„Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
„Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea