Pe măsură ce înaintează în cunoaștere și înțelegere Eminescu devine tot mai mult o expresie a tot ceea ce regăsește valoros în Cultura Română Veche – de la trăirea populară la Ortodoxie.
România Străveche - Ancient Romania 