Războinici sau resemnaţi

În urmă cu destul de mulţi ani – la scara vieţii omeneşti – un site neocomunist îşi anunţa indignat cititorii că un preot ortodox vrea să le transforme copiii în războinici. Asta fiind, pentru mintea lor comunistă, o acuzaţie. Preotul acela sunt eu, site-ul era, ca mai toate site-urile anti-ortodoxe, condus din străinătate (parte a unei reţele de site-uri neocomuniste răspândite în aproape întreaga lume) iar acuzaţia este o laudă. Şi, da, aş vrea să vă transform în războinici. Nu doar pe copiii voştri, ci şi pe voi. Pentru că suntem în război, iar cei care nu sunt războinici sunt sclavi.

George Coşbuc spunea O luptă-i viaţa, deci te luptă!, într-un poem numit chiar… Lupta vieţii.
Mihai Eminescu ori Ion Luca Caragiale au fost amândoi implicaţi în munca şi lupta naţionalistă, românească, a vremii lor. A fost, de altfel, unul din capetele de acuzare ale stângiştilor de atunci.
Pe scurt, orice personalitate culturală românească am alege, din orice secol, vom găsi că a fost parte a luptei patriotice româneşti a vremii lui. Dacă nu cumva este o falsă personalitate culturală românească, fiind în fapt o personalitate anti-românească, ce a luptat împotriva Românilor (precum cei care i-au atras pe Români către Catolicism, Calvinism, Islamism, Rusism, Maghiarism, Elinism şi alte asemenea izme).
Dar acum?

Am lângă mine teribila carte a lui Anatol Munteanu, Eroii de la Nistru. O mărturie – înăbuşită de laşitatea şi comoditatea românofonă – a luptelor pe care acum, în anii de după 1989, le-au dat şi le dau Românii. Căutaţi-o şi citiţi-o, plângeţi şi treziţi-vă!
Sau puteţi să vă uitaţi şi la Românii din Găgăuzia, aflaţi sub o presiune cumplită, turcească, într-o aşa-zisă „ţară liberă şi independentă” (Republica Moldova, aflată încă sub control rusesc). Cum spunea Svetlana Stoinov, Directorul Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Comrat, „lupta pentru identitatea românească se duce zi de zi”.
Sau puteţi să vă întrebaţi câte şcoli româneşti există pentru Românii din Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia etc.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce s-a ales din sutele de mii de Români din Ungaria anului 1921.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce viaţă duc Românii din Ucraina, din Crimeea, din Kazahstan etc., etc.

Sunt milioane de dureri de fiecare zi ale Românilor îngropaţi de resemnarea Românofonilor.
A! Să reamintesc:

Român este cel care cunoaşte, ţine şi duce mai departe moştenirea culturii creştin-ortodoxe pe care au zidit-o sfinţii şi eroii Neamului Românesc. Este un războinic.

Românofon este cel vorbeşte o limbă (oarecum) românească, fie ca limbă maternă, fie ca limbă însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte, nu ţine, nu duce mai departe moştenirea românească. Un asemenea om este cel mult un resemnat, dacă nu deja un duşman al vieţii, trăirii, culturii româneşti, al Bisericii, sfinţilor şi eroilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Resemnat este cel care şi-a trădat camarazii, datoriile de luptă, legea, aşezându-se sub alt semn, devenind sclav.

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre cinstirea sfinţilor

sfinţii închisorilor

Sfinţii sunt oameni obişnuiţi. Născuţi printre noi, ca oricare alţi oameni. Dar care au izbutit să pună înălţarea duhovnicească (spirituală, dacă vreţi), mai presus de orice. Adică au pus mai presus de orice adevărul şi dragostea. Adică pe Dumnezeu.

Viaţa este o trecere către Veşnicie. Moartea este poarta intrării în Veşnicie.
Sfinţii sunt cei care s-au pregătit pentru Veşnicie, intrând prin moarte în Viaţa cea fericită şi veşnică.
S-au aşezat în adevăr şi în dragoste, luptând împotriva slăbiciunilor, păcatelor şi patimilor. Şi au câştigat.

De ce să îi cinstim pe sfinţi?
Ca să învăţăm de la ei şi să ne întărim prin pilda vieţii lor.
Ca să primim ajutorul lor, sprijinul lor, în drumul vieţii noastre.

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15.15).

Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)

Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81.1;
a se vedea şi Ioan 10.35-36 Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată – despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea(I Corinteni 6.2)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

a se vedea şi acest material

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Sfânta Împărtăşanie, frica, dragostea şi Comuniştii

Nu trebuie să nu primim duminica Sfînta Împărtăşanie, fiind­că ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atîta credinţă, încît judecîndu-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stînd în mînăstiri, în aşa chip măsoa­ră vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încît socotesc că îm­părtăşania nu trebuie luată decît de cei sfinţi şi nepătaţi’şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceş­tia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decît cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci cînd o primesc ei se socotesc vred­nici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decît ca, stăpîniţi de de­şartă trufie şi stăruinţă a inimii, sa credem că numai o dată pe an sîntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înţelege acestea şi să le păstrăm în chip rodnic, să rugam cu şi mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini acestea, care nu se învaţă ca celelalte îndeletniciri omeneşti, unde este necesară mai întîi folosirea cuvintelor, ci mai degrabă luînd-o înainte fapta unită cu experienţa. Acestea, dacă n-au fost cercetate şi nete­zite adesea prin învăţăturile bărbaţilor duhovniceşti şi dacă n-au fost adîncite cu grijă prin exemple şi prin experienţa zilnică, ori îşi pierd puterea din cauza nepăsării, ori dispar printr-o nevrednică uitare.Sfântul Ioan Casian Romanul

 

Am arătat şi mai demult cât de folositoare este Sfânta Împărtăşanie. Ea este hrana cea mai însemnată pentru orice Creştin, iar cel care nu o preţuieşte şi nu o caută cu greu poate fi socotit creştin. Mai ales în vremuri de încercare, împărtăşirea este un puternic izvor de har, de pace, de tărie, de răbdare, de lumină şi bucurie.

În aceste zile suntem în plină isterie intenţionată politic, în care, pentru accentuarea terorizării oamenilor, clasa politică din România respinge folosirea la scară naţională a tratamentelor verificate pentru COVID-19 (precum cel de la Spitalul de Boli Infecţioase din Timişoara sau cel preluat deja de SUA de la medicii francezi).

Ce trebuia făcut?
Trebuia lansată o politică naţională de producere a măştilor sanitare, dezinfectanţilor, mânuşilor etc. Preferabil sub control militar. Trebuia lansată o politică naţională de repartizare a acestor mijloace de protecţie în spitale, policlinici, dar şi către fiecare familie din ţară. Preferabil sub control militar, cu pedepse corespunzătoare pentru eventualele furturi, abuzuri etc. Trebuia lansată o politică naţională de livrare la domiciliu a mâncării şi medicamentelor pentru bătrâni şi imobilizaţi. Preferabil sub egida Bisericii, expertul naţional numărul unu în acest domeniu. Trebuia lansată o campanie naţională de reducere a birocraţiei în general şi mai ales în domeniul medical. Trebuia lansată o politică naţională de sprijinire a cercetării, mai ales a celei medicale. Trebuia lansată o politică de relaxare fiscală, scădere sau supendare a taxelor şi accizelor populaţiei şi IMM-urilor, de încurajare a dezvoltării lucrului cu program redus şi mijloace de protecţie sanitară (ca în Germania), de investiţii în dezvoltarea industriei IT, recalificării IT etc. Dacă tot au fost trimişi acasă elevii şi studenţii, trebuia finanţată înfiinţarea de servere pentru toate instituţiile academice, universităţile, facultăţiile, şcolile postliceale, colegiile, liceele etc. Astfel încât să poată fi realizate online cursuri în condiţiile cele mai bune. Ş.a.m.d.

Ce s-a făcut?
Frontierele sunt deschise cetăţenilor români care intră, fără a se impune tuturor carantina la domiciliu, aşa cum ar fi firesc. Se merge pe simple declaraţii despre venirea sau nu din zone „roşii” ori „galbene”. Preţurile la alimente cresc tot mai mult, economiile oamenilor scad tot mai tare. Nu se mai găsesc pe piaţă dezinfectanţi de mână, măşti sanitare şi altele asemenea. Apar doar pe site-uri online, la preţuri gigantice, chiar de peste 100 de ori faţă de preţul iniţial. Nu putem ştii dacă sunt şi politicieni în spatele acestor afaceri de speculă, dar lipsa totală de reacţie dă de bănuit.
Nu s-au luat niciun fel de măsuri serioase pentru ocrotirea populaţiei. În cel mult două luni de zile, dacă se continuă cu politica actuală, oamenii se vor bate şi ucide pe stradă pentru mâncare. Căci IMM-urile (adică toate firmele mici şi mijlocii) vor falimenta. Deja restaurantele şi hotelurile sunt în pregătire pentru faliment. Cele de la câmpie şi de pe litoral au trecut cu greu iarna – cu o gură de oxigen, cel mult, în vremea sărbătorilor dintre Naşterea Domnului şi Sfântul Ioan. Acum, primăvara, când îşi începeau activitatea, sunt închise. Iar Guvernul şi toată clasa politică le dau vorbe goale. Nu s-au suspendat ratele bancare, nu s-au acordat ajutoare pentru firmele care se zbat să nu concedieze angajaţii. Nu există nicio politică economică minim-coerentă. Măsurile luate sunt aberante, fiind la nivelul Evului Mediu: izolare totală, mai bine să moară oamenii de foame în casă decât de boală pe străzi. Logică bolnavă, tipic bolşevică. Copiii trebuie să înveţe din ceea ce se chinuiesc profesorii să realizeze online, pe jertfa lor, fără niciun sprijin guvernamental, dar cu obişnuitele piedici birocratice. Bolnavii de cancer stau la cozi ore întregi, medicamente esenţiale dispar ca prin farmec, actul medical capătă tot mai multe piedici birocratice. Etc., etc.

Şi în toată această demenţă politică, în toată această incapacitate de guvernare, agenţii de serviciu ai gândirii şi acţiunii (neo)comuniste au găsit ţapul ispăşitor: Biserica. Mai exact, Împărtăşania. Şi mai exact, linguriţa pentru Împărtăşanie.

Este adevărat, nu se cunoaşte în istoria lumii niciun caz de îmbolnăvire prin Împărtăşanie.
Studii de specialitate (precum acesta) au găsit cazuri de transmitere de boli (infecţioase) la circumcizia mozaică sau la ritualurile musulmane ori hinduse. Dar la Creştini, în afară de bârfele comunistoizilor, nu s-a putut certifica medical nici măcar un singur caz de transmitere a unei boli prin Botez, Împărtăşanie sau altă lucrare sacramentală.

Dincolo de aceste studii, pot să aduc şi mărturia mea personală. Am împărtăşit sute de bolnavi de boli contagioase – precum hepatite virale, boli tropicale sau sida. Am consumat Împărtăşania rămasă şi am folosit aceeaşi linguriţă cu ei. Din zecile de boli – unele extrem de grave – pe care, după Comunişti, ar fi trebuit să le iau, nu am luat nici măcar una. Nici la bolnavi nu s-a transmis vreo boală de la unul la altul. Subliniez că acestea sunt fapte reale, concrete. Care au fost constatate, de altfel, de sute şi sute de preoţi români de spital numai în ultimele trei decenii. Ceea ce înseamnă, ştiinţific vorbind, că imposibilitatea transmiterii bolilor contagioase prin linguriţa de împărtăşit este o realitate clar atestată, cel puţin la fel de validă precum unicitatea amprentelor. (Constatată similar, prin observaţie.)

Dar!
Biserica lucrează nu doar pentru cei întăriţi în Credinţă. Ci şi – ba, poate mai ales – pentru cei slabi în Credinţă.
Chiar şi Comuniştii care ne vor răul, ne persecută şi încearcă să ne distrugă sunt fraţii noştri, din păcate rătăciţi. Unii dintre ei ştiu că prin Împărtăşanie nu se pot transmite boli, dar fac spume otrăvite ca să ne lovească; astfel îşi fac rău singuri, înstrăinându-se de Dumnezeu tot mai mult (mai ales când au şi trufia să pretindă că nu au nevoie de intermediar pentru legătura cu El, exact ideea Satanei). Unii dintre ei cred sincer în bazaconiile comuniste cu transmiterea bolilor prin împărtăşire, sărutarea icoanelor sau a moaştelor. Sunt suflete slabe şi au nevoie de înţelegere. Este drept, sunt vinovaţi că nu se informează obiectiv, dar asta ni se întâmplă tuturor.
Mai mult, sunt şi mulţi Creştini îndoielnici, care fie îşi pleacă urechea la mass-media comunistă, fie suferă de ipohondrie, fie au felurite sensibilităţi care îi fac vulnerabili psihic la ideea de contaminare. (Voi trece repede peste faptul că sunt şi Creştine care sunt surse de asemenea tulburări prin urmele de strugurel sau ruj pe care le împrăştie pe ce pun gura, Creştini care uită că îngrijirea trupului şi mai ales spălarea dinţilor sunt necesare totdeauna, dar mai ales înainte de Sfintele Slujbe etc.)
Toţi aceştia sunt creaţia lui Dumnezeu, toţi aceştia sunt iubiţi de El, pentru toţi aceştia El s-a Răstignit, ca şi pentru noi. Şi trebuie să-i ajutăm totdeauna, dar mai ales în această vreme, în care atmosfera de panică devine – cu vinovatul concurs al clasei politice – tot mai apăsătoare.
Ca urmare, este bine, este frumos şi folositor să folosim pentru împărtăşire, în aceste vremuri, metoda obişnuită pentru vremuri de molimă: împărtăşirea prin turnare, fără atingerea linguriţei.
Puteţi vedea, dând click pe această frază, un videoclip în care Părintele Vasile Ioana foloseşte acest mijloc de împărtăşire practicat şi la Athos şi în alte părţi ale Ortodoxiei.

Voi spune aici, pe scurt, că acest fel de împărtăşire este perfect canonic. Şi a fost practicat de Biserică de multe ori de-a lungul mileniilor.
Este rânduit de Biserică tocmai pentru vremuri de molimă, când slăbeşte credinţa multora şi se cuvine înţelegere şi dragoste faţă de ei. S-a practicat în asemenea împrejurări în întreaga lume ortodoxă, ceea ce înseamnă că a primit pecetea pleromei Bisericii ca mijloc ortodox de împărtăşire.
Voi mai aminti aici şi faptul că în primele veacuri Sfânta Împărtăşanie se împărţea cu mâna (Frângerea Pâinii). Este şi aceasta o formă canonică de împărtăşire, care a cunoscut şi ea mai multe rânduieli.
Vedem, prin urmare, că nu există o formă unică în care se poate administra sau primi Sfânta Împărtăşanie.
Există însă porunca dragostei, care cere să îl primim pe cel slab în credinţă fără a-i cerceta gândurile (Romani 14.1 ş.u.). Desigur, atâta vreme cât necredinţa lui nu atinge Învăţătura lui Hristos Iisus. Şi, după cum am arătat, aici nu este cazul. Principiul iubirii creştine, al iconomiei şi al înţelepciunii ne arată că este bine să ne aplecăm spre cei neliniştiţi, îngrijoraţi, înspăimântaţi. În loc să-i osândim pentru slăbiciunea lor, să devenim scara pe care să urce mai sus, către Cer. Astfel vom împlini voia Domnului mai bine decât printr-un rigorism nepotrivit.
Ca urmare, sunt încredinţat că este bine ca preoţii să aibă în vedere această delicateţe şi dragoste pastorală, împărtăşind prin turnare în această vreme de tulburare, spre zidirea noastră a tuturor ca pietre vii ale Bisericii lui Hristos Domnul.

Dumnezeu să fie cu noi toţi!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între imperialişti şi comunişti

De-a lungul veacurilor Principatele Române au trecut prin mai multe pandemii. Holeră, ciumă, tifos…
De fiecare dată, printre măsurile de ocrotire luate au fost şi deasa spovedanie, deasa împărtăşanie, săvârşirea Sfântului Maslu.
Era şi firesc, până la începutul secolului al XIX-lea toate spitalele – pe atunci numite mai ales bolniţe – erau înfiinţate, ţinute şi îngrijite de Biserică. Aproape tot personalul era alcătuit din călugări – sau monahii, la bolniţele pentru femei.
Chiar şi Spitalul Colţea, declarat de Comunişti a fi înfiinţat în secolul al XIX-lea, este de fapt o ctitorie ortodoxă începută în secolul al XVII-lea şi finalizată în Decembrie 1704. Şi acestă bolniţă era parte a unei mânăstiri – Mânăstirea Colţea. Până când a fost confiscată de stat care avea chef să înfiinţeze un spital „de stat”. Aşa că l-a luat pe cel al Bisericii. Şi până a izbutit să organizeze posturi medicale şi ce mai trebuia – adică după câţiva ani – tot călugării şi monahiilor cărora li se răpise spitalul i-au îngrijit pe bolnavi.
Legătura aceasta strânsă între Biserică şi îngrijirea celor nevoiaşi, săraci, abandonaţi sau, ca în ce vorbim aici, bolnavi, este veche şi continuă. În vremea în care Statul cel „măreţ şi bun” desfiinţa vreo 100 de spitale, Biserica înfiinţa altele. După puteri. Aşteptându-se ca, iarăşi, să vină vremea în care să îi fie confiscate. Şi eventual, după o vreme, închise ca inutile, batjocorite, demolate. Eventual ridicându-se un hypermarket sau un mall peste (cum s-a făcut cu Mânăstirea Văcăreşti şi Mall-ul Sun Plaza în zilele noastre).

Spitalul_Colțea_fragment_noaptea
Din Mânăstirea Colţea au mai rămas biserica, lângă spital, şi o parte din ornamente. Puţini îşi amintesc de faptul că spitalul ce a salvat atâtea vechi este o ctitorie ortodoxă pe care statul şi-a însuşit-o tâlhăreşte…

În clipa de faţă medicii Bisericii – mulţi dintre ei preoţi, diaconi, monahi sau călugăriţe –, asistentele şi infirmierele Bisericii etc. au la activ zeci de mii de oameni consultaţi, trataţi şi îngrijiţi gratuit. Precum şi mulţi alţii consultaţi, trataţi şi îngrijiţi pe plată. După posibilităţi. (Ştiţi demenţa comunistă care pretinde ca Biserica să plătească orice, eventual dublu sau triplu, dar să nu primească niciun fel de plată pentru ceea ce face? Aritmetica elementară spune că cei cu asemenea idei sunt buni de balamuc.)
Aceşti medici, acest personal medical şi pacienţii lor pot confirma folosul extraordinar de mare pentru sănătate al rugăciunii, Spovedaniei, Împărtăşirii, Sfântului Maslu. Este o situaţie factuală, ce poate fi observată ca atare. Altfel spus, este atestată ştiinţific.

Măsurile care împiedică accesul credincioşilor la Sfintele Slujbe şi la Sfintele Taine în vreme de epidemie nu sunt luate pentru prima dată.
Românii, care învăţaseră să treacă prin molimi cu ajutorul medical şi duhovnicesc al Bisericii, au avut o nouă experienţă în 1829. Sub ocupaţie rusească. O ocupaţie care, în afară de un jaf cumplit, a adus şi ciuma. Altfel spus, ocupanţii ruşi nu doar au luat, ci au şi dat. Ciumă. Şi, în grija lor părintească faţă de popor, au luat exact aceleaşi măsuri ca cei de astăzi.
Au trecut două secole fără nouă ani. Ocupaţia rusească în România a fost înlocuită de ocupaţia comunistă. În uriaşă majoritate politicienii de sus de astăzi sunt copii, nepoţi sau ucenici ai Sovieticilor puşi să conducă România după 1948.
Dar lucrurile nu stau foarte diferit în restul lumii! Comunismul – în forme mai vechi sau în cele ale Neocomunismului – domină întreaga lume. Ca urmare, măsurile luate în această vreme sunt cele luate la începutul secolului al XIX-lea.
Şi, bineînţeles, politicienii şi mass-media aservită REFUZĂ SĂ ANUNŢE GĂSIREA TRATAMENTULUI PENTRU COVID-19, REFUZĂ SĂ LUCREZE LA PRODUCEREA LUI ŞI LA PUNEREA LUI LA ÎNDEMÂNA POPULAŢIEI.
Sunt deja nouă zile de când Francezii şi Chinezii au anunţat, independent, tratamentele pentru COVID-19. Politicienii noştri nu au nicio reacţie. Cu excepţia măsurilor similare celor de Ev Mediu.
Din aceeaşi grijă părintească pe care o aveau şi ocupanţii ruşi…

Mihai-Andrei Aldea

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)
DonaldTrumpVestea
O formă a anunţului oficial al Preşedintelui SUA, Donald Trump, din 21.03.2020, de introducere în SUA a tratamentului COVID-19 descoperit de medicii francezi (cu hidroxiclorochină şi azitromicină).

P.S. Cine se întreabă ce măsuri cred eu că ar fi trebuit luate poate să citească articolele pe temă de pe acest blog. Dacă vrea să ştie. Cu toate că mă aştept ca unii să fantazeze pe temă (obicei foarte la modă astăzi).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Limba noastră, de Alexei Mateevici

N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească
Alexe Mateevici
(la Congresul Învăţătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)

 

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul Ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Alexei Mateevici

alexei_mateevici.jpg

Fiu de preot, preot şi teolog – absolvent al Şcolii Teologice şi al Seminarului din Chişinău, dar şi al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia şi dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chişinău, face parte dintre preoţii şi teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românităţii, al dăinuirii, al iubirii de Neam şi Ţară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Ţării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Ţară şi Stat. Căci Statul era rusesc, era ţarist, era ocupaţia duşmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia şi Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) şi Podolia şi trecând apoi la răsăritul Moldoviei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greşeala sinucigaşă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Aşa cum Nichita Stănescu ştia că „Patria mea este limba română” şi Alexei Mateevici ştie că între Patrie, Grai şi Credinţă există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaş, o ocupaţie străină.
Iubirea faţă de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte şi la luptele de la Mărăşeşti. Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viaţa, dar înainte de a se stinge cu doar câteva luni, izbuteşte să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranşeele războiului ale unei iubiri veşnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, şi pe care o împlinise în sufletul şi jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas şi rămâne un chip al preoţiei româneşti depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca şi lupta pentru Ţară şi Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare şi, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoşesc.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…