Etichetă: izvoare

Daci, arme curbe şi religie. Ipoteze

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În câteva rânduri, prezint un material interesant şi de calitate, realizat de arheologul ardelean Cătălin Borangic.

Legătura dintre armele curbe ale Dacilor şi religie este făcută, vag, de mai multă vreme, dar fără o concretizare specifică. Un început frumos şi interesant este realizat aici de Cătălin Borangic. Frumos prin interesul faţă de Daci şi cultura lor, frumos prin obiectivitatea abordării. Departe de înclinaţia multor amatori de a-şi impune ideile drept adevăruri absolute, specialistul în domeniu precizează limitele cunoaşterii şi ale demersului de reconstituire.

Comparaţia cu practici antice – de la cele greceşti la cele celtice – dă justificare ipotezelor propuse de arheologul din Alba Iulia. Materialul, intitulat Posibile semnificaţii magico-religioase în cazul armelor curbe dacice, poate fi găsit aici.

Pentru cei interesaţi de armele dacice şi stilul de luptă al Dacilor, foarte frumoasă şi folositoare va fi şi lucrarea Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire. Realizată în acelaşi stil ştiinţific riguros, cu precizarea metodologiei, expunerea unor teorii şi ipoteze argumentat şi a limitelor existente. Dar, totodată, cu un limbaj clar, accesibil, imagini valorând cât mii de cuvinte, şi o linie uşor de urmărit.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.

puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt…
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.

satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)

Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.

Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.

Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.

Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Scito-Sarmaţii

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

De-a lungul mileniilor, venite dinspre Munţii Urali şi Caucaz, felurite triburi indo-iraniene au ajuns în spaţiul în care s-au format şi au trăit Românii.
Din secolul al VIII-lea ajung în nordul Mării Negre Sciţii, care pătrund până în Panonia şi Nord-Estul Traciei. Acesta din urmă primeşte, ca urmare, numele de Sciţia Mică (Scythia Minor), spre deosebire de întinderea care pleacă spre Răsărit de la Râul Prut, numită Sciţia Mare (Scythia Maior sau Scythia Magna). Pentru Sciţia Mare hotarul din Est e greu de pus. De obicei se făcea prin Râul Tanais (azi, Don), o deosebire între Sciţia Europeană şi Sciţia Asiatică.

scythians.pngSciţii (şi Sarmaţii) în Europa

Sciţii vor fi urmaţi de Sarmaţi, o populaţie înrudită. Raporturile etnice dintre ei încă nu sunt foarte clare, unii cercetători considerându-i a fi extrem de apropiaţi, ca dialectele aceleiaşi limbi, de exemplu, alţii socotind că s-au despărţit etnic în popoare diferite. Oricum, amândouă grupurile sunt indo-iraniene şi provind din cam aceeaşi zonă. În lipsa unor izvoare scrise directe avem doar lămuririle parţiale oferite de arheologie şi izvoarele materiale descoperite de aceasta.

În Europa, Sarmaţii vor merge pe urmele Sciţilor – având şi confruntări cu aceştia – până departe în Apus. Dacă Regatul Iazigilor Metanaşti este cea mai vestică ţară sarmatică, în schimb intraţi în armatele romane Sarmaţii vor ajunge până în Britania.
De asemenea, Sciţii şi Sarmaţii se amestecă în nordul Mării Negre şi Dacia cu felurite ramuri tracice (Cimerieni, Tirageţi, Costoboci etc.), iar mai spre Nord şi Vest cu Germanicii, Slavii etc.

Pentru cunoaşterea Sarmaţilor şi pătrunderea lor în Dacia şi Sciţia Mică de mare folos este sinteza de numai 12 pagini a lui Gh. Bichir din Revista „Peuce” – poate fi consultat aici – dar mult mai „la zi” este lucrarea fascinantă a lui Vitalie Bârcă, ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE. SARMAŢII ÎN SPAŢIUL EST-CARPATIC (SEC. I A. CHR. – ÎNCEPUTUL SEC. II P. CHR.). Asupra acestei lucrări – şi asupra altora ale aceluiaşi autor – nădăjduim să revenim.

Merită să consemnăm pe scurt faptul că Scito-Sarmaţii au construit culturi extraordinare, cu o artă metalurgică foarte avansată. Comorile lor – mai ales cele de aur – sunt de o frumuseţe rară. Poate că au fost cei mai buni aurari ai Antichităţii cunoscute astăzi. Iar dacă nu, oricum au fost printre primii. Ceea ce este uimitor e că aceste realizări metalurgice – foarte vaste – sunt realizate de o populaţie aflată mereu în mişcare, fără oraşe sau aşezări permanente. (Singura excepţie antică sunt Iazigii Metanaşti.)

Dragostea faţă de cai a Scito-Sarmaţilor era foarte mare. De fapt aceşti oameni erau concepuţi adesea în căruţe, creşteau până la naştere în pântecele unor călăreţe, iar după naştere îşi petreceau zilele fie în căruţă, fie pe cal, cu mama. Se obişnuiau astfel cu mişcarea şi călăria înainte de a învăţa să meargă.
Arcul cu săgeţi era arma lor fundamentală, cu toate că aveau săbii frumoase – akinakes – şi suliţe eficiente. Armurile lor erau şi bune, şi foarte frumoase. Ei inventează armurile pentru cai, născând aşa numiţii catafraşti. Aceştia erau luptători călare acoperiţi de armuri cu solzi şi având şi caii îmbrăcaţi cu acelaşi fel de armuri.

Arcul scitic – numit mai târziu şi arc sarmatic – este foarte eficient. De la arcuri relativ mici – unele poate strict pentru femei – până la arcuri mari, modelele sunt multe. Şi tipul de arc a fost preluat de Parţi, Perşi, Mongoli, Turci etc. Unii revendicându-l, pe nedrept, ca „al lor”.

Sunt doar câteva informaţii fugare despre o populaţie uriaşă, întinsă în Antichitate din adâncurile lumii Traco-Celtice până în China centrală de astăzi.
Multe popoare au o moştenire scito-sarmatică puternică, de la Chinezi ori Tuvani până la Alani şi Români.

Mihai-Andrei Aldea

Fontes Historiae Daco-Romanae II

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este al doilea volum din „Fontes” ori „Fontes Historiae Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice. Primul volum, pentru cei care nu îl au încă, este aici.

Titlul acestui volum este Fontes Historiae Dacoromanae II„, şi cuprinde izvoare dintre anul 300 şi anul 1000 d.Chr.

fontes-historiae-dacoromanae-ii

Pagini de cultură şi istorie românească. Câteva cuvinte despre Românii din Crimeea şi Tauria

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Peninsula Crimeea are un nume ce vine de la Cimerienii antici. Amestec de Sciţi şi Traci, aceştia s-au risipit de mult în cele patru zări, lăsând însă o bogată moştenire celor care le-au urmat. Sciţi, un trunchi scitic deosebit, Sarmaţii, apoi Goţii şi alţii.
Datorită moştenirii vechi, peninsula din nordul Mării Negre a fost numită Bosforul Cimerian, Taurida sau Tauria (Cimeriană sau a Cimerienilor, numele Tauria fiind folosit şi pentru teritoriul dintre Bug şi Niprul de jos), Cimeria Mică etc.
Sub asemenea denumiri o găsim şi în timpul Romanilor, a căror prezenţă începe în aceste locuri în secolul I î.Chr., curând după căderea lui Burebista. De altfel Marea Neagră va deveni, după celelaltă mări romane mai sudice, o altă „Mare Nostrum”, Romania stăpânind în întregime în unele epoci ţărmurile ei. Numele Tauria a fost dat şi zonei de la miazănoapte de Crimeea – cuprinzând gura Niprului, sau ţinutul de la nord de Limanul Niprului.

Ruinele aşezării Carax, pe ţărmul de sud-est, nu prea departe de Yalta, sunt o mărturie a acelor vremi. Aşezarea a fost întemeiată de Vespasian ca centru militar de apărare împotriva Sciţilor (în anii 70 ai secolului I d.Chr.).
Parte a spaţiului iliro-traco-scitic, Peninsula Crimeea va face parte din zona de etnogeneză a Românilor. Păstrând însă, asemenea Sciţiei Mici şi altor asemenea zone, o importantă prezenţă grecească. La care, desigur, se adaugă migratorii.Valurile invadatorilor au lovit puternic elementul românesc nord-pontic. Inclusiv pe cel din Crimeea. Dar nu l-au putut şterge.
Satele şi oraşele rupestre din Munţii Crimeii păstrează şi astăzi – nu spre bucuria extremismului kievean – inscripţii creştine latine şi alte mărturii ale continuităţii româneşti în zonă.

Păstorii din Carpaţi şi Caucaz au fost mereu o populaţie specială. De oameni ageri, descurcăreţi, ce au putut, nu fără jertfe, să se strecoare printre marile vâltori ale istoriei.

Cimeria, văzută ca spaţiul dintre fluviile Nipru şi Cuban (cu tot cu Azovul şi Crimeea), a fost – până la sfârşitul epocii moderne, ba chiar şi după – locul principal de întâlnire dintre aceşti ciobani.

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de la Răsărit de Nistru în 1940

Statul Berladnicilor, având centrul în oraşul Bârlad, se întindea din Carpaţi până înspre Marea Azov, controlând gurile marilor râuri şi fluvii de aici (Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru).
Secole întregi hatmanii zaporojeni (din Sciţia Mare, aflată la nord de Cimeria sau de Statul Berladnicilor) au fost români.
În Crimeea românii au rămas o prezenţă şi după invazia mongolă. Unii localnici, alţii veniţi dinspre Carpaţi alături de oştirile tătare – care încorporau localnici şi în rândul cărora sunt menţionaţi şi românii în mai multe campanii. În acelaşi fel Sarmaţii Alani, întinşi din Sarmaţia Cubanului până în Caucaz, se mişcă şi ei sub presiunile mongole, ajungând şi în Moldova Centrală de astăzi. Numiţi şi Ieşi, aceşti sarmaţi vor da numele capitalei moldoveneşti de mai târziu. (Pentru raporturile dintre Alani sau Ieşi şi Români a se vedea şi studiile lui Alexandru Gonţa).

În Crimeea românii, în ciuda mărturiilor arheologice, apar mai rar în izvoare. Nu făceau parte din conducerea Hanatului Crimeii, nici din aceea a cetăţilor bizantine etc. Erau păstori şi ţărani, adică „oameni obişnuiţi”. După sursă, ei sunt numiţi vlahi, volohi sau blazi, moldoveni, daci sau sciţi. Sunt menţionaţi, totuşi, de călătorii – diplomaţi, misionari sau negustori – ce trec prin aceste locuri (mai ales în unele cronici poloneze).

Pentru amestecul dintre Români, Greci şi popoarele caucaziene, dincolo de prezenţa scito-sarmată în zonă, merită amintit episodul Gavras. Familia Gavras este o familie de origine armeană, care ajunge, la Trapezunt (capitala Imperiului Roman de Trapezunt), să ocupe o poziţie înaltă, înrudindu-se cu familiile princiare. Logofătul Teodor Gavras reorganizează Doru, un sat de munte din Crimeea, dându-i numele de Doros (de la Teo-doros) şi transformându-l în cetate. Sub numele de Doros sau Teodor(os) – mai apoi, Mangop – această cetate va deveni centrul unui principat roman. Cunoscut şi ca principatul de Teodoro-Mangop (numit de unii istorici ruşi „Feodorovo-Mangop”).

În secolul al XV-lea românii din Kaffa şi Mangop luptă cu vitejie să apere oraşele de atacurile tătare şi turco-tătare. Ultimii luptători pe zidurile Mangopului sunt ostaşii care, în numele Domnitorului Ştefan cel Mare, apără acest pământ până la moarte. Cei din Kaffa luptă şi ei, dar la căderea cetăţii supravieţuitorii se predau. În număr de cca. 200, ei sunt îmbarcaţi pe corăbii alături de ceilalţi locuitori făcuţi robi de către musulmani. Însă pe mare ei se ridică la luptă, îi înfrâng pe ostaşii islamici şi întorc vasele către Cetatea Albă; obţinând astfel nu doar libertatea lor, ci şi a celorlalţi prizonieri.
Moştenitor al Mangopului – şi al Imperiului de Constantinopole -, Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, a încercat neîncetat să ocrotească pe creştinii din Hanatul Crimeii. Şi, dincolo de războaiele – impuse mai ales de fanatismul islamic turcesc – a izbutit foarte multe în această privinţă. I-a fost de mare ajutor şi faptul că prin Cetatea Vozia (tuceşte Ozu) şi Castelul Lerici avea o mare influenţă la gura Niprului.

Dacă ştim că în vremea invaziei ruseşti Românii erau majoritatea populaţiei în Herson, din păcate (încă) nu avem date despre numărul românilor din Crimeea. Se ştie doar că o parte dintre ei a fost strămutată, fie în Caucaz, fie în Siberia.
Păstorii din Carpaţi – şi mai ales mocanii – au continuat să ajungă în aceste părţi. Venirea lor a asigurat supravieţuirea insulelor româneşti în nordul Mării Negre, dar şi în Peninsula Crimeea.

Cercetările făcute în grabă de echipa Golopenţia în anul 1943 găsesc în nordul Tauriei 1157 familii româneşti, cu 4486 de suflete. Aceşti români locuiau în cinci sate şi cătune, unele în amestec mai ales cu georgieni, armeni şi greci.
Numărul lor era mult scăzut şi de plecările înspre zonele cu ciobani români (mocani) din Crimeea sau alte părţi ale Imperiului Rus – ulterior U.R.S.S. – dar şi de genocidul sovietic şi german. Ca singure două exemple: foametea din 1933 (organizată de Moscova) produce doar într-un sat (Dunaevka) 300 de morţi şi fugiţi în sudul Crimeii şi Caucaz; la venirea germanilor – care luau tinerii cu forţa la muncă silnică în Germania – doar intervenţia trupelor române salvează, cu greu, românii din Dunaevka.

După Al doilea război mondial, românii din Crimeea şi Ucraina au o viaţă şi mai grea. Puţinele şcoli „moldoveneşti” existente au fost desfiinţate. Hruşciov dăruieşte Ucrainei, absolut nejustificat, Peninsula Crimeea, semănând astfel bazele unui conflict ce a devenit în ultimii ani violent. Românii din Ucraina şi Rusia sunt prinşi la mijloc între cele două ţări. Există unităţi ucraineene cu români din nordul Basarabiei, din Transnistria, nordul Bucovinei etc., dar şi unităţi ruseşti care au chiar şi steag tricolor…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă