Ce înseamnă să faci binele pe care îl poţi face…
Un tânăr traduce din folclorul românesc, în limba engleză. Felicitări şi spor la lucru!
http://fairytalesmuntenia.blogspot.ro/2017/08/the-golden-flower.html
Categorie: Cetăţeneşti
Trădarea şi Românii (I)
Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.
Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.
O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.
Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.
Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.
Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.
Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…
Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.
Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Lupta împotriva răului
Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi.
Lupta împotriva răului este o dorinţă foarte răspândită astăzi, atât la cei buni cât şi la mulţi dintre cei răi. Acest adevăr poate să pară o minciună: cum ar putea cei răi să vrea să lupte împotriva răului? Simplu: minţindu-se pe ei înşişi că răul este bine.
De pildă, cei care au bombardat Serbia, scriind pe bombele aruncate peste femei şi copii, „Happy Easter” („Paşte fericit!”), erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care au distrus Irak-ul, spre a salva omenirea de „armele de distrugere în masă” care nu existau acolo, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care batjocoreau şi torturau deţinuţi irakieni, mulţi nevinovaţi, în feluri identice Inchiziţiei şi altor forţe întunecate ale Evului Mediu, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care pun bombe, aruncând în aer, eventual cu ei înşişi cu tot, copii şi femei în numele Islamului, cei care decapitează creştini în Siria şi Irak, cei care împuşcă pe creştinii din Egipt, Indonezia sau Somalia şi care fac alte şi alte asemenea… lucruri, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Comuniştii din România care persecută BOR pe exact aceleaşi pretexte precum bolşevicii lui Lenin şi Stalin, care au acelaşi discurs anti-românesc şi anti-naţional cu activiştii comunişti interbelici, care fac propagandă doctrinei sexuale din Revoluţia Bolşevică a anilor 1920-1930, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Toţi aceştia şi-au construit un sistem de minciuni prin care să spună răului bine.
Toţi aceştia astupă glasul conştiinţei, îşi înăbuşe vocea interioară care le spune că sunt pe calea răului (şi o definesc drept „slăbiciune”, „prejudecăţi”, „urmările unor influenţe din copilărie/societate/şcoală” etc.).
Prin urmare, cei care cred că vor să facă binele sunt mulţi.
Cei care fac binele sunt puţini.
Şi cei care cred că vor să lupte împotriva răului sunt mulţi.
Cei care luptă împotriva răului sunt puţini.
De fapt, cei care fac binele şi cei care luptă împotriva răului sunt unii şi aceeaşi.
Deci, cum se dă lupta împotriva răului?
Făcând binele.
Răul se învinge nu printr-un meci de box între noi şi „rău”, ci făptuind binele.
Răul este lipsa binelui, este înlocuirea moralei prin lipsa de morală, adică este un gol.
Răul nu poate fi învins niciodată prin rău. Cel mult pot fi, prin forme de rău, ţinuţi în loc, o vreme, cei prin care se răspândeşte răul. Ceea ce, deşi ineficient, este mai uşor decât a face binele.
Ca urmare, omenirea a născocit şi folosit, de-a lungul vremii, mijloace de a răspunde răului cu rău, în ideea de a-l ţine în loc sau chiar de a-l învinge.
Uneori mijloacele sunt ridicole, iar adesea fac mai mult rău decât s-ar crede, pentru că nu sunt însoţite şi de lucrarea binelui. Ceea ce, se înţelege, lasă loc mult răului, chiar dacă este altul decât cel „biruit”.
O pildă uşor de dat şi destul de tristă prin urmări – deşi adesea hazlie prin lipsa de logică – este cearta pe internet; pe aceeaşi linie, dar mai gravă, este însetarea după veşti rele.
Amândouă sunt practicate de mulţi oameni buni, care devin astfel răi fără să-şi dea seama.
O să luăm în primul rând, însetarea după veşti rele.
Este o patimă des întâlnită.
Mulţi oameni buni au căpătat o adevărată dependenţă de asemenea veşti, căutându-le cu sete.
Care sunt pretextele?
„Un om informat este un om pregătit” (absurd; ca şi cum dacă eu ştiu că vine să mă bată Bruce Lee sunt pregătit şi pot să-i fac faţă)
„Trebuie să ştim ce vine ca să ne pregătim” (logic, până la un punct; pentru că de cele mai multe ori „informarea” nu aduce nicio consecinţă practică)
Dacă ascultarea veştilor rele ar fi urmată de pregătiri bine gândite şi înfăptuite, ar fi de folos.
