Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii)Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la PerşiMesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stau lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile

Notam acum ceva vreme:
Deşi am publicat doar de câteva zile „Romania a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, deja mai mulţi cititori mi-au adresat unele cereri. 

Am fost rugat să explic unele părţi ale hărţii care însoţeşte pagina, să detaliez – chiar prea mult – unele episoade, să dau surse etc.
Încercă să fac, de aceea unele completări, sperând să pot mulţumi pe cei care mi le-au cerut…

A trecut timpul, am publicat unele surse privitoare la articolul amintit, dar acest material – Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile – nu a ajuns pe site… până acum.

 

Începuturile începuturilor…

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Ea a fost înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp). Oamenii acelor triburi îşi spuneau Latini.

După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Este discutat şi astăzi dacă legendarul Romulus şi-a luat numele de la aşezare sau invers. Oricum, a fost o aşezare modestă la început.
Pe măsură ce vecinii îi atacau, Latinii şi-au înzestrat cetatea cu întărituri. La început, destul de slabe, din lemn, pietre şi pământ. Mai mult, dărâmate de mai multe ori de invadatorii ce au lovit oraşul şi mica ţărişoară: Sabini, Samniţi, Celţi, Etrusci etc.
Cele mai vechi ziduri ale Romei păstrate până astăzi constituie aşa-numitul Zid Servian, ridicat în timpul ocupaţiei etrusce.
Este interesant de observat că şi zidirea Romei este atribuită unor influenţe străine. După unii, etrusce. După alţii, amintirilor despre Troia, pe care le-ar fi adus cei câţiva Traci ajunşi pe Tibru şi amestecaţi cu Latinii. După alţii, pur şi simplu a fost vorba despre invaziile repetate la care erau supuşi Latinii şi de unii dintre vecinii lor, şi de neamuri mai îndepărtate; şi care au făcut necesar – pentru supravieţuire – un centru fortificat.
Pentru că, de fapt, la început Roma exact asta a fost: brâul de ziduri în spatele căruia se adunau Latinii în timpul năvălirilor duşmane.

Peninsula Italică era un teritoriu foarte umblat, în ciuda faptului că pare a fi izolată – înconjurată de apă din toate părţile, cu excepţia fâşiei nordice care face legătura cu continentul.
În afară de populaţii mai mici sau mai mari aşezate acolo în felurite epoci – precum au fost chiar Latinii – au existat şi feluriţi invadatori în sensul propriu al cuvântului: oameni veniţi nu să se aşeze în teritorii libere, spre a-şi face un rost prin muncă, ci veniţi să-i cucerească şi exploateze pe alţii. Cei mai importanţi invadatori ai Italiei în mileniul I î.Chr. au fost Etruscii, Galii (Celţii), Grecii şi Cartaginezii.

 

Invadatorii secolului I î.Chr.

De cum au venit în nord-estul Italiei, Etruscii au început să lupte pentru a-şi supune populaţiile locale şi a-şi ridica un imperiu. Ceea ce au şi reuşit! Printre populaţiile mărunte de care era plină Italia, şi pe care le-au cucerit, s-a numărat şi cea cunoscută sub numele de Latini sau Romani. Acolo unde au putut Etruscii au supus complet popoarele cucerite, impundându-le zeii lor, cultura lor. Acolo unde nu aveau destulă putere pentru aşa ceva, Etruscii „s-au mulţumit” cu obţinerea de profit, adică fie cu jaful, fie cu ceea ce astăzi am numi tribut. În aceste ultime situaţii s-au aflat, aproape două sute de ani, şi Latinii.

Imperiul Etrusc

Galii erau mai puţin interesaţi de un imperiu propriu-zis – erau prea dezbinaţi pentru aşa ceva – cât de jaf. Cuceririle lor se făceau doar în măsura în care populaţia creştea peste măsură într-o anumită zonă. Atunci se ridicau conducători ce invadau noi teritorii. Astfel Celţii ajung să se stabilească şi în Irlanda, Britania, Iberia, Noricum, Panonia, Dacia, Moesia şi alte locuri îndepărtate. Dacă un teritoriu nu li se părea destul de atractiv pentru a se aşeza în el, „se mulţumeau” cu jaful. Şi au jefuit în Italia, până departe în sud. Expresia vae victis datează din vremea cuceririi Romei de către aceşti Celţi.

Galii sau Celţii extinderea b
Invaziile Celţilor în Peninsula Italică, spaţiul tracic, spaţiul traco-scitic şi Asia Mică

Grecii au fost interesaţi de multe teritorii străine. Au încercat şi au reuşit să se extindă în spaţiile Tracilor din Europa şi Asia Mică. Au preluat de la aceştia controlul asupra teritoriilor ce fac astăzi parte din ţările numite Grecia, Macedonia, Albania, dar şi asupra unor teritorii tracice din Asia Mică. În toate aceste zone i-au transformat pe băştinaşi în sclavi sau, în cel mai bun caz, în cetăţeni de rangul trei. Au venit şi în Italia, unde au cucerit cea mai mare parte din Sicilia şi din sudul Peninsulei Italice. Tarentum, Cumae, Locri, Siracusa, Sibaris, Elea, Catana, Neapole – sunt doar câteva din cetăţile aflate sub controlul Grecilor în aceste locuri.

550 î.Chr. Greci si Fenicieni.jpgTeritoriile invadate de Greci şi Fencieni/Cartaginezi în jurul anului 550 î.Chr.; cu roşu-vişinu, Latinii

Cartaginezii, urmaşi ai amestecului dintre Fenicieni şi vechile populaţii nord-africane, invadează pas cu pas nu doar nordul Africii, dar şi Iberia, insulele Corsica şi Sardinia şi, desigur, Sicilia. Ţelul lor – ca şi al Grecilor – era de a stăpâni toate ţărmurile şi ţările din jurul Mării Mediterane. Ultimii veniţi dintre marii invadatori ai Italiei mileniului I d.Chr., aceşti stăpâni ai mărilor au provocat repetat şi intenţionat Roma, atacându-i aliaţii şi asociaţii.

Este foarte important să cunoaştem aceste fapte, deoarece de obicei sunt ascunse.
Există o adevărată manie generalizată în a-i prezenta pe Etrusci, Greci, Cartaginezi sau Celţi drept „victime” ale Romanilor, drept „ţinte nevinovate” ale unei imaginare „pofte imperialiste” romane. Cu toate că, de fapt, cei care au atacat, au jefuit, au cucerit, inclusiv pe Latini şi Roma, au fost Etruscii, Galii, Grecii şi Cartaginezii. Ei primind apoi, din partea Romei, doar replica la ceea ce ei înşişi au iniţiat.
Se trece sub tăcere faptul că în secolele VI-V î.Chr. (şi după aceea) Celţii cucereau teritorii uriaşe, Grecii şi Cartaginezii se voia stăpânii mărilor – şi, prin ele, ai lumii -, Etruscii îşi construiau – şi exploatau – imperiul.
În acelaşi timp Latinii, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea lor în Peninsula Italică, erau un popor mic, stăpânind o fărâmă insignifiantă din bazinul râului Tibru. Se ocupau mai ales cu grădinăritul – zarzavaturi şi pomi fructiferi – şi cu creşterea vitelor – vaci, oi, capre. Aveau şi ceva meşteri olari, tâmplari, fierari. Şi toţi, toţi cei care erau într-adevăr Latini, dar mai ales Romani, aveau nevoie să ştie două lucruri: mânuirea armelor şi construcţiile. De ce?
Repetatele năvăliri ale vecinilor şi unor invadatori mai îndepărtaţi, chiar şi oprite de zidurile Romei, însemnau distrugere. Distrugere a caselor şi hambarelor, a podeţelor, a drumurilor etc. Chiar şi zidurile Romei aveau nevoie de refaceri după fiecare bătălie serioasă. Latinii erau puţini, mai ales prin comparaţie cu duşmanii. Deci fiecare bărbat trebuia să ştie să construiască şi să ia parte la refacerea de după război. Astfel fiecare ştia că se poate bizui pe celălalt nu doar în luptă – ceea ce oricum însemna mult – ci şi în refacerile de după.
Chiar şi simpla construire a caselor, în acele epoci, se făcea prin munca obştii, prin ceea ce Românii numeau cândva clacă.
Luptând împreună, construind împreună şi refuzând vreodată să renunţe la visul libertăţii lor, Latinii au rezistat tuturor invaziilor, cuceririlor, jafurilor.

Pas cu pas, secol după secol, dârzenia şi unitatea Latinilor, inteligenţa lor în a găsi ieşire din cele mai grele împrejurări, tăria lor în faţa celor mai covârşitori duşmani, a câştigat respectul vecinilor. Chiar şi al acelora care la început îi dispreţuiau. Aceşti vecini au început să-i imite, să li se asocieze, să le ceară ajutorul…
Mica federaţie de triburi – numită ba regat, ba republică, oricum, devenită Terra Romanorum – a început să crească.
Era tot mică, dar începuse să depăşească bazinul râului Tibru.

Romania 500 iChr b.gifRomania sau Terra Romanorum la anul 500 î.Chr.
(peste 500 de ani de la aşezarea Latinilor în Peninsula Italică)

Mihai-Andrei Aldea