„N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”
Alexe Mateevici
(la Congresul Învăţătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul Ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Alexei Mateevici
Fiu de preot, preot şi teolog – absolvent al Şcolii Teologice şi al Seminarului din Chişinău, dar şi al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia şi dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chişinău, face parte dintre preoţii şi teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românităţii, al dăinuirii, al iubirii de Neam şi Ţară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Ţării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Ţară şi Stat. Căci Statul era rusesc, era ţarist, era ocupaţia duşmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia şi Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) şi Podolia şi trecând apoi la răsăritul Moldoviei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greşeala sinucigaşă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Aşa cum Nichita Stănescu ştia că „Patria mea este limba română” şi Alexei Mateevici ştie că între Patrie, Grai şi Credinţă există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaş, o ocupaţie străină.
Iubirea faţă de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte şi la luptele de la Mărăşeşti. Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viaţa, dar înainte de a se stinge cu doar câteva luni, izbuteşte să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranşeele războiului ale unei iubiri veşnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, şi pe care o împlinise în sufletul şi jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas şi rămâne un chip al preoţiei româneşti depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca şi lupta pentru Ţară şi Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare şi, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoşesc.
România Străveche - Ancient Romania 
Doamne ajuta! Limba romana este Sfânta Dumnezeu a coborât tainic în sufletul acestor poeți și le a dăruit Cuvânt și Har din iubire desăvârșită. Dumnezeu iubește neamul romanesc căci cu adevărat d
ApreciazăApreciază
Dumnezeu iubește neamul romanesc căci sunt multe suflete care și au asumat o Cruce.limba romana e Sfânta cu siguranță și simplitatea acesteia face ca omul sa poată sa o folosească curat și nobil. CUVINTELE DIN aceasta poezie sunt simple totodată pline de un simțământ tainic profund din care sufletul se adapa ca dintr un izvor veșnic duhovnicesc. Poezia s_a născut din simțire și cuget fără pata fără prihana din cuget sfințit și luminat de lumina
tainica a Sfintei Învierii. Versurile acestei poezii capătă sens atât prin trăire cât și prin forță cuvântului.
Focul Sfânt invesmanteaza acest grup de poezie făcând o sa fie convingătoare atât prin conținutul ei cât și prin vocea puternic conturata de sufletul care vibrează sub mișcarea arcului divin. Cu sudori sfințit au tara deci azi nu se mai lucrează cu o conștiința curata și plina de discernământ. Azi ne facem ca muncim. Pentru a înțelege sensul și rostul lucrării cu noi înșine e nevoie de răbdare și fara prea multe păreri de sine. Deci ca să ne iasă treaba bine plăcută înaintea lui Dumnezeu e nevoie de truda. Nimic nu se obține ușor în viata. Nașterea acestei creații a izvorât din frământarea unui suflet zbuciumat neînțelegând poate menirea lui pe acest pământ.
Poetul amintește în poezie ca cuvintele din limba romana sunt sărace dar cu un înțeles adânc pe care noi le tot învârtim în mintea noastră, le enumeram dar din pacate mintea și inima noastră nu are înțelesul acestora. Numim înțelepciune profesor mama tata preot călugăr da le enumeram le pomenim dar suntem străini de înțelesul acestor cuvinte. Suntem săraci si în cuvinte dar mai ales în treaba asta cu înțelesul sensul rostul lor.
A
ApreciazăApreciază
Neamul acesta romanesc e o poveste. Și fiii acestui neam s au născut duhovnicește sub patrahirul și sub povata celor mai buni duhovnici. Mărturisirea de păcate și sfintele taine au preschimbat firea căzută umana în fire îndumnezeire prin har.
ApreciazăApreciază