Etichetă: Ţara

Istoria făcută de Ţăran

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranul „de râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi, ţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un loc şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Un ofiţer român din linia întâi

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Imagine Cpt Petre Popa.jpg

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Scrisoare unui magistrat 01

Scrisoare unui magistrat 02.jpg

Scrisoare unui magistrat 03

Scrisoare unui magistrat 04.jpgScrisoare unui magistrat 05Scrisoare unui magistrat 06.jpgScrisoare unui magistrat 07

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Între Ţară şi Stat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
„I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara Maramureşului, Ţara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
„4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat…
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

O ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ţară, ţarină, ţăran, ţărână – o ipoteză etimologică

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Unele dintre cele mai sfinte cuvinte sunt Ţară, ţarină, ţăran, ţărână.
De obicei se spune că toate acestea sunt parte din familia lexicală a cuvântului Ţară, deşi există o mare problemă: dacă din Ţară vine ţarină, este greu de justificat cum ar putea veni tot din Ţară şi cuvântul ţărână, care având aceeaşi structură consonantică (ţ-r-n) este vocalizat atât de diferit.

Amintesc aici faptul că există nu doar o bogată familie lexicală atribuită cuvântului Ţară, dar şi că această bogăţie a fost preluată în alte limbi.
Astfel, Rutenii au preluat ţarină – în forma [ţarina], scrisă carina – cu înţelesul de ogor. Sub exact aceeaşi formă – de „carina” în scriere şi ţarina în pronunţie – apare cuvântul şi la Sârbo-Croaţi, cu înţelesul de taxă pentru trecerea dintr-o ţară în alta (mai ales a unor mărfuri). O formă similară a fost preluată şi în Bulgara Veche (Slavonă) şi Bulgara Nouă (vorbită şi astăzi în Bulgaria şi Macedonia).
Cuvântul ţăran a fost preluat de Ruteni sub forma caranin, pronunţat ţaranin (sau asemănător, după dialect), şi de Ruşi, sub o formă similară, amândouă cu sensul de cultivator, lucrător de pământ (pentru obţinerea de recolte), adică într-un înţeles mai restrâns decât în limba română.
Cuvântul Ţară a fost adoptat şi de Ruteni şi de Polonezi (cara), cu înţelesul de mulţime (de oameni) sau populaţie/gloată etc. (înţelesurile sunt diferite în cadrul unor dialecte sau graiuri locale).

În acest context o situaţie specială o are cuvântul ţelină.
Există, pe de-o parte, rădăcina denumită ţelină, iar pe de altă parte, ţelina ca păşune, fâneaţă, câmpie sau câmplung cu vegetaţie sălbatică, ţarină nelucrată sau care, deşi lucrată odată, s-a înţelenit, adică a fost năpădită de vegetaţie sălbatică.
Se crede că denumirea rădăcinoasei ţelină ar veni din neogrecescul selinon, deşi după umila mea părere este exact invers, Grecii moderni preluând cuvântul de la Români.
Mai straniu este că se consideră că termenul de ţelină în înţelesul de pământ nelucrat, păşune sau fâneaţă, ar veni din Bulgară sau Sârbo-Croată.
Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că Slavii Sudici reprezintă o parte a masei slave, care nu a fost niciodată despărţită radical. Altfel spus, între Slavii Sudici, Slavii Apuseni şi Slavii Nordici sau Răsăriteni au fost totdeauna legături vii. Ori în clipa în care Slavii Sudici au un cuvânt ce nu se regăseşte în restul lumii slave există doar două posibilităţi: este „inventat” (creat) local, sau este împrumut dintr-o limbă învecinată.
Adăugăm la această realitate simplă şi faptul că grupul ţ-l-n este identic cu grupul ţ-r-n, trecerea din r în l – şi invers – mai ales în asemenea grupuri, fiind foarte des întâlnită.
Prin urmare, avem un termen ţ-l-n, care apare într-o zonă în care există o limbă – Limba Română – cu o bogată prezenţă de tip ţ-r-n şi cu numeroase cazuri de trecere a lui r în l (uneori şi invers).
Este mult mai logic să presupunem o origine românească a cuvântului ţelină într-o formă similară cu regionalul ţerină (pentru ţarină).

De ce, însă, lingviştii se feresc, de obicei, de o asemenea atribuire (din punct de vedere istoric şi etnologic mai mult decât naturală)?
Pentru că oricum este greu de explicat cum se ajunge de la Ţară la forme precum ţăran, ţarină şi ţărână, care presupun un traseu diferit pentru acelaşi grup fonetic în cadrul unei singure limbi. Adăugarea formei ţelină – cu greutatea pe care o dă şi regionalismelor ţerină sau ţeran (pentru ţăran) încurcă lucrurile prea mult. Aşa că s-a preferat atribuirea acestei forme unui împrumut străin – destul de în afara logicii istorice şi etnologice.

Propun o explicaţie a acestei situaţii, o explicaţie care aşează şi formele ţelină sau ţerină, ţarină, ţărână etc. în cadrul Limbii Române într-un context logic.
Ipoteza mea este aceea a unui dublet lingvistic, a existenţei unor cuvinte cu (aproape) acelaşi înţeles, dar cu deosebiri fonetice, în Latină şi în Tracă (Dacă). Până la urmă, deşi din grupe diferite (centum şi respectiv satem), amândouă sunt limbi indoeuropene, deci existenţa unor dublete lingvistice este naturală.
De-a lungul timpului mulţi istorici şi lingvişti au consemnat doi termeni dacici, Costobostes şi tarabostes, pentru care a fost asociat totdeauna înţelesul de „luminos”, „strălucitor”, „plin de lumină”. Dar este evident că între cele două cuvinte există prea mari deosebiri pentru o sinonimie de acest tip. Şi, de asemenea, este evident că sunt două cuvinte compuse, având o parte comună şi o parte diferită.
Presupunerea mea este că lumină – sau un înţeles similar – poate avea doar partea comună a celor doi termeni (bostes), în vreme ce „costo” şi, respectiv, „tara„, sunt termeni diferiţi.
Din această perspectivă, nobilii Daci aveau, foarte probabil, un supranume de tipul „străluciţii Ţării” sau „străluciţii pământului„. Expresii ca „Luminăţia Ta” sau „Strălucirea Ta” s-au păstrat în Limba Română, pentru conducători, până în vremurile noastre (chiar dacă se folosesc tot mai puţin şi adesea ironic). Asemenea expresii există şi în multe alte limbi şi culturi, din întreaga lume, constituind apelative aristocratice comune. Este de aşteptat, prin urmare, să fie găsite şi în Limba Tracă, inclusiv la Daci.
Existenţa acestui Tara dacic, în paralel cu Terra, latin, primul însemnând, foarte probabil, Ţară, iar al doilea, după cum se ştie, Pământ/Ţarină, explică formele aparent contradictorii ale unor cuvinte din Limba Română precum Ţară, ţarină, ţărână, ţerină, ţăran, ţelină, ţeran etc.

Ipoteza mea este că întâlnirea lingvistică dintre Romani şi Traci, desfăşurată iniţial pe fondul alianţei anti-greceşti a celor două popoare, iar apoi în procesele complexe de colaborare militară, comercială, administrativă etc., a cuprins şi o serie de dublete lingvistice precum Terra-Tara, care explică unele fenomene etimologice care par contradictorii.
Şi că în cuvintele sfinte Ţară, ţarină, ţăran, ţărână, ţelină, Străbunii noştri sunt împreună, uniţi, aşa cum trebuie să fie în sufletul nostru. Căci, după cum spunea Mihai Eminescu,
Limba Română este floarea sufletului românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ultimii Domnitori Români

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

 

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă