Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.
Războiul rece a avut între 20 şi 50 de milioane de victime pe front – după feluritele date venite din zonele de luptă – şi peste 100 de milioane de victime civile. Mai multe victime decât a produs Primul război mondial. S-a desfăşurat pe cinci continente (Europa, Asia, Africa, America de Nord şi America de Sud). Primul război mondial s-a desfăşurat în Europa şi Asia, foarte puţin în nordul Africii. Din toate punctele de vedere se poate verifica faptul că Războiul rece a fost Al treilea război mondial.

Încheiat în 1989, Războiul rece a fost urmat de ceea ce, după 11 Septembrie 2001, s-a numit Războiul anti-terorist sau Războiul împotriva terorii. Un război desfăşurat până acum pe cel puţin patru continente (America de Nord, Europa, Asia şi Africa). Este ceea ce se numeşte un război asimetric, mai mult decât Războiul rece. Dar este un război ce a distrus şi distruge ţări – Libia, Algeria, Egipt, Siria, Irak, Afganistan sunt doar câteva – şi produce un număr uriaş de victime. Este, de fapt, Al patrulea război mondial.
Aflaţi în mijlocul unui conflict militar mondial, cu armate ce luptă unele împotriva altora, cu state ce luptă unele împotriva altora, cu acţiuni de luptă clasice şi atipice, cu lovituri IT şi economice etc., etc., oamenii încă se întreabă dacă şi când va începe, dacă va începe… Al treilea război mondial! Cel care s-a terminat de aproape trei decenii!
Cum este cu putinţă ca un război ce s-a desfăşurat pe cinci continente, care a produs zeci de milioane de victime, care bifează toate caracteristicile unui război mondial să fie ignorat ca război mondial de către cea mai mare parte a populaţiei Pământului?
Mass-media.
Sau, altfel spus, manipulare.

Desigur, manipularea s-a realizat şi prin „educaţie” (devenită, mai mult ca niciodată în istorie, îndoctrinare). Dar şi educaţia se realizează acum mai mult prin mass-media decât prin şcoală.
Prin periodice (ziare, săptămânale etc.), cinematografe, radio, televiziune, agenţii de ştiri şi case de producţie, informaţiile alcătuite de oamenii elitelor au ajuns în mintea, inima şi sufletul cetăţenilor. Le-au determinat sistemul de valori şi felul de a înţelege lumea. I-au făcut să accepte binele ca rău şi răul ca bine, de câte ori elitele au dorit acest lucru.

Aşa s-a ajuns ca Al treilea război mondial să nu fie numărat de oameni drept război mondial. Cum? Pentru că manipularea a asociat permanent „Al treilea război mondial” cu folosirea armei nucleare pe scară largă. Şi dacă această folosire a armei nucleare nu a avut loc, oamenii au ignorat faptul că trăiau, luptau şi mureau în mijlocul unui război la scară mondial! Aşa cum, pe acelaşi criteriu, ignoră faptul că sunt în mijlocul unui alt război global, Al patrulea război mondial.
Cumva, cu o naivitate aproape dezarmantă, oamenii aşteaptă încă apariţia unor fronturi ca în Primul război mondial sau Al doilea război mondial, precum şi folosirea armei nucleare, spre a recunoaşte un „război mondial”…
Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.

Tot în ireal ne aflăm şi cu mitul „Libertăţii Democratice”.
Deosebirea dintre libertatea opiniei şi autoritarism – dictatură – este că în ţările în care există dreptul la liberă opinie poţi spune orice, atâta vreme cât nu vorbeşti nepoliticos, în vreme ce în regimurile autoritariste ai voie să spui orice, în afară de ceea ce este interzis.

Într-o ţară liberă cineva poate susţine ideea că „e bine să furi”, chiar dacă legea interzice furtul. Câtă vreme ideea este susţinută prin cuvinte, eventual prin studi sociale sau alte asemenea mijloace care nu impun societăţii furtul, o ţară liberă va accepta susţinerea ideii respective. (Nu sunt de acord cu furtul!)
Este principul vechi al libertăţii de exprimare, care spune „Cred că am dreptate iar tu greşeşti; dar pentru dreptul tău de a greşi sunt gata să-mi dau viaţa!”.
Un principiu real în vechile Ţări Româneşti, în care şi conducerea şi poporul credeau că Ortodoxia este Dreapta Credinţă şi că toate celelalte sunt rătăciri, dar care dădea totodată ocrotire celor care credeau că alte religii sunt adevărul iar Ortodoxia o rătăcire. Dar, bineînţeles, aceasta era o realitate a Ţărilor Române din Evul Mediu. Care, iarăşi bineînţeles, „nu erau libere, nu erau democratice”.
Sunt însă libere şi democratice Republica România, Uniunea Europeană etc.

Dar în „libera” şi „democratica” Republica România de astăzi există legi ca 217/2015, care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii; în „libera” şi „democratica” Uniunea Europeană sau alte ţări aşa-zis „libere şi democratice” există legi care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii. Este limpede, în concluzie, că sunt regimuri şi ţări autoritariste, dictatoriale, iar „libertatea democratică” din cadrul lor este un mit.

Oare?
Nu cumva chiar acest text al nostru dovedeşte că există libertate de opinie?
Ce-i drept, nu am exprimat în el niciuna dintre ideile interzise de legile amintite. Însă putem invita pe cei care contestă caracterul dictatorial al U.E. sau al Republicii România să facă acest lucru: să susţină public idei interzise. Doar ca exerciţiu, ca test al libertăţii de opinie. Aşteptăm contestatarii şi suntem gata să îi ajutăm în desfăşurarea experimentului şi analiza rezultatelor.

Un exemplu tipic al efectelor dictaturii este Paul Goma.
Dizident anticomunist real, scriitor de mare talent – plăcut sau neplăcut, ca scriitor, după gustul fiecăruia, dar sigur de impact. Şi ostracizat sistematic până astăzi, persecutat până astăzi, pus la index până astăzi.
Unicitatea lui ca dizident ar face necesară amintirea lui în manualele şcolare, aşa cum ar cere-o şi unicitatea dizidenţei lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau, dimpotrivă, caracterul tipic al luptei anti-comuniste desfăşurată de Fraţii Arnăuţoiu. Sunt însă, toţi aceştia, sistematic înlăturaţi din manualele şcolare – şi eventualele scăpări sunt grabnic „îndreptate”.
Se publică în schimb tone de materiale pro-comuniste, tone de materiale sistematic anti-româneşti, tone de dejecţii împotriva Românilor ca popor şi a Ortodoxiei ca religie. Acestea sunt legale.
Ceea ce dovedeşte lipsa egalităţii legale şi existenţa cenzurii oficiale, adică elementele fundamentale ale autoritarismului, ale dictaturii.
„Libertatea democratică” se dovedeşte a fi un mit.

Desigur, nu s-a ajuns, încă, la violenţa vechilor regimuri de extremă-stânga (nazism, stalinism, leninism etc.). Dar, merită subliniat, nici acelea nu au început direct şi universal cu mijloace violente. Au „progresat” în această direcţie, pas cu pas. Acelaşi „progres” poate fi urmărit şi astăzi.
Decenii la rândul s-a dat exemplu pentru contradicţia dintre dictatură şi libertate cartea „O mie nouă sute optzeci şi patru” a lui George Orwell. Ce-i drept, Apusenii care o dădeau ca exemplu socoteau că dictatura prezentată acolo este tipică „Estului comunist”. Doar că acum cartea aceasta pare o simplă descriere a societăţilor apusene, cu prea puţine nuanţe diferite ca să nu fie recunoscute.

Aflat în lagărele sovietice, un ofiţer român ce observa dezastrul cumplit, imoralitatea totală şi răutatea fundamentală a regimului sovietic, spunea:

Mă gândesc ce se va întâmpla oare atunci când această ideologie va ajunge în vestul Europei, unde microbii ei au fost deja semănaţi, fiind în perioada incubaţiei.1

Statuia lui Marx a fost inaugurată de Uniunea Europeană; războiul împotriva Creştinilor este în plină desfăşurare, libertatea de exprimare este din ce în ce mai limitată. Totul în numele „libertăţii, democraţiei şi progresului”, exact ca în regimul nazist, ca în regimurile comuniste.
Ideologia sovietică a renăscut.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Ion Tobă-Hatmanu, Jurnal de război şi de pace. Memorialul din Siberia, Ed. Favorit, Bucureşti, 2014, p. 296

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Din nou despre TRĂDARE şi România în Primul război mondial sau Realismul istoric drept bază pentru relaţiile externe sănătoase

Am mai amintit despre mincinoasele acuzaţii de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandişti străini, cât şi de propagandişti care se pretind români şi de către cei îndoctrinaţi de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă şi apoi o prezentare de cazuri, între care intră şi Primul război mondial, cu aşa-zisa Pace de la Buftea-Bucureşti (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desfiinţarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marşul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” şi urmaşii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constaninopolului grecesc” ce covârşise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înfiinţat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice şi strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruşi, ceea ce poate fi de înţeles într-o anumită măsură, cât şi de către mulţi Români, care privesc problema romantic.
Trebuie sublinat faptul că pentru a construi o relaţie sănătoasă şi avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanşe”, ci pentru a pune bazele relaţiei în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte părţi şi felul în care şi le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (româneşti).

