De ce ne trebuie Istoria?

Istoria este ceea ce trebuie ținut minte (din ceea ce s-a întâmplat).

Este lecția întâmplărilor trecute, este experiența (cel mai mult netrăită, dar cunoscută) din care cei înțelepți învață. Spre a repeta și creste cele bune, spre a se feri de repetarea – sau creșterea – celor rele.

Un om sau un popor care nu-și cunosc istoria sunt ca un om fără memorie. Sau ca un copac fără rădăcini – un trunchi uscat, dus de ape, lipsit de sistem imunitar, mâncat de putregai și carii… fără frunze, fără flori, fără lăstari, fără fructe.

Istoria ne arată de unde venim, ce suntem, cine sunt ceilalți, încotro mergem, cum se merge… Întrebările esențiale rămân fără niciun răspuns adevărat în lipsa Istoriei.

Dimpotrivă, cel care știe Istoria, așa cum a fost, are putere.

Înțelege locul și rostul său în lume; știe cine îi sunt aliați, dușmani, prieteni; știe cum se câștigă sau pierde o bătălie; știe drumurile bune sau rele ale vieții; este pregătit pentru valurile vremurilor, nu se sperie de ele, pentru că știe că sunt necesare și… trecătoare.

Cine își cunoaște – și înțelege – istoria proprie se cunoaște pe sine mai bine, își înțelege punctele tari și slăbiciunile, știe să se dezvolte.

Cine cunoaște istoria lumii înțelege adevăruri fundamentale. Precum acela despre veșnicul război dintre rău și bine pe care îl dă omul – îl dau oameni. În lăuntrul propriei ființe, între ei, între grupurile lor (între cetăți, între popoare, triburi, alianțe…).

Cine cunoaște Istoria înțelege de ce și cum se dă lupta pentru putere politică. Înțelege manipulările și se poate apăra de ele. Își găsește drumul acolo unde alții rătăcesc.

Istoria înseamnă putere!

Istoria adevărată este puterea celui care o cunoaşte.

Istoria falsă este pieirea celui care o crede adevărată. Și dă și mai multă putere celui care cunoaște adevărul.

Cele mai frumoase minciuni, oricât ar fi repetate, rămân minciuni. Și, mai devreme sau mai târziu, adevărul se răzbună.

Cunoașterea Istoriei este așezarea în adevăr și eliberarea de minciună.

Amintiri

a) Din vechime oamenii au socotit amintirile ca pe o comoară de neprețuit.
Din experiența înaintașilor, păstrată cu multă grijă de cei înțelepți, se cunoșteau legile firii (naturii) și se nășteau legile oamenilor.
De aceea legile, la început, erau ascultate și învățate ca parte a unor cântări despre întâmplările de demult – întâmplări care arătau adevărul legilor. Aceste cântece se numeau dainá și din ele s-a născut, la Români, doina. Alte forme de istorie veche sunt legendele istorice.

 b) În vechea Mesopotamie a existat o vreme în care tăblițele cuneiforme, memoria societății de atunci, au început să cuprindă mai ales… denunțuri! Altfel spus, turnătorii sau trădări.
Practica aceasta a trădării devenise atât de răspândită încât sunt nenumărate tăblițe ce o înregistrează.
Urmarea? Țara s-a prăbușit.

Paradoxal, peste mii de ani, Republica Venețiană dezvoltă același obicei al denunțului, trădării, turnătoriei. Exista un loc anume în care denunțurile anonime se puteau lăsa. Și autoritățile se luau după aceste denunțuri!
Urmarea?
Republica Venețiană s-a prăbușit.

 Împăratul Traian, venit la putere după o epocă destul de tulbure a Romaniei, a respins denunțurile anonime, socotindu-le nedemne și dăunătoare („pentru epoca noastră”, zicea el, atunci!). Ca urmare, stabilitatea politică și socială a crescut foarte mult, iar sub acest împărat Romania a ajuns la cea mai mare întindere și putere. Totodată, Împăratul Traian a primit supra-numele de „cel Drept”.

Învățătură:
Cine nu cunoaște Istoria o va repeta în tot ce a avut mai rău. Cel care cunoaște Istoria se poate feri de toate cursele și amenințările ce au mai fost folosite în trecut.

(urmează „Istoria, cum?”)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă