La Datoria și cei 4D un comentator, Mihai, a postat următorul mesaj:

Sărut mâna, Părinte!

Vă mulțumesc foarte mult pentru învățătura extraordinar de frumoasă.

Dacă îngăduiți, pare că față de vremurile pline de Sfinți ale străbunilor care-și închinau întreaga ființă Datoriei, astăzi e “intolerant” să pomenim de Dârzenie, iar singura datorie pe care o permite „mireanul modern” poate fi redusă la să se lase prostit de țiganii care cerșesc în pridvorul Bisericii; sau precum spunea Dietrich Bonhoeffer, luând în derâdere dorința aproape universală de „har ieftin”:

„singura mea datorie de creștin e să părăsesc lumea cam o oră Duminicǎ dimineața și să merg la biserică, pentru ca să mă asigur că îmi sunt iertate păcatele”.

Cu siguranță își primesc preoți pe măsură.

Dacă îngăduiți, observația Sfinției Voastre privind centralitatea Datoriei implică oare faptul că astăzi un Preot care urmează Sfinților nu ar alege (și nu ar fi lăsat de către enoriași și de administrație) să „arunce mărgăritarele înaintea porcilor” – care îl preferă cu mult pe Marele Inchizitor al lui Dostoievski decât pe Christos? Putem spune că viața în parohie așa cum se obișnuiește astăzi este o batjocură a Datoriei de a urma Sfinților și Eroilor în adorarea Treimii, atât pentru Preot cât și pentru mirean? Mai e posibil ca un astfel de Preot să se lase găsit într-o Biserică de mireni?

Să ne trăiți, Părinte!

※※※

RĂSPUNSUL

Dumnezeu cu noi!

Pot să dau mărturia mea – deși sunt și alți preoți care au lucrat asemănător, deși nu atât de fățiș în mărturisire ca mine. În această ultimă privință, am avut ascultare de la duhovnicii mei, dar și de la mai mulți Sfinți Mucenici pe care i-am cunoscut, să mărturisesc așa cum am făcut-o și o fac. Chiar și cărțile publicate de mine, TOATE, fac parte din ceea ce numesc, puțin hazliu, „programul editorial” pe care duhovnicii mei mi l-au cerut.

În parohie am încercat să Îl slujesc pe Dumnezeu văzând în fiecare om chipul Său.
Dar, desigur, păstrând o sănătoasă depărtate față de cei care se arătau neîmpăcați în ura față de Biserică, față de Dumnezeu.
Ca urmare, biserica la care am slujit a devenit un fel de sită, prin care s-au cernut cei care iubeau sau măcar răbdau lucrarea mea.
Celor pentru care era nepotrivită le-am spus totdeauna și cu tot dragul să meargă acolo unde găsesc preot pe sufletul lor, doar să fie după Dumnezeu. Ca astfel să se folosească și să se mântuiască.

O paranteză!
La Sfânta Mânăstire Antim au fost doi duhovnici înalți, Sfinții Sfințiți Mucenici Adrian Făgețeanu și Sofian Boghiu. Este hazliu că Părintele Adrian nu a fost canonizat, deși a fost canonizat fiul său duhovnicesc cel mai apropiat, Părintele Sofian Boghiu.
Ei bine, cei doi erau foarte deosebiți atât ca statură, cât mai ales ca fire.
Părintele Adrian Făgețeanu era ca un tăiș de secure sau de katana. Părintele Sofian Boghiu era chip blândețelor.
Părintele Adrian Făgețeanu era sever în canoane. Părintele Sofian Boghiu era milostiv și în această privință – ajungându-se chiar la copii duhovnicești ce profitau de bunătatea lui și apoi ajungeau să îl urască și bârfească¹.
Pe scurt, erau foarte deosebiți și se înțelegeau deplin, se respectau adânc și aveau amândoi mare dragoste pentru Dumnezeu și Învățătura Sa.

Am făcut această paranteză pentru a se înțelege că preoții – și episcopii – pot avea, ca duhovnici, viziuni și abordări foarte diferite, dar toate bune pentru cel care se potrivește viziunii și abordării în cauză².

Abordarea mea era uneori greu de dus și pentru apropiați.
De pildă, trebuie spus că am plecat de la zero, dacă nu de la minus (m-am împrumutat de bani pentru biletul de autobuz) în ridicarea Bisericii Sfântul Daniil Sihastrul (după datele noastre, prima biserică de enorie cu acest hram…), la marginea de atunci a Bucureștiului.
Și nu de puține ori s-a întâmplat ca banii donați pentru ridicarea bisericii să îi redirecționez pentru ajutorarea unora sau altora aflați în nevoi, în încercări – totdeauna cerând și primind voia donatorului pentru asta.
Și am spus de multe ori:

„Dumnezeu se folosește de faptul că vrem să ridicăm o biserică din zid ca să zidească biserica din sufletele noastre.”

Oamenii au înțeles. Și au ajutat. Și Dumnezeu i-a ajutat și El pe ei.
Cred, prin urmare, că aceste cuvinte de mai sus pot defini în bună măsură viața noastră parohială: cei care au venit și au rămas au devenit o familie creștină.

Da, încă de la început am avut parte de multe șicane din partea unora sau altora din administrație sau din grupările de preoți comuniști ori masoni agresivi – o să subliniez că nu toți masonii sunt agresivi, dar unii chiar îi urăsc pe clericii care cred sincer în Dumnezeu… mai ales dacă ei înșiși sunt clerici³.

Au fost nenumărate șicane.
Până și când am fost nevoit să plec din București pentru sănătatea copiilor mei am mai avut parte de câteva.
De pildă, mi s-a eliberat cartea canonică foarte greu – deși aveam atât binecuvântarea Mitropoliei Moldovei pentru primire în eparhie, cât și a Arhiepiscopiei Bucureștilor pentru ieșirea din eparhie.
Mai mult, atunci când mi-a fost eliberată era practic un document fals (fals în acte publice!), pentru că NU includea nimic din realizările ce erau obligatoriu de trecut și erau născocite pe ea sancțiuni.

Sunt doar două exemple ale amintitelor lovituri.

Dar la fel de prigonitoare sunt și prevederile care transformă preotul în administrator și contabil, silindu-l la un volum uriaș de birocrație, care practic nu îi lasă vreme pentru lucrarea preoțească.
Din fericire, prin mila lui Dumnezeu am găsit – sau am fost găsit de – o familie deosebită, Nicolae și Floriana-Lidia Brașoveanu, ingineri proaspăt pensionați. Care au venit alături de mine și au lucrat tone de acte, astfel încât să pot să fiu preot în fapt, nu doar după nume sau haină.
De asemenea am avut mulți oameni care s-au smuls din viața lumească și au venit alături de mine ca să lucrăm împreună.
Dobrescu Lică, Horia Ștefănescu, Vasila Negoiță, Maria Bădălan, Marian Ștefănescu, Marius Ștefan, Marian Maricaru și MULȚI alții⁴, au alcătuit treptat familia creștină care trebuie să fie orice parohie.

Ca urmare, deși preot singur la o biserică în construcție și bombardat constant de anumiți clerici ”binevoitori”, am putut să lucrez împreună cu ei și astfel să realizăm multe. Mai multe decât se făceau la biserici centrale.
Ceea ce a sporit atacurile, în loc să le slăbească.

Povestesc pe scurt, cât mai pe scurt – am o carte de amintiri din trei decenii de preoție pe care nu aș publica-o, de mila multora (Dumnezeu este viu!), și care are vreo șapte sau opt sute de pagini (A4).
Și povestesc doar cât să se înțeleagă un adevăr esențial:

Cu Dumnezeul meu am trecut toate zidurile!

Sau, altfel spus,

Dacă ești cu Dumnezeu, Dumnezeu este cu tine și vei trece cu El peste toate încercările.

Și mai zic:

Toate încercările din viața noastră sunt niște trepte de minune, prin care putem coborî spre Iad ori urca spre Rai, după cum le folosim.
Dacă sunt încercări mai ușoare, coborâm sau urcăm un pas ori câțiva. Dacă sunt încercări mai grele, urcăm sau coborâm zece sau zeci ori chiar sute de trepte.

Ca urmare, se poate și astăzi ca cineva să fie un preot bun.
Dar trebuie să fie pregătit de jertfă și de martiriu.
Din afară și din lăuntru.
Căci smintelile trebuie să vină! În lume, necazuri vom avea, dar îmbrăcându-ne cu Domnul Iisus Christos ne facem părtași nu doar la suferințele Sale⁵, ci și la biruința Sa.

※

La încheierea acestui cuvânt vreau să mulțumesc abonatului Mihai pentru cuvintele frumoase și mesajul care a pricinuit rândurile de față: Să ne fie spre mântuire!

Și am nădejde că ne este spre mântuire, pentru că cel mai frumos început de an este prin cugetarea la Învățătura lui Dumnezeu și munca spre a o trăi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mai multe despre lucrarea preotului de parohie în, dacă va binevoi Dumnezeu, următoarea parte din Viața în Christos și mediul academic.

---

Note

1. Ar trebui să fie preveniți studenții la teologie: una dintre ispitele comune ale preoției – de toate gradele – este nerecunoștința copiilor duhovnicești; cu excepțiile care confirmă regula.
   Am văzut la cei mai mari duhovnici același fenomen: oameni care se țineau de copii ai acestuia, care îl iubeau și cinsteau, dar care foarte ușor s-au întors împotriva lui atunci când au avut chef să se lepede de el (a se vedea și acest caz – click pentru accesare). ↩︎
2. De aceea Mântuitorul nu a trimis Apostolii câte unul – cu sau fără însoțitori. I-a trimis câte doi sau mai mulți, pentru ca cel care nu se regăsea în viziunea și lucrarea unuia să se poată folosi de altul. ↩︎
3. M-a întrebat cândva cineva (de fapt nu doar unul singur), crezând că nu știu că este mason: Credeți că toți masonii se duc în Iad?
   Și i-am răspuns: Dumnezeu este Judecătorul! Eu pot doar să spun, după El, că nu poți sluji la doi stăpâni! De ce se află omul în masonerie? Unii au intrat fără să înțeleagă ce fac, iar apoi nu știu cum să iasă fără să fie persecutați greu. Alții au intrat știind ce fac. Unii au intrat ca să își slujească Națiunea, Țara, Credința – știind sau nu ce înseamnă masonerie. Alții au intrat ca masoni în Biserică pentru a o săpa. Dumnezeu cunoaște sufletul și viața fiecăruia, El este singurul care poate da sentința finală. Eu pot să spun doar ce este bun și rău. Și să îi conduc pe copiii mei duhovnicești către Împărăția Cerurilor. Dintre cei care au primit răspunsul, unii au ieșit din masonerie, alții (încă?) nu. ↩︎
4. Mă rog lui Dumnezeu și mă rog și vouă, celor pe care nu v-am pomenit aici, să nu vă supărați pe mine! Dumnezeu Însuși să vă răsplătească pentru toată osteneala și jertfa voastră! ↩︎
5. Suferințele Dreptului în lumea supusă răutății, suferințele Iubitorului de oameni în fața chinurilor pe care aceștia și le produc, suferințele asumării vinovăției noastre ca să o spele prin Sângele Său… Dacă ne uităm la viața fiecărui sfânt, vedem că poartă, acest sfânt, suferințe asemănătoare celor duse ca om de către Domnul – chiar dacă la o scară nespus de mult mai mică. ↩︎