Din această perspectivă, protestele faţă de amintirea trădării ruseşti din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareşal Ion Antonescu şi peste alte asemenea mărturii ale ofiţerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Niţescu:

România, conştientă de proporţiile forţelor sale, îşi făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliaţii, şi în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranţa la toţi că acţiunea ţării noastre va duce războiul la bun sfârşit şi va precipita victoria aliaţilor asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucneşte revoluţia la Petrograd. Ţarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenţia prinţului Lvow, declară că Rusia îşi va respecta până la sfârşit angajamentele luate faţă de aliaţi şi că va lupta până la definitiva înfrângere a „duşmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune creşte însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluţionar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le aţâţă entuziasmul şi le hotărăşte pentru luptă. Personalitatea lui ia proporţii legendare şi trezeşte o vie rezonanţă nu numai în infinitul imperiu al ţarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruinţa dreptăţii.

Ca să-şi dovedească lealitatea faţă de România, trădată de vechiul regim, şi ca să îndemne în acelaşi timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârşesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele ruseşti sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român şi pustiesc târgurile şi satele Moldovei. Sărmana populaţie şi aşa destul de lipsită e jefuită fără milă şi până la os de oştirile „revoluţionare” ruseşti. Purtarea lor e pe alocuri aşa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit duşmanul sau că hoarde de tătari, înţeleşi cu duşmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanţii au devenit slabe ş’adeseori soldaţii ruşi ţin mitinguri, în care protestează împotriva războiului şi ocărăsc pe Români, pentru că aceştia vor să lupte mai departe.

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Braşov, 1926, p. 7-9

Deşi nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, minţind că ar fi trădat Aliaţii în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de inculţi încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruinţă asupra duşmanului comun”. Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre şi Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor duşmane (Germania preluând Podolia şi Vozia, cu tot cu Odesa, şi închizând astfel cercul în jurul României).

Dragostea pe care o au azi unii dintre Români faţă de „familia imperială” este parte a unui Sindrom Stockholm foarte grav. Nu există nicio dovadă practică, reală, documentară, a ortodoxiei acestei familii, dar există foarte multe milioane de oameni care au suferit din pricina acestei familii şi a practicilor ei. Românii sunt printre cei mai persecutaţi locuitori ai Imperiului Ţarist condus de Nicolae al II-lea şi Alexandra Feodorovna. Nu este locul să discutăm aici soarta copiilor acestei familii – copiii sunt adesea nevinovaţi de răutăţile adulţilor, cel puţin până în clipa în care au discernământ şi aleg dacă să le urmeze sau nu. Dar ţarul şi ţarina au fost despoţii ce au condus un imperiu care, printre altele, a masacrat pe cei care nu voiau să se lase subjugaţi, ba chiar i-a persecutat diabolic pe unii doar pentru că nu erau Ruşi. Aşa cum s-a întâmplat cu Românii din Basarabia, din Vozia, din Podolia, din Chersonez, din Zaporojia etc., etc. Desigur, Rusia a fost şi este plină de „mistici” de tip Rasputin, care între o orgie sexuală şi o proclamare a supremaţiei ruse de origine divină asupra planetei au viziuni şi tot felul de „miracole” ce „dovedesc” aşa-zisa sfinţenie a lui Lenin, Stalin, Beria, Nicolae al II-lea etc. Românii însă ar trebui să aibă mult discernământ în această privinţă, pentru că au suferit şi suferă prea mult ca să îşi permită romantisme nechibzuite.

Să nu se înţeleagă, greşit, că am propovădui o stare de război cu Rusia. Dimpotrivă, mi-aş dori să avem relaţii foarte bune cu Rusia. Dar acestea nu vor exista niciodată în lipsa unui realism deplin, singurul care poate constitui o bază reală pentru asemenea relaţii. De la purtarea Armatei a 14-a şi a Regimului de la Tiraspol – amândouă ţinând 100% de Moscova – şi până la situaţia urmaşilor Românilor deportaţi în Siberia sau în nordul Rusiei europene, sunt zeci dacă nu sute de aspecte în care avem nevoie de o altă purtare a Rusiei. Pe care nu o putem obţine atâta vreme cât se înghite propaganda rusească, în loc să se caute adevărul. România şi Românii trebuie să ceară Rusiei manifestarea practică şi eficientă a bunelor sale intenţii; în lipsa acestora nu putem vorbi despre posibilitatea unor relaţii sănătoase. Înlăturarea Regimului de la Tiraspol şi încetarea sprijinirii forţelor anti-româneşti din Republica Moldova, acordarea de drepturi depline Românilor din Rusia, începând cu informarea corectă a urmaşilor celor deportaţi asupra originii şi moştenirii lor etnice, culturale şi religioase, înfiinţarea unor episcopii, parohii şi mânăstiri în care să se slujească în limba română pentru toate comunităţile româneşti din Rusia, renunţarea la termenii propagandistici de „limbă moldovenească”, „latinofoni” ş.a.a., iată câteva din actele esenţiale pentru normalizarea legăturilor ruso-române.

Este un lucru binecunoscut că literatura şi muzica rusă au fost şi sunt apreciate în România. De la Dostoievski la fraţii Strugaţki, de la Borodin la Ceaikovski, avem o pleiadă de creatori pe care Românii i-au preţuit şi îi preţuiesc. Există şi stareţii de la Optina, există martirii ruşi – adevăraţii martiri ruşi – din Rezistenţa Anti-Sovietică, există Sfântul Serafim de Sarov ori Sfântul Ioan Rusu şi alţii asemenea, cinstiţi şi iubiţi în România. Dar – şi aici se pare că autorităţile ruseşti eşuează mereu – interesul, veneraţia sau iubirea faţă de realizările acestor oameni sau faţă de ei înşişi nu se extind şi asupra Rusiei, ca stat. Pentru că, dincolo de calităţile acestor oameni şi de minunatele lor realizări a existat şi există un stat rusesc ce se manifestă oricum, dar numai minunat nu. Ce-i drept, nici nu se poate emite, realist vorbind, pretenţia ca un stat „să se poarte minunat”. Dar poate fi decent. Şi pentru Români este de ajuns acest lucru, pentru că este o cerinţă de bun-simţ. Este necesară şi suficientă pentru o relaţie sănătoasă. Dar ca să ajungem la decenţă trebuie să ne eliberăm de propagandă. Şi de propaganda anti-românească, şi de propaganda care înveşmântează în fantasmatice culori cereşti o ţară sau alta (indiferent că este Albania, Rusia, SUA, China sau Coreea, sau oricare alta). Realismul este temelia.

Dacă ar fi existat realism, România nu intra în Primul război mondial în starea deplorabilă în care a intrat şi nu ar fi acţionat luni de zile după intrarea în luptă pe baza unui romantism halucinat. Nu ar fi existat dementele tentative de a contrapune baionetele ţăranilor fără uniforme proiectilelor de 155 mm. Nu ar fi existat milă faţă de dezertorul Carol al II-lea Trădătorul, nici faţă de anumiţi ofiţeri incompetenţi şi laşi. Iar cooperarea militară cu Rusia s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate, adunându-se dovezi concrete ale sprijinului rusesc înaintea intrării în luptă.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945


[1] Merită subliniat că opoziţia românească faţă de extinderea Imperiului Ţarist apare treptat, ca urmare a contradicţiei puternice şi permanente între pretenţiile de „ortodoxie” şi „ocrotire a Creştinilor şi a naţionalităţilor eliberate” – proclamate de Rusia – şi realitatea concretă, din teren.
Românii ajunşi în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Cheronez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câţiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităţilor. Nu li se dă voie să înfiinţeze biserici sau şcoli româneşti şi orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăşi fiinţa naţională este ameninţată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forţată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situaţie locală, pe măsură ce este conştientizat de Români ca atitudine universală faţă de ei în Împărăţia Rusească, determină rezerve şi chiar ostilitate.
Merită amintit, în privinţa acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că şi astăzi în hărţile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră şi Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părţile Cubanului (Kubanului) sau Sarmaţiei peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate şi chiar oraşe. Sunt figuraţi însă, pe aceleaşi hărţi, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta. Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni ruseşti nu au acces la învăţământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situaţie tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Şi care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire faţă de extinderea rusească. Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început şi fără şovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul şi Asia Mică, având trupele româneşti la întrecere cu cele ruseşti în luptele de eliberare. (A se vedea şi lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.

Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului IstorieiNicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Istoria făcută de Ţăran

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranulde râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţiţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un loc şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Un ofiţer român din linia întâi

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Imagine Cpt Petre Popa.jpg

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Scrisoare unui magistrat 01

Scrisoare unui magistrat 02.jpg

Scrisoare unui magistrat 03

Scrisoare unui magistrat 04.jpgScrisoare unui magistrat 05Scrisoare unui magistrat 06.jpgScrisoare unui magistrat 07

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea