Etichetă: filonul de aur

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare1 nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel2 România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

1️⃣ Este, oare, România comunistă, unicul stat de Stânga din Europa care și-a distrus elita intelectuală și și-a deportat țăranii?

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

2️⃣ Este adevărat că România comunistă „a inventat Fenomenul Pitești” și că acesta a fost „un experiment de tortură unic prin bestialitate”?

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

3️⃣ Dar este, oare, România comunistă, singura țară din Europa care „A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor”?

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

  1. Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
  2. Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
  3. Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
  4. Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
  5. Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism3 – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

  1. Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
  2. Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
  3. Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

Împărăţia Românească

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dispreţuind ţăranul român, mulţi intelectualişti românofoni, precum şi victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de ţărani. Sunt ei convinşi, printr-o „revelaţie intelectualistă”, că Românul de altădată, „ţăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconştienţă, fără să ştie pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să ştie încotro şi fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiştii cei „foarte conştienţi şi foarte cultivaţi” sunt şocaţi, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedeşte că de fapt ei sunt în inconştienţă şi sunt purtaţi de valurile istoriei fără să ştie încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuşi, cât le pasă şi cât se prefac, spre a-şi liniştii conştiinţele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)

Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) şi despre mijloacele prin care putem duce mai departe moştenirea Străbunilor, intelectualiştii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Şi una dintre acuzaţii a fost, iarăşi, ideea că Românii de altădată nu aveau conştiinţă naţională, nu ştiau pentru ce trăiesc şi luptă.

Aceste afirmaţii „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poţi numi românească o societate atât de etnofobă, atât de dispreţuitoare faţă de propria naţionalitate). De la genocidara expresie „România e o ţară frumoasă, păcat că este locuită” (de care şi Horthy, şi Stalin, şi alţi „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi ştiut bieţii Români de ce merg în Războiul de Independenţă, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus aşa, orbeşte, fără să ştie de ce şi cum.

Am încercat şi încerc să demontez aceste minciuni abjecte şi grosolane prin fapte.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocşi – cei murdăriţi în fel şi chip de aceeaşi propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conştiinţă naţională a ţăranului român.

Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile mustrării adusă de Nicolae Steinhadt lui Nae Ionescu, faţă de afirmaţia acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetăţean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmaşi lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel şi Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă şi, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiţia frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), şi Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naţionale româneşti – alea de care se înfurie intelectualiştii, insultaţi de gândul că „vrea să ne facă popa ţărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creaţie românească adevărată. Şi, de asemenea, a ştiut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumăraţi răniţi, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă şi să înţeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviţi de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menţionează, printre altele:

„Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi:când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“. 
Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă. 
De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? 
Unul, groaznic rănit de un glonţ dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ 
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceaţă din cauza lacrimilor.„

Faptul că Românii „simpli” au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii şi mii de documente. Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos şi o gramatică rurală mărturisesc acelaşi sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!
Pentru ea, Românii îndurau comandanţi incompetenţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, politicieni corupţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, gloanţe, schije, mizerie, boli, nedreptăţi… Aveau un ideal!
Bineînţeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanţii, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simţ ca să ştie că bunele intenţii nu înlocuiesc pregătirea!
Poţi fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri şi voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofiţer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanţii sau politicienii pe care îi osândeşti (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).
Ca urmare, în situaţia dată, Ţăranul Român a dat dovadă şi de înţelepciune, şi de răbdare, şi de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Ţării, pentru binele Neamului, a dus toate răutăţile.

Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-şi pun mărul în coş dacă văd pe el vreo zgârietură, adevăraţii Români ştiau că desăvârşirea este un ideal spiritual, nu material. Ştiau că lumea este plină de lipsuri şi defecte, iar a o face puţin mai bună este deja o mare victorie. Şi luptau pentru asta, din toate puterile lor.

Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Printre altele, aveau curajul să viseze la o Împărăţie Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ştefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!

Această Românie există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane şi milioane de Eroi şi Sfinţi Români.
Totul este să ştim să trăim ca ei, să avem curajul de a visa româneşte şi a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârşitul lumii, în Lumină.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.

În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.

Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.

Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…

În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.„

Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.

Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.

Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.

„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.

Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia…

Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia

Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.

„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.

Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]

În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]

Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)

Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.
Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.

Mihai-Andrei Aldea