Ac, Achinaches – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Ac(e) = (lat.) (1) Unealtă (v.) mică, subţire, cu vârf (v.) (foarte) ascuţit, având sau nu ureche (2) (v.). Poate să fie din os (v.), din lemn (v.) sau din metal. Izolat apare folosirea acelor – mai ales a celor lungi, precum cele de păr – ca arme, în special de către femei (v.); atestările sunt mai ales folclorice, dar există şi cazuri istorice (fie de auto-apărare, fie de crimă), în care s-a folosit acul ca armă (v.). Uneori acul era otrăvit. De asemenea, acul apare din anii ’70 ai secolului XX ca vârf (v.) al cornetelor de hârtie (v.) folosite de trăgătorii (v.) buni la ţevile de cornete (v.) pentru a vâna (v.) păsări mici (sau a-şi răni (v.) duşmanii). Andrea (v.), spin (v.) aşchiuţă (v.). (2) Piesă îngustă – adeseori ascuţită la un capăt – a unor curse (v.) ori maşini (v.), folosită pentru a regla sau transmite mişcarea unor roţi dinţate sau altor piese, pentru a schimba sensuri de mişcare etc. Cândva şi cu înţelesul de manetă (astăzi ieşit din uz).

Achinaches = (scit.) Spadă (v.) scurtă, folosită de Sciţi (şi, mai puţin, de Sarmaţi) în luptă (v.), atunci când se trecea de armele (v.) lor principale (arcul (1) (v.) şi lancea (v.)).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Districtul Dacilor sau Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Districtul Dacilor

sau

Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Poate de mii de ori am repetat că nu există adevăr fără dragoste şi nici dragoste fără adevăr. Iubirea fără adevăr este patimă; cu cât adevărul este mai puţin, cu atât iubirea devine o patimă tot mai oarbă şi mai bolnavă. Adevărul fără iubire este patimă; este justiţiarism şi superficialitate, căci fără iubire nimic nu are valoare, deci cumpăna dreptăţii nu mai poate măsura.

Iubindu-i pe Daci, atât de importanţi pentru Românii nord-dunăreni, trebuie să aşezăm iubirea noastră în adevăr. Să ne amintim că sunt o parte a Tracilor, o parte specifică. Să ne amintim că pentru Românii sud-dunăreni, mai ales de la Munţii Hem (Balcani) spre sud şi răsărit, Tracii sudici şi Ilirii sunt mai importanţi. Că mulţi dintre Traco-Iliri, inclusiv dintre Daci, au luptat alături de Romani împotriva Grecilor, sau în luptele dintre Romani, sau împotriva Germanicilor etc. Că legăturile traco-romane, traco-germanice, traco-greceşti etc. sunt complexe şi simplificările de tip roman ieftin – de dragoste şi ură, de capă şi spadă – sunt minciuni, falsificări ale istoriei. Şi că dacă vrem să găsim adevărul trebuie să privim cât mai obiectiv către Străbuni. Luându-i aşa cum sunt: complicaţi, cu bune şi rele, cu lucruri pe care le ştim şi pe care nu le ştim.

Folositoare în această privinţă este pilda pe care o avem în Districtul Dacilor.
Ce este Districtul Dacilor?
Este un teritoriu, o diviziune administrativă… în Marea Britanie! Mai precis, în Anglia!

Primele diviziuni administrative ale Angliei se numesc counties, ceea ce s-ar traduce corect în limba română prin comitate. Un comitat era condus, cândva, de un comite sau conte. Dar în epoca modernă este tradus prin judeţ.

La nord de Great London, diviziunea administrativă a capitalei Angliei, Marii Britanii şi Commonwealth-ului, există un comitat numit Hertfordshire. Mai puţin cunoscut Românilor, el este „prins” între mai celebrele Essex, Cambridgeshire şi Buckingamshire, învecinându-se la nord cu Bedfordshire – iarăşi un comitat mai puţin celebru în România.
Comitatele engleze au ca subdiviziuni districtele.
Comitatul Hertfordshire are zece districte. Districtul zece din Comitatul Hertfordshire este District Dacorum, adică Districtul Dacilor.
Da, Districtul Dacilor.
A cărui stemă cuprinde şapte frunze de stejar

V-aţi aprins?
Desigur, este o bucurie pentru orice Român să regăsească, mai ales la cca. 1500 de kilometri de Braşov, o denumire atât de românească. E bine să gustăm această bucurie, dar cu măsură! Pentru că originea denumirii nu este chiar atât de simplă pe cât am crede! Vă amintiţi că simplificările sunt minciuni?

Dacorum_Flag

Stema Autoguvernării Dacorum, District Dacorum, County Hertfordshire, Anglia1

Numele acestui district este înţeles de Englezi ca însemnând „Sute de Daci”. În realitate Dacorum înseamnă, în latină, „al Dacilor”. Iată cum o simplificare – o etimologie populară neverificată – devine afirmaţie falsă dacă este preluată fără cernere. Etimologia populară nu este însă cu totul ilogică. Ea îşi are izvorul în ceva.

Explicaţia obişnuită a denumirii este următoarea:

Undeva prin secolul al IX-lea s-a făcut o înţelegere între Vikingii Danezi şi Saxonii din zona Comitatului Hertfordshire de astăzi. Un teritoriu avea să rămână câtorva sute de Danezi care îl cuceriseră, celălalt rămânea Saxonilor. Hotarul ar fi fost aşezat pe Râul Lea.
Aici am putea face o paranteză, pentru că numele acesta care, printre altele, se poate pronunţa şi Lia („Lie, Lie, ciocârlie”), însemna în Celta Britonă străveche „lumină” sau „strălucire”. Dând o posibilă legătură între Celţii care au trăit în Dacia până prin secolul I d.Chr. cel puţin şi o denumire populară românească încă disputată.

Dar să revenim la Sutele de Danezi.
În Evul Mediu Danezii îşi revendicau adesea o origine dacică. Exista această idee că Străbunii lor, cei care ajunşi în Peninsula Yutlanda au dat, amestecându-se cu Yuţii, pe Dani, ar fi fost originari din Dacia. Aceeaşi Străbuni s-au amestecat, mai la nord, cu Scanii, dând Vikingii din Scandinavia propriu-zisă, inclusiv pe cei din Gotland – care îşi revendică şi astăzi rădăcini dacice. Ideea, cu largă răspândire populară, a fost în timp respinsă ori cel puţin mult discreditată de studiile ştiinţifice. De ce? Pentru că limba vorbită de Vikingi este foarte departe de tot ceea ce cunoaştem din idiomurile tracice şi scito-sarmatice – principalele vorbite în Dacia şi în jurul ei. Şi, bineînţeles, este departe şi de latină. De asemenea, foarte multe din elementele culturale aduse de Dani în Yutlanda ţin de culturile germanice şi alte culturi nordice.
Dar în Evul Mediu convingerea originii dacice a Danezilor era puternică. Şi nu de puţine ori în loc de Danemarca sau Dania se mai folosea şi forma Dacia, iar în loc de Dani aceea de Daci.
Ca urmare, teritoriul numit „al Danilor” sau „sute de Dani” a devenit în latina cancelariilor engleze medievale şi în vorbirea comună totodată „Districtum Dacorum”. Adică Districtul Dacilor.
District care, cu acest nume, există şi astăzi.

Cineva s-ar putea să fie dezamăgit că nu este vorba despre nişte Daci propriu-zişi care au întemeiat districtul, preferabil trăind ca Daci până astăzi. Dar adevărul este că bucuria de a vedea un nume străbun păstrat la mare depărtare de Dacia ar trebui să rămână pentru orice Român. Căci, până la urmă, esenţial este că în Anglia, la nord de Londra, există un teritoriu în al cărui nume cumva ne regăsim: Districtum Dacorum.

Sigur, am fi putut încheia aici. Dar istoria nu este simplă, vă amintiţi?

Adevărul este că amintita revendicare daneză a unei ascendenţe dacice nu este cu totul nejustificată. Unele din elementele culturale vikinge – nu foarte multe, dar general folosite – îşi au originea în cultura scito-sarmată şi se regăsesc şi la Daci. Primul şi cel mai evident este acela al balaurului. Acesta apare ca simbol al Sciţilor din Asia cel târziu în secolul IX î.Chr., pentru ca peste cca. cinci secole, în urma conlocuirii dintre Sciţi şi Daci, să fie preluat şi de aceştia din urmă. Balaurul dacic, atât de vestit la noi, are ca particularitate capul de lup. La Sciţi existau multe forme – de la balaur cu cap de pasăre la cel cu cap de leu sau de lup. Dacii îşi individualizează opţiunea.

Deşi Vikingii au mai multe forme de balaur, modelele apropiate de cap de lup sunt frecvente. Este atestată existenţa unor „contra-migraţii” dinspre Dacia şi Sciţia Mică spre nord şi nord est, în contra-balanţă cu migraţiile germanice. Aceste „contra-migraţii” se fac într-un context germanic, ceea ce face logică dominanta culturală germană. Dar şi posibilă o parţială şi îndepărtată origine dacică – geografic în primul rând, însă şi cultural – a celor care au iniţiat mişcarea ce s-a încheiat cu naşterea Vikingilor.

Complicat?
Desigur. Pentru că viaţa nu este simplă, are tot felul de schimbări neaşteptate. „N-aduce anul ce aduce ceasul”, zice înţelepciunea populară.

Ca să complicăm şi mai mult lucrurile, aducem aminte că trupe scitice şi dacice au luat parte la administrarea şi apărarea Britaniei latine. La Valul lui Adrian se păstrează până astăzi elemente ale culturii Dacilor care au trăit şi luptat aici. Şi care, în cele din urmă, s-au unit cu populaţia locală. Filmul „Ultima legiune” este inspirat din această realitate.

Ca urmare, chiar dacă denumirea de Districtum Dacorum se bazează pe o confuzie medievală între Danezi şi Daci, confuzia aceasta are o sămânţă de adevăr… sau chiar două. „Ceva” de origine dacică există şi în cultura daneză, şi în cultura britanică. Şi a rânduit Dumnezeu să se păstreze o amintire a acestei legături străvechi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Conform https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/be/Dacorum_Flag.svg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajutor pentru filmul românesc. Andrei Negoiţă Zagorodnâi şi trăirea românească… fără hotare!

Să lăsăm banii pe mâna mafiei politice, sau să-i dăm pentru cei care ţin în viaţă ceea ce este românesc?

american-story-123Andrei Negoiţă Zagorodnâi,
o strălucită poveste româno-americană…
ca şi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – fiecare cu rostul şi drumul de Dumnezeu lăsate

Andrei Negoiţă Zagorodnâi este, ca mulţi mari români, o figură uimitoare.
La o primă auzire cuvintele sale, îmbibate de catifelarea graiului moldovenesc şi de un alt accent, greu de dibuit, par să oglindească o blândeţe profundă – pentru zilele noastre, adesea – greşit sau nu? – socotită soră cu slăbiciunea. Dar Andrei Negoiţă Zagorodnâi este autorul teribilului filme 7 Cuvinte, o fereastră către eroul, martirul şi dumnezeiescul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Un film zguduitor, puternic, străin oricărei iluzii de slăbiciune a regizorului (dar şi a sufletului românesc, în general).

Născut la Iaşi, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va creşte la Bârlad, străvechea capitală a urmaşilor Scito-Sarmaţilor, Românii Berladnici, aceia care vor stăpâni o ţară paradoxală, întinsă din Codrii Carpaţilor şi până în stepele de dincolo de Nipru. Aici, la Bârlad, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va urma şcoala primară şi gimnazială, precum şi cursurile Şcolii de Muzică. Dar, neaşteptat, după liceu se îndreaptă, cu mult succes, către medicină! Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi lucrează ca medic rezident şi, în sfârşit, ca medic generalist (chiar în Bârladul copilăriei).
Medicina îl aduce în Statele Unite ale Americii, la spitalele Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York). Dar, în acelaşi timp, urmează şi School of Visual Arts (SVA, Manhattan, New York), devenind în 2005 regizor „cu acte în regulă”.

Cetăţean american, Andrei Negoiţă Zagorodnâi este unul din oamenii pe care îi visăm, pe care ni-i dorim:
iubirea de neam fără extremisme, fără etno-filetism;
capacitate profesională unind ceea ce au mai bun România şi străinătatea – în acest caz, SUA;
Credinţa asumată firesc, fără complexe, ca mod de viaţă (un ethos pe care mulţi Români Actuali îl invidiază la alţii fără a şi-l putea însuşi).

Despre filmul 7 Cuvinte s-a scris mult; de la Cluj la Vatra Dornei, de la comentariile de pe Război întru Cuvânt… scuze, Cuvântul Ortodox, la cele de la Familia Ortodoxă, avem destul pentru a înţelege că este un film ce trebuie văzut (dacă nu trăit). Este un film ce prezintă un episod al istoriei româneşti necunoscut multor Români şi, astfel, valoarea lui creşte. Dar dacă mai adăugăm şi interesul străinilor pentru film, înţelegem dintr-o dată că Andrei Negoiţă Zagorodnâi nu doar că redescoperă istoria – şi o istorie zguduitoare şi eliberatoare – dar şi face istorie, chiar prin filmele sale.

De aceea simt ca pe o datorie îndemnul de a-l sprijini în realizarea următoarelor sale filme.
Un sprijin la îndemână pentru fiecare: 2% din banii pe care ni-i iau politicienii pot fi îndreptaţi de noi către proiecte de valoare, către oameni de valoare! În loc să-i lăsăm corupţiei ce parazitează România, putem să-i investim în viitorul nostru, al copiilor noştri, ai Ţării.
E simplu: se descarcă formularul, se scoate la o imprimantă, se completează, semnează şi trimite. Şi astfel banii care s-ar pierde prin buzunarele totdeauna găurite ale politicii şi administraţiei ajung la un proiect minunat. Un proiect ce va aduce istoria salvării a peste o mie de copii în multe suflete, deschizând porţile pentru salvarea şi mai multor copii!
E simplu, e în puterea noastră, nu ne ia nici măcar o oră.
E dovada că putem face ceva, că putem schimba ceva în România, în lume!

 

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vă rog distribuiţi mai departe (daţi share), ca să ajungă la cât mai mulţi dintre noi!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vierpodgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea


[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.