Etichetă: Credinţă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie.

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

Există o minciună născocită de Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică „doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă şi de aceea se va mântui1.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se încurcă în ea mereu.

Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.

La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai departe cele ale credinţei, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).

Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci scris este:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este (Iacob 2, 14-26).

Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.

Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.

„Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii, adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu (Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.

Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”

Oare aşa să fie? Nici vorbă!

Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări2.

Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte, şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la revedere! Nu mai ai nevoie de altceva! (După ideologia necreştină „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi „Legea” (adventistă)?

Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul, împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

„Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. […] Ştim în adevăr că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (Rom. 7, 12;14). Prin aceste cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este „pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă poruncile, fac din fire lucrurile Legii […] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. (Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot concepe să acţioneze altfel (şi urmează şi un citat din Ieremia 31, 31-33)”

Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul! „Nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!

Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se (Galateni 2, 11-16)! Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?

Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).

Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără fapte”.

Care este de fapt adevărul?

Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv al) acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat, deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine poate sta împotriva lui?

Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine harul care dă putinţa de a se face binele pe care prin credinţă omul vrea să îl facă.

Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire – CREDINŢĂ, HAR şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.

De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).

Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?

Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele credinţei. Sau – cum ne vorbeşte Dumnezeu – pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.

Note

1 O variantă pseudo-ortodoxă o reprezintă cei care poartă la ei tot felul de „vise” şi „talismane” (obiecte de cult păgâneşti, de neacceptat pentru creştini) şi cred că prin aceasta se vor mântui, deşi viaţa lor e plină de păcat şi necredinţă.

2 Pentru lipsa de corectitudine a interpretărilor, este poate important şi „amănuntul” că atunci când se neagă în vreun fel importanţa Legii pentru mântuire, adventiştii scriu „lege”, pentru ca apoi când îi apără importanţa să scrie „Lege”, ca şi când ar fi vorba de două lucruri diferite. Acest lucru duce pe cei nepricepuţi în eroare, făcându-i mai receptivi la răstălmăcirile „în favoarea” Legii. De fapt, aşa cum am arătat şi mai sus, adventiştii nu apără Legea lui Moise, ci un „mutant” grotesc creat de Hellen White şi alţii asemenea ei.

< (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

(XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise? >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Limba noastră, de Alexei Mateevici

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

„N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”
Alexe Mateevici
(la Congresul Învăţătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)

 

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul Ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Alexei Mateevici

alexei_mateevici.jpg

Fiu de preot, preot şi teolog – absolvent al Şcolii Teologice şi al Seminarului din Chişinău, dar şi al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia şi dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chişinău, face parte dintre preoţii şi teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românităţii, al dăinuirii, al iubirii de Neam şi Ţară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Ţării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Ţară şi Stat. Căci Statul era rusesc, era ţarist, era ocupaţia duşmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia şi Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) şi Podolia şi trecând apoi la răsăritul Moldoviei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greşeala sinucigaşă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Aşa cum Nichita Stănescu ştia că „Patria mea este limba română” şi Alexei Mateevici ştie că între Patrie, Grai şi Credinţă există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaş, o ocupaţie străină.
Iubirea faţă de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte şi la luptele de la Mărăşeşti. Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viaţa, dar înainte de a se stinge cu doar câteva luni, izbuteşte să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranşeele războiului ale unei iubiri veşnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, şi pe care o împlinise în sufletul şi jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas şi rămâne un chip al preoţiei româneşti depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca şi lupta pentru Ţară şi Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare şi, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoşesc.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954

Credinţa fără fapte, moartă este

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Pe tiparul cunoscutei rătăciri protestante „doar credinţa” („sola fide”), a apărut la ortodocşi rătăcirea „doar rugăciunea (şi postul, eventual)”, care ar trebui să ţină loc de fapte bune.
A, era, să uit! Şi bifarea prezenţei la slujbe... chiar dacă nu s-a ascultat, înţeles, trăit nimic.

Cu toate că, de fapt, Credinţa fără fapte este o teorie goală, moartă. Până şi înţelegerea Învăţăturii de Credinţă este posibilă doar prin încercarea – grea, cu nevoinţă – de trăire a vieţii în Credinţă…

Dar unii insistă – chiar furioşi, ca să nu iasă din laşitate, lene, compromis murdar – că „nu trebuie să ne facem griji”, noi trebuie „doar să ne rugăm” (eventual „şi postim”) şi de restul… „poartă Dumnezeu de grijă”.
De parcă Dumnezeu i-a trimis pe Apostoli să se roage şi să postească, şi în rest El, Dumnezeu, a răspândit singur Evanghelia, a mărturisit singur înaintea prigonitorilor şi tot aşa..
Credinţa fără fapte, moartă este.
Şi din această moarte izvorăşte aproape toată răutatea vieţii noastre de zi cu zi.
M.A.A.