De pildă, vestea inundaţiile de pe văile apelor ar putea fi urmată de mutarea caselor prost aşezate, de ridicarea unor diguri şi alte asemenea măsuri.
Sau vestea despre atacuri asupra femeilor ar putea fi urmată de implicarea în cursuri de auto-apărare, de cumpărarea unor mijloace de apărare (spray, tasere ş.a.), de alte mijloace de prevenire.
Sau veştile despre defrişări ar putea fi urmate de asocierea celor care vor să apere pădurile, de organizarea unor mişcări de masă de blocare a defrişărilor şi altele asemenea.
Adevărul este, însă, că rareori se întâmplă aşa.
De cele mai multe ori oameni pur şi simplu asimilează veştile rele ca atare, fără să se „pregătească” în vreun fel pentru posibila implicare în acel rău.
Ca urmare, singurul efect practic pentru oamenii buni este întristarea sau deprimarea. Puţini sunt cei care au înţelepciunea şi puterea să nu se tulbure de ceea ce nu pot schimba. Cei mai mulţi suferă şi se întristează, ajungând chiar şi la deznădejde.
Adică, prin ascultarea veştilor rele, de fapt fac rău!
Pentru că întristându-se, tulburându-se, deznădăjduind, îşi scad puterile, îşi fac treburile mai prost şi îi împing spre tulburare sau întristare şi pe cei din jurul lor!
La fel se întâmplă şi cu cearta pe internet.
Pe care unii o numesc „apărarea adevărului”, ba chiar „mărturisirea Credinţei”, „lupta împotriva minciunii” etc.
În fapt, de mult prea multe ori, este doar o irosire a puterilor şi o murdărire a sufletului. Adică un rău.
Pentru că o apărare a adevărului se poate face doar prin trăirea adevărului, din care izvorăşte şi o bună mărturisire a lui.
Cel care trăieşte adevărul ştie că acesta este greu de înţeles, de primit şi de trăit. Ştie din propria viaţă, din propria trăire. Ca urmare, va avea răbdare cu cel care vede mai greu adevărul, nu va fi nici furios, nici disperat, atunci când vede că cineva este orb – voit sau nu – în faţa adevărului.
De asemenea, cel care trăieşte adevărul ştie că există oameni răi. Fie că îşi dau seama că sunt răi, fie că nu.
Aceşti oameni răi vor răspunde cu dispreţ, răutate, ură etc. faţă de orice părere, faţă de orice frază care le contrazice viziunea. Şi cum ar putea face altfel? Căci această viziune este cea prin care ei îşi înăbuşe conştiinţa şi declară binele drept rău şi răul drept bine! Altfel spus, este o viziune fără de care lumea lor se prăbuşeşte, iar ei se găsesc goi şi vinovaţi în ruinele minciunii în care au trăit.
Da, le-ar putea face bine această prăbuşire, căci ar putea fi punctul din care să pună o temelie nouă, sănătoasă, vieţii lor. Dar este nespus de greu să înţeleagă fie şi vag această posibilitate, cu atât mai mult să o accepte, şi cu atât mai mult să treacă la fapte.
De aceea, pentru aceşti oameni mărturisirea adevărului de către alţii este un atac la care răspund violent.
Cel care trăieşte adevărul trebuie să ştie că uneori merită să dai un răspuns, ca o sămânţă, din care peste vremi să iasă eliberarea celuilalt. Doar că răspunsul trebuie dat cu dragoste pentru celălalt, nu din mândria de a proclama adevărul, de a fi mărturisitor sau din alte ispite de acelaşi fel. Atunci când încerci să dai un răspuns ca să-l ajuţi pe celălalt ai nevoie să priveşti către sufletul lui, nu către cei din jur; poate să pară că „ai pierdut” confruntarea, de vreme ce important este să ajungă o sămânţă de adevăr în sufletul lui. Este, după cum se vede, o lucrare foarte grea, cu putinţă doar printr-un dar al Duhului Sfânt dat pentru o clipă – şi dacă discuţia continuă, aproape totdeauna se pierde – sau printr-o experienţă duhovnicească temeinică.
De asemenea, mai sunt şi situaţiile în care este nevoie de proclamarea unui adevăr pe care o propagandă rea încearcă să îl acopere.
Dar şi aici este aproape aceeaşi rânduială ca cea de mai sus.
Chiar dacă într-o asemenea împrejurare se pot folosi mijloace retorice tăioase – doar dacă şi cât e nevoie de ele -, ele trebuie să fie sub conducerea iubirii faţă de oameni. Căci adevărul este mărturisit pentru oameni, spre a-i ajuta să se zidească, nu în gol, ca să fie într-un inventar virtual.
În asemenea situaţii stăpânirea de sine, logica strânsă, grija de a rămâne în adevăr – e uşor să crezi, cu bună credinţă, o minciună! -, ştiinţa de a vorbi sau scrie sunt doar câteva din darurile de care avem nevoie.
De cele mai multe ori, însă, aşa-zisa „apărare a adevărului” sau „mărturisire a adevărului” este doar o ceartă care face rău. În care se ajunge la un fel de urlete paralele, la un monolog polifonic, sau la un schimb de insulte mai mult sau mai puţin vulgare – după caz. În care cei care aveau dinainte aceeaşi părere vor fi şi după aceea de aceeaşi părere, dar nimeni nu se va lămuri fie şi cu o iotă în plus. Altfel spus, deşi se cheltuie timp şi energie – ba chiar şi alte resurse – niciuna dintre părţi nu câştigă, real vorbind, nimic. Dar va creşte duşmănia dintre cei de păreri diferite, oamenii vor fi convinşi că ei sunt victime ale poziţiei lor etc. Adică, aşa cum am spus, în loc să se facă bine, se va face mult rău.
Şi roadele, pentru oamenii buni care se vâră în asemenea certuri, vor fi acelaşi: tulburare, oboseală, întristare, deznădejde…
Sau, şi mai rău, trufia de a crede că prin ceartă şi furie se mărturiseşte adevărul, trufia şi deznădejdea de a se crede victime etc., etc.
Pe de altă parte, cei răi vor avea satisfacţia întunecată şi cangrenoasă că i-au făcut pe ceilalţi să se coboare la nivelul lor; „de fapt şi ei sunt ca noi”, vor gândi şi spune, fără să-şi dea seama ce mărturisesc prin aceste cuvinte; se vor întări în rău.
Altfel spus, pierderi de amândouă părţile, singurul câştigat fiind răul.
Iată cum „lupta împotriva răului” în stil de „meci de box” se dovedeşte a fi, în chip obişnuit, deosebit de rea, dăunătoare, distrugătoare.
„Ieşirea din Matrix” este, de fapt, simplă, chiar dacă cel mai des oamenii fug de ea.
Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi, ne spune Duhul Sfânt.
Mulţi şi-au închipuit aceasta ca pe un „meci de box” între ei şi cel rău – oricare ar fi acesta.
De fapt să stai împotriva celui rău înseamnă să te îndrepţi spre bine. Căci esenţa lucrării răului este de a ne atrage în rău. Ca urmare, esenţa împotrivirii faţă de rău este a cunoaşte şi a face binele.
Tot ce faceţi, ca pentru Dumnezeu să faceţi, ne zice, iarăşi, Duhul Sfânt, arătându-ne calea.
Muncind, străduindu-ne să facem binele, zi de zi, ceas de ceas, devenim noi înşine mai buni. Şi, totodată, învăţăm să cunoaştem tot mai mult binele, să îl deosebim de rău; adică ne creştem discernământul.
Lucrarea binelui este cheia luptei împotriva răului.
Pr. Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Carte: „Feţele violenţei”, de Rory Miller
În 2014, la Editura Curs, Cluj-Napoca, traducătoarea Monica Hriscu a oferit publicului o lucrare preţioasă, Feţele violenţei, de Rory Miller.
Subtitlul, O paralelă între artele marţiale şi violenţa din lumea reală, este doar o poartă prin care se păşeşte într-un tărâm larg. Un tărâm în care durerile, răutatea, bunătatea, slăbiciunea fizică, tăria de caracter şi multe alte laturi ale omului – bun sau rău – sunt puse în lumină ca părţi ale proceselor care nasc ori sting violenţa, care îl ajută sau împiedică pe cel prins în jocul violenţei.
Autorul este un expert american; expert în arte marţiale, aşa cum se predau la sală, expert în lupte reale, pe stradă sau în puşcărie, adică în ceea ce am putea numi arte marţiale aplicate.
Dincolo de studiile sale foarte serioase de arte marţiale (începute în 1981!), dincolo de „incidentele” de stradă în care a fost implicat, Rory Miller are o lungă experienţă de ofiţer de penitenciar; aici intrând şi unităţi de maximă securitate, şi cele de primire şi distribuire deţinuţi, şi cele de boli mintale (grave). Altfel spus, a cunoscut foarte mulţi oameni violenţi şi extrem de violenţi, de la cei pur şi simplu răi până la cei stăpâniţi de droguri sau forme de demenţă. A cunoscut nenumărate forme ale atacurilor, de la cele planificate la cele spontane, de la cele săvârşite de o persoană şi până la cele în grup. A cunoscut nenumărate urmări ale atacurilor, de la cele relativ fericite – în care se rămâne doar cu amintirea întâmplării – şi până la cele tragice, încheiate cu schilodiri, traume permanente, deces.
De unde începe violenţa, cum ne putem feri de ea, cum putem să ne apărăm atunci când fuga nu este cu putinţă?
Sunt doar câteva întrebări la care Rory Miller dă răspunsuri deosebit de valoroase.
Într-un limbaj pe care traducătoarea, Monica Hriscu, îl face şi în limba română limpede, uşor de înţeles, logic.
Merită subliniat aici faptul că, spre deosebire de traducerile străine de spiritul autorului, avem de-a face cu o traducere superbă, dând uneori un aer atât de românesc textului încât pare că lucrarea a fost scrisă în limba română. Calitatea acestei traduceri este cu putinţă atât datorită nivelului lingvistic al Monicăi Hriscu, dar şi datorită faptului, deosebit de important, că ea însăşi este un expert în arte marţiale (shotokan). Ca urmare, a înţeles şi a putut reda spiritul cărţii lui Rory Miller la un nivel rar întâlnit.
Putem folosi această observaţie spre a trece mai departe, la paralela făcută de Rory Miller între „ceea ce se învaţă la sală” [sala de arte marţiale] şi „ceea ce se întâmplă în viaţă”.
Mă doare să scriu ceea ce urmează: poţi să fi atacat(ă) oricând!
Multe dintre atacuri, foarte multe, sunt venite, pretutindeni în lume, de la casnici, vecini, cunoscuţi. Drogurile, alcoolul, nebunia, furia, orgoliul rănit, pofte dezlănţuite… factorii declanşatori sunt foarte mulţi; şi adesea cu totul surprinzători.
Dar şi când atacurile nu vin de la oameni apropiaţi, nu sunt mai puţin rele.
Rory Miller prezintă cazuri, cazuri reale.
În toate, există un factor comun: victima atacului încremeneşte!
Pentru o clipă, sau până la toată durata atacului, victima este „blocată” psihic. Refuzul de a accepta agresiunea, groaza, scârba în faţa violenţei/răutăţii şi alţi asemenea factori duc la această încremenire.
Pregătirea pentru acest blocaj, pregătirea pentru a-l depăşi, pentru a acţiona, este esenţială pentru toţi oameni buni obişnuiţi. Căci sunt printre oamenii buni şi unii care lucrează în locuri în care violenţa este des întâlnită – Poliţie, Penitenciare, Spitale de boli mintale etc. – şi care au, astfel, experienţă în depăşirea clipei de încremenire.
Cum poate un antrenor sau instructor de arte marţiale să îşi pregătească bine elevii pentru această clipă de foc, de care poate, uneori, să atârne viaţa omului?
Cum poate cineva, oricine, să se pregătească spre a face faţă unor asemenea încercări, încremeniri, traume?
Adunând în sine o lungă şi nemijlocită cunoaştere a violenţei în foarte multe forme, dar şi experienţa altora, Rory Miller dă răspunsuri pe care merită să le cunoaştem.
Amintesc aici doar de câteva din dureroasele adevăruri spuse de Rory Miller, dureroase mai ales pentru că trebuie spuse! Adevăruri ce sunt dureroase tocmai pentru că sunt mulţi, foarte mulţi oameni buni, sunt foarte mulţi bărbaţi buni, sunt foarte multe femei bune, care habar nu au că da, au, chiar au!, dreptul să se apere!
Citez:
– Ai voie să te aperi.
– Ai voie să nu fii politicos [cu un agresor, fie şi potenţial n.m.].
– Ai voie să rămâi în viaţă, indiferent ce trebuie să faci pentru asta.
– Ai voie să acţionezi când omul care te-a înfricoşat duce mâna la brâu [sau buzunar, sau alt loc în care poate ascunde o armă n.m.]. Nu trebuie să aştepţi până scoate arma, sau până o îndreaptă spre tine, sau până îţi face rău. Ai dreptul să acţionezi.
– Ai voie să mă baţi, chiar dacă port o centură neagră.
– Ai voie să devii mai bun decât cel mai bun instructor pe care l-ai avut vreodată.
– Ai voie să inventezi ceva mai bun decât orice te-am învăţat eu, ai voie s-o foloseşti [invenţia n.m.] la cursurile mele, ai voie s-o foloseşti ca să mă învingi pe mine şi ai voie s-o predai elevilor tăi.
– Ai voie absolută, un cec în alb, să creşti, să trăieşti, să supravieţuieşti, să lupţi, să fugi, să ţipi, să vorbeşti, să te joci, să râzi, să înveţi, să experimentezi. Ai voie să învingi şi ai voie să decizi ce înseamnă să învingi. Fii extraordinar! (Feţele violenţei, de Rory Miller, Ed. Curs, Cluj-Napoca, p. 207)
Şi, într-adevăr, Rory Miller oferă lecţii, simple şi clare, de la care plecând poţi învăţa cum să îţi aperi şi trăieşti aceste drepturi elementare.
Tristă prin violenţa despre care vorbeşte, prin realismul pe care ni-l oferă, cartea Feţele violenţei este frumoasă prin speranţa pe care o dăruieşte: există viaţă şi după violenţă! Sau, altfel spus, deşi în lume este (multă) violenţă, omul se poate pregăti pentru a trece peste ea, rămânând bun şi având puterea să se bucure de viaţă mai departe.
Este, de altfel, ceea ce fac şi ostaşii care se confruntă cu situaţii de luptă, este ceea ce fac luptătorii – orice nume ar avea – care înfruntă asasinii şi alţi autori ai violenţelor de zi cu zi.
Un asemenea ostaş este Rory Miller, asemenea ostaşi sunt şi alţii, pe care îi aminteşte şi citează în rândurile sale: bărbaţi şi femei care au trecut prin multe, au supravieţuit şi au învăţat să se bucure de viaţă dincolo de ameninţările pe care le-au biruit.
Socotesc lucrarea Feţele violenţei ca un manual de viaţă, din care orice om bun poate şi trebuie să înveţe dacă vrea să trăiască în realitate, nu într-un „turn de fildeş” cu care să se prăbuşească atunci când va trece prin încercări grele.
Dacă perspectiva religioasă a autorului este una firesc subiectivă, în schimb cunoştinţele sale tehnice şi psihologice sunt pur şi simplu fapt. Iar ignorarea faptelor costă, întotdeauna.
Felicitând şi pe această cale traducătoarea Monica Hriscu şi Editura Curs pentru publicarea acestei opere fundamentale, sper să fi câştigat măcar câţiva cititori pentru o carte care salvează vieţi şi poate limita enorm de mult rănirea sufletelor…
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. „Toate să le încercaţi, păstraţi ce este bine” (I Tes. 5.21). Simt că trebuie să spun – în nădejdea că sunt urechi ce vor să audă – că Feţele violenţei este o carte foarte folositoare şi pentru cei care au o înţeleger duhovnicească a lucrurilor. Încremenirea în faţa agresorilor, atât de bine înfăţişată de Rory Miller, este aceeaşi încremenire pe care mulţi creştini o au în faţa agresorilor/agresiunilor duhovniceşti. Şi poate fi vorba despre colegi de muncă ce îi persecută pe creştini – tot mai mult se întâlnesc asemenea fanatici intoleranţi -, sau poate fi vorba despre agresiunea reprezentată de o nedreptate sau lovitură „impersonală” (boală, falimentul firmei la care suntem angajaţi ori o reducere de personal ce ne loveşte atunci când bugetul este mai dezechilibrat, decesul cuiva drag etc., etc.). În toate aceste cazuri foarte mulţi creştini „încremenesc”, se blochează, se pierd. Reacţiile sunt, de foarte multe ori, aceleaşi cu cele ale unui om atacat pe stradă.
Ca urmare, se pot aplica învăţăturile din Feţele violenţei şi în domeniul vieţii spirituale; desigur, apelând la mijloacele oferite de aceasta (adesea foarte practice).
Este doar o pildă a felului în care lucrarea prezentată poate fi folosită pentru mult mai mult decât s-ar crede la o primă vedere. Cine are urechi de auzit…
Partajează asta:
Pagini de istorie şi civilizaţie românească. Puţin despre Mânăstirea Lainci
Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.
În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de îndepărtaţi pentru mai aşezata ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei. Iar viaţa lor era o neîncetată jertfă, o răstignire întru Hristos.
Timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să poată ieşi la lumină, unindu-se şi crescând tot mai mult, nu doar la sud de Dunăre, ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au înfiinţat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută călugărilor de la nordul Dunării. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, ţinută din vechime, avea liniştea ei, înălţime, bogăţie de Duh Sfânt. Dar pentru a face faţă propagandei papiste şi pentru nevoile poporului era trebuinţă de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.
Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis peste vechiul Danubius pe Sfântul Nicodim, care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. Adesea ctitorirea se făcea doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii din jur, pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la mânăstirile de obşte.
Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn; care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici.
Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania, uneori trupele duşmane însărcinate cu aceasta trecând şi hotarul – contestat de austrieci – dinspre Ţările Române de peste Carpaţi. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici, „vinovată” de a fi apărat şi sprijinit Românii ardeleni.
După o vreme, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea.
Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.
O veche tradiţie creştină făcea din locaşurile sfinte refugiu pentru cei prigoniţi, fie că erau vinovaţi sau nu. Această putere a mânăstirilor şi bisericilor, intrată în legendă, nu se exercita însă fără primejdii mari. Pentru adăpostul dat de Mănăstirea Lainici Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme.
Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”.
În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
(A se vedea şi articolul Între război, eroi şi popi (I), pentru această slujire a preoţilor şi călugărilor români ortodocşi în vremea Războiului de Reîntregire a Patriei.)
Dacă, din partea lor, călugării din Lainici au încercat să fie buni cu toţi, nu la fel a fost răspunsul primit din afară. Iar o pildă cumplită a fost cea dată de Germani în timpul Primului Război Mondial. Parcă stăpâniţi de diavol (parcă?), militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire cu o sălbăticie de nedescris. Vandalismul a întrecut orice limite şi a fost dincolo de orice raţiune. Una dintre ţintele urii Germanilor care ocupau o mare parte din România a fost, la această sfântă mânăstire… cimitirul. Da, cimitirul! Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir.
De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, sfărâmând ceea ce nu putea fi luat (sau li se părea că nu merita furat). După ce au terminat jaful, au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd. O vreme, după care… i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne…
Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei.
Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade, iar oamenii din apropiere s-au bucurat de ocrotirea duhovnicească a sfântului locaş.
Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Comuniştii încercau să-i convingă pe oameni să urască Biserica, să-l urască pe Dumnezeu, să-i urască pe monahi şi preoţi, să se lepede şi de Credinţa Străbună, şi de Legea Românească. Pilda frumoasă a Mânăstirii Lainici – ca şi a altora asemenea – îi ardea ca focul, stând neclintită dovadă a minciunii şi răutăţii lor, fiind o inimă a iubirii de Dumnezeu şi credinţei Neamului Românesc. De aceea trebuia distrusă, iar primul pas era terorizarea şi alungarea vieţuitorilor ei. Şi terorizarea s-a făcut, cu insulte şi persecuţii, exact cum fac neo-comuniştii în zilele noastre, zi de zi.
Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1957, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea!
La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printre ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. Iar încăpăţânarea în bine, rugăciunea neîncetată şi lupta călugărilor, a dus la noi minuni! Astfel, după 1970, s-a îngăduit reluarea vieţii monahale la Lainici, însă mai mult pe ascuns. Iar după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea a început să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească.
Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, devenit vestitul Episcop de Harghita şi Covasna, apoi Mitropolitul Banatului…
La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune.
Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1957, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri, Calinic Cărăvan. Este greu de înţeles cum a avut acesta îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos! Eroismul său este uitat astăzi de cei mai mulţi, dar cine ştie ura împotriva creştinilor din acei ani ştie câtă îndrăzneală, de fapt nesfârşită, cerea o asemenea lucrare. Pe care cel mai adesea „regimul” o privea şi o trata ca pe o cumplită infracţiune, ca pe un act de revoltă armată.
Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti.
Pr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 