Etichetă: continuitate

Continuitatea daco-romană, adevăr absolut

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

introducere sau permanența Marxismului în imaginarul colectiv al structurilor societății și statului Republicii România

Oricine a urmărit cu obiectivitate activitatea celui pus în funcția de Președinte al Republicii România știe că este o persoană cu grave lipsuri de omenie și omenitate1.
Deși la el aceste lipsuri sunt mai evidente (el având lipsa capacității de a le simula), lipsurile în cauză s-au manifestat la toți conducătorii republicani, ba chiar și la cei dinaintea acestora, până la Carol al II-lea inclusiv2.

Cum este cu putință ca Românii, care au folosit termeni precum omenire, omenie, omenitate etc. mult înainte de cei similari francezi, să voteze ori să sprijine, sistematic, neoameni3?

Prin dezbinare, prin fudulie (care îi face să urască pe acei Români care ar fi conducători buni), prin împătimire, prin snobism (slugărnicie față de străini), dar mai ales prin lepădarea de istorie.

Această lepădare de istorie este o formă adâncă și foarte rea de trădare, de vânzare de neam. Cu atât mai gravă cu cât în uriașa majoritate a cazurilor este făcută nu din dorința de a face rău națiunii sau celorlalți Români: este făcută din mândrie, din complexele personale și aroganțele proprii care împiedică omul să accepte istoria națională așa cum este ea după surse.
Desigur, covârșitoarea majoritate a celor care se leapădă de Istoria Românilor posedă convingerea, pe cât de falsă, pe atât de fanatică, a deținerii adevărului.
Convingere mult gâdilitoare de orgoliu, cu atât mai mult cu cât ”adevărul” în cauză este mai străin de realitate.
Ei se văd ca „adevărați patrioți” ori „adevărați naționaliști”, fără să poată concepe conștient că sunt distrugători ai propriei identități și cel puțin complici la distrugerea Națiunii Române.

Un exemplu pe cât de paradigmatic, pe atât de dureros, a fost adus de unele exprimări îndoielnice ale unui act, numit și Raport, intitulat Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului.
Realizat mai ales de persoane de Extremă-Stânga și formulat în expresiile adesea marxiste ale istoriografiei europene contemporane, actul face parte din nenumăratele texte de acest fel emise din 1990 încoace, în toate structurile semnificative ale societății din Republica România.

Documente similare, inspirate masiv din indicațiile Partidului Comunist, a emis repetat și conducerea BOR, așa fiind Hotărârea Sinodală nr. 1676/6.03.2008 sau Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral din 29.02.2024.
Și aceste acte au formulări și ideologie marxistă, ignorând realități esențiale ale istoriei, activității și învățăturilor Bisericii, batjocorind activitatea politică a unor sfinți precum Andrei Șaguna, Ioan Gură de Aur, Daniil Sihastrul, Mitropolitul Teoctist al Moldovei, Antim Ivireanul etc., ca și cum ar fi împotriva lui Dumnezeu.

Dacă până și Biserica lui Dumnezeu din România emite asemenea documente, se poate înțelege că prezența lor în activitatea autorităților locale sau centrale este o permanență.

supărări pripite și lepădări de Istoria Românilor ale apărătorilor acesteia

a) un raport banal al Stângii

Ca urmare, putem vedea că în ”Raport” nu este nimic de speriat peste măsură: este aceeași activitate snoabă și antinațională desfășurată de Președinție cel puțin de la Ion Iliescu până astăzi.

Ceea ce este însă de speriat este lipsa de cunoaștere a Istoriei Românilor, ba chiar lepădarea de Istoria Românilor, din partea unor conservatori4, patrioți5 sau naționaliști6.
Fenomene care se văd în raportarea la o frază din ”Raport”:

Narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.

Fraza nu are înțelesurile presupuse de unii, având însă lipsuri pe care nu le-am văzut semnalate de conservatorii, patrioții ori naționaliștii care au sărit să o condamne.

Sintagme precum imaginar colectiv, respectiv imaginar național țin de limbajul etnologiei. Putem discuta oportunitatea folosirii lor în documentul în cauză, putem discuta coerența lor logică, până la urmă. Dar ceea ce ne interesează aici este înțelesul oficial al sintagmei:

Imaginarul național reprezintă totalitatea ideilor, miturilor, simbolurilor, credințelor și valorilor împărtășite de o națiune sau de majoritatea acesteia.

Ca urmare, sintagma nu descrie ceva ireal, așa cum greșit au înțeles o mulțime de comentatori.
Fapt pe care l-ar fi putut înțelege la o simplă căutare a expresiilor „imaginar colectiv” sau „imaginar național”.

Problema fundamentală a frazei – ca și a ”Raportului” în general – este aceeași ca a răspunsurilor acuzatoare: ignorarea unor realități istorice și etnologice elementare.

Deși unul dintre autori, Ovidiu Pecican, este istoric profesionist, având toate competențele necesare, știind foarte bine nevoia absolută a apelului la surse pentru orice afirmație istorică solidă.

Fraza amintită spune că narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.
Termenul post quem (după care7) folosit aici, adică anul 18018, reprezintă un fals istoric grosolan, dar comun și de așteptat9.

Pe de-o parte, este arhicunoscut – și descris îndelung și repetat de Nicolae Iorga – faptul că Românii au avut o permanentă și foarte puternică legătură cu Constantinopolul; de la fundarea acestuia și până după nimicirea sa10.
Deci, câtă vreme în Constantinopol narațiunea continuității daco-romane era pilonul imaginarului colectiv privind Românii de la nordul Dunării, este cel puțin absurd să pretinzi că este așa ceva, pentru Români, doar din secolul al XIX-lea.

Putem cita aici Descriptio Moldaviae sau Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, care arată faptul că narațiunea continuității daco-romane era un pilon fundamental al imaginarului colectiv al Moldovenilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea.
Letopisețul Cantacuzinesc (cca. 1688), confirmă atât prezența aceleiași narațiuni a continuității daco-romane în Muntenia, cât și vechimea ei.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de un secol depărtare de termenul post quem propus de ”Raport”.

Totuși, am putea să mergem la Katakalon Kekaumenos, care spre sfârșitul secolului al XI-lea redă aceeași narațiune, fără a stârni cea mai mică reacție critică din partea învățaților vremii: toată lumea știa în Romania secolului al XI-lea că Românii nord-dunăreni se trag din Daci și Romani.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de șapte secole de termenul post quem propus de ”Raport”.

Ca urmare, problema reală a frazei este aceeași cu a istoriei mitologice marxiste de tip Lucian Boia: ștergerea surselor istorice pentru a atribui unor epoci târzii și unor factori exogeni identitatea națională română.

Evident, și aici are loc manifestarea disprețului față de Ortodoxie, ignorarea izvoarelor istorice privind rolul fundamental al acesteia pentru identitatea românească, alături de alte șabloane ale istoriografiei mitice lucianboiste.

b) reacții mai toxice decât ”Raportul”

Am amintit mai sus despre reacțiile – citite de mine – care s-au dorit conservatoare, patriotice sau naționaliste, dar au plecat cu o masivă greșeală de interpretare.

Una dintre caracteristicile Conservatorismului adevărat este eleganța demnă sau demnitatea elegantă în toate aspectele vieții, dar mai ales în toate aspectele vieții sociale.
Ca urmare, era o datorie absolută pentru critici să studieze ce înseamnă imaginar național/colectiv înainte de a-l interpreta colocvial, la nivelul Fierăriei lui Iocan.

Dar, ca și cum o asemenea greșeală nu ar fi fost de ajuns de gravă, criticii amintiți și-au dat mâna cu autorii raportului în denigrarea Istoriei Românilor.
Sau, după expresia consacrată, în lepădarea de istorie.

Unii, urmând propaganda Rusiei Imperiale și a Austro-Ungariei, semnalată încă de Mihai Eminescu, dar impusă de ocupația sovietică și de Regimul Ceaușescu, au înlăturat sau sugerat înlăturarea Romanilor și latinității din continuitate. Pe care au limitat-o la Daci.

Alții au avut îndrăzneala trufașă de a pretinde că „teoria continuității daco-romane este șubredă”.
Ca și alți distrugători de istorie, având de lipsă orice argument rațional, științific, pe surse, pentru așa gogomănie.

Pe scurt, prea mulți dintre conservatori, patrioți și naționaliști au fost (și sunt, din păcate!) purtați de o mare neliniște interioară – dacă nu mai rău.
Pacea lui Christos care covârșește toată mintea pare prea des de lipsă (iar!) din sufletele lor. Suflete ce tresar pamfletar sau mai rău la orice părut atac la identitatea națională, ceea ce duce la propriile lor atacuri la identitatea națională.

Drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, pentru că binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Și, totuși, de ce sunt asemenea reacții mai rele decât ”Raportul”, cum am scris în subtitlu?

Deoarece poartă amprenta celor care ar trebui să apere Istoria Românilor, în loc să se lepede de ea.

continuitatea daco-romană, un adevăr absolut

Există adevăruri absolute?
Absolut!
Lucrul acesta s-a demonstrat și se poate demonstra, începând cu faptul că existăm (a se vedea dubito ergo cogito, cogito ergo sum, a lui Descartes).

Există adevăruri istorice absolute?
Absolut!

Printre ele, faptul că Indienii sau Chinezii au o istorie străveche, pe când Francezii una mai nou.
Este absolut adevărat că au existat Celții din Antichitate.
Este absolut adevărat că au existat Dacii și Romanii.
Este absolut adevărată continuitatea daco-romană la nordul Dunării.

Acesta este un subiect asupra căruia m-am aplecat repetat11.
De la observarea faptul că Retragerea Aureliană este mai mult un mit decât un fapt, până la Ducatele Romane nord-dunărene, sunt nenumărate laturi ale continuității daco-romane despre care am scris (și cuvântat).
Sunt atâtea materiale pe temă pe site-ul de față – România Străveche –, încât orice căutare pe temă va aduce măcar câteva.

Desigur, am consemnat faptul că limitarea originii Românilor la continuitatea daco-romană este un construct politic.
Am consemnat faptul că alături de Tracii Nordici (Daci, Geți, Tyrageți etc.) au fost în Dacia și Traci Sudici – așa cum și în sudul Dunării au ajuns Traci Nordici.
Am consemnat faptul că Celții au făcut parte din sinteza latină de la Dunăre.
Sau faptul că alături de Daci trăiau Scito-Sarmații, începând cu Agatârșii sau Roxolanii.

Toate acestea ne arată însă faptul că numita continuitate daco-romană este doar o parte din continuitatea etnogenetică a Românilor.
Ele nu o neagă, ci o întăresc.

Pentru că toate izvoarele istorice din Antichitate și până în secolul al XVII-lea atestă continuitatea daco-romană.
Primele ei negări apar, strict politic, doar către sfârșitul secolului următor.

Prin urmare, continuitatea daco-romană la nordul Dunării este, pentru orice cercetător obiectiv și pentru orice om obiectiv, o realitate absolută.
Că poate fi nuanțată într-un fel sau altul, că i se pot alătura alte continuități, sunt, în context, fapte secundare și care doar întăresc afirmația principală: continuitatea daco-romană la nordul Dunării este o realitate istorică absolută.

Și tocmai în acest punct eșuează mulți dintre cei afectați de lepădarea de istorie, oricât de mult și-ar dori să fie patrioți, naționaliști sau/și conservatori.
Este o eșuare dorită și programată de către cei care au săvârșit epurarea etnică din România postdecembristă.
Și este o eșuare din care se poate ieși ușor: citiți Romanitatea Românilor, de Adolf Armbruster, Istoria românilor de Nicolae Iorga și Fontes Historiae Daco-Romanae (click pentru accesare).

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Omenitate = 1. Natura omului (natura umană). 2. Însușirea de a avea natură de om (natură umană), însușirea de a avea caracteristicile definitorii pentru categoria denumită om. ↩︎
  2. Aici nu intră Regele Mihai, ce nu a avut niciodată o poziție reală de conducere în stat, ci sistematic una figurativă. ↩︎
  3. În înțelesul termenului din Cultura Română Veche: persoană care este lipsită de plinătatea omenității, persoană lipsită de caracteristici esențiale ale naturii umane. ↩︎
  4. Termenul politic de conservator este în România de astăzi – și în mai toată lumea – înstrăinat de înțelesul său adevărat. În linii mari el definește, real, pe cineva care se împotrivește politicilor de Extremă-Stânga, chiar dacă el însuși este de Centru-Stânga ori de Centru. Faptul că un conservator ar trebui, definitoriu, să fie de Dreapta nu mai apare decât excepțional în folosirea comună a termenului – sau, cel mult, ca pretext pentru discursurile dezumanizante ale Stângii împotriva oponenților. ↩︎
  5. Patriot = Cel care își iubește și slujește Patria. ↩︎
  6. Naționalist = Cel care își iubește și slujește Națiunea.
    Naționalismul face parte din fundamentul legislativ al României, în conformitate cu Constituția României articolele 1.1, 2.1, 6.1-2, 8.2, 12.1-3, 27.c etc. (prima cifră reprezintă articolul, a doua punctul; în ultimul caz este vorba despre litera c a Art. 27 din Constituția României). Menționările sunt făcute după Constituția României prezentată în documentul Constituția-2003 de către Curtea Constituțională a României. ↩︎
  7. Post quem înseamnă după care și este, în istoriografie, un reper temporar după care au loc anumite evenimente (sau, mai rar, de la care au loc). Dată fiind întrebuințarea expresiei „încă din secolul al XIX-lea” rezultă că ”Raportul” proclamă un termen post quem care este fie 1801 (primul an al secolului în cauză), fie 1800 (ultimul an al secolului anterior), dacă nu cumva unul și mai târziu (din însemnând din timpul, ceea ce ne duce de fapt după 1801). ↩︎
  8. A se vedea nota anterioară. ↩︎
  9. A se vedea, de pildă, primele paragrafe la care răspund în Cum (nu) se scrie istoria... ↩︎
  10. A se vedea, printre altele, Byzance apres Byzance, de Nicolae Iorga, Bucarest, 1935 (online aici). Sunt însă multe alte texte ale marelui istoric ce redau, după izvoare, această realitate. ↩︎
  11. Chiar dacă de obicei nu folosesc termenul (limitativ) de continuitate daco-romană (pentru că această continuitate este doar o parte a continuității din care ne-am născut). ↩︎

Răspund cititorilor. Despre Români, Albanezi, Slavi

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Christos a înviat!
Răspund aici d-lui Mihai Popescu, întrebare cu întrebare.

1. Pot fi puse legăturile intre albaneză și română doar pe baza unui fond comun preroman?

R.: Nu. Există evidente împrumuturi latine în limba albaneză care sunt venit de dialectele române sudice.

2. Este suficientă doar vecinătatea între dacii sud dunăreni și albanezi sau este acceptata teoria originii nordice a albanezilor sau măcar a unei părți a acestora?

R.: Nu, nu este de ajuns o asemenea vecinătate, despre care nu se poate pretinde că a existat. Albanezii apar în istorie relativ târziu (prin secolul al XIV-lea), ca urmare se descalifică ipoteza unui contact între ei și Daci (sau a unei conlocuiri parțiale).
Nu am citit și nu am auzit vreo ipoteză sau teorie despre o origine nordică a Albanezilor. Există trei teorii istorice în privința apariției Albanezilor, cu felurite sub-variante: că s-ar fi format dintr-un amestec de populații în secolele X-XIV, că ar fi venit din Caucaz în urma invaziilor islamice (fiind, după această teorie, urmașii Albanilor din Caucaz), că ar fi urmașii Ilirilor sau Traco-Ilirilor din acele părți.

3. Ce diferențe există între romană și aromână care ar sugera formarea separată?

R.: Studiile lingviștilor și istoricilor au dovedit că dialectele române sudice, de obicei acoperite prin termenul de idiomuri sau graiuri aromâne, sunt forme arhaice ale limbii române nord-dunărene. Mai precis, dincolo de împrumuturile (adesea silite) din greacă, limbi slave sau albaneză, fondul lexical și gramatica reflectă, în multe privințe până la identitate, româna vorbită în Principate înaintea Epocii Moderne. Pe scurt, nu există nicio deosebire care să poată fi atribuită unei formări separate.

4. Sau cel puțin într-o etapă inițială, căci mișcări de la sud la nord au fost acceptate.

R.: Etapa inițială fiind care? Căci avem în Peninsula Tracică (”Balcanică”) stăpânirea romană începută în secolul III î.Chr. și terminată niciodată, deoarece s-a transformat în Romania de limbă elină și România de limbă latină. De unde și Romania din Bosnia-Herțegovina și multe altele. Oricum, de pe la mijlocul secolului I d.Chr., când Dacia devine stat clientelar roman, până în 602, când are loc Marea invazie slavă, Carpații și Pindul au făcut parte din aceeași țară, cu unele trecătoare întreruperi. Deci nu ar fi avut cum să fie o izolare inițială între Romanii (apoi Românii) de la Nord și Sud de Dunăre.

5. De exemplu, aur în română este malama în aromână, ochi în română este oclu în aromână, mai aproape de latinescul oculus.

R.: De fapt în aromână malama este împrumut grecesc, din neogrecescul μάλαμα (aur). În greaca veche aur era χρυσὸν. Adică este o schimbare petrecută în ultimele secole, o parte a procesului de grecizare. În același fel Românii din Macedonia sau Bulgaria au preluat forme de tip злато (zlato) adică aur în dialectele slave locale.
Nu am auzit/găsit până acum să se spună oclu în dialectele sudice, tradițional existând forma ocl’u, cu un fel de „li” specific. Forma este cea din care provine și mai nordicul ochi, și arată starea mai arhaică a fondului lexical românesc sud-dunărean.

6. Are aromâna influențe vechi grecești (să zicem până venirea slavilor) pe care nu le găsim în româna nord dunăreană?

R.: Din câte știu, toate cuvintele grecești vechi intrate în dialectele sudice se găsesc și în cele nordice. Dar chiar dacă ar fi unele deosebiri, nu ar însemna nimic în privința formării dialectului, deoarece este firesc să existe împrumuturi specifice zonelor de contact. De pildă, existența unor împrumuturi specifice din germană în graiurile din Banat sau Maramureș nu înseamnă că Românii de acolo s-au format despărțiți de ceilalți Români.

7. Exista cimitire sau urme de locuire neslave și ne ungurești pe teritoriul României de azi între 400-1100?

R.: Da. La această întrebare se putea găsi răspunsul cu puțină căutare. Printre exemplele devenite clasice sunt Cimitirul de la Brăteiu și straturile româno-slave de la Alba Iulia.

8. Este general acceptat ca toponimia/hidronimia minora (unde avem nenumărate exemple de origine latină) este mai nouă decât cea majoră (majoritar slavă)?

R.: Nu, pentru că ar fi absurