Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-româneşti, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparaţie cu propaganda binecunoscută.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” şi Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri şi distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împăraţi romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forţă militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala aşezată providenţial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veşnică Romanie eliberază Italia şi mari părţi din Africa. Roma era iar parte din Împărăţia Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor şi conspiratorilor apropiaţi de Germanici. Despărţirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită şi de teama Germanilor de Romania şi posibila ei revenire în Apus. Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era îndreptăţită: a distrus ocupaţia germanică din Italia şi a realipit Italia Ţării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică.
Dar după o vreme Germanicii au revenit în Italia, au cucerit iarăşi Roma şi au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiţilor invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini şi discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie. Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană. Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale şi juridice pe care se zidise ordinea romană. Dezbinaţi, furioşi, punându-şi orgoliile mai presus de interesul naţional, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Chiar şi încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel naţional au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” şi care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane. Şi, pentru a-şi legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – şi Papalitatea avea nevoie de a se revendica drept centrul religios şi politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moştenitoare directă şi unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria şi-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor, pentru că e mai uşor să visezi o lume ideală şi să distrugi pentru ea ceea ce există decât să îndrepţi concret, răbdător, iubitor şi înţelept ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniştii.
Şi pentru unii, şi pentru alţii, Romania (Imperiul Roman) a fost – şi este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniştilor faţă de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales greceşti, de fapt, şi privitoare la dominaţia plăcerilor (până la punerea femeilor în comun şi toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – şi mai ales culturală şi religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”. Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de nobleţe, demnitate, tradiţie şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepţii de rang înalt. Pentru ceilalţi, „sex, pâine şi circ”, fără nicio şansă de ieşire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbuşit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăieşte?
Cum să revendici moştenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeaşi lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.„

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alani din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă