După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la
d. Lupta cu cuţitul.
Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.
Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.
Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)
Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.
Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.
Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.
În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.
În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.
Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.
Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.
Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.
Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.
Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).
Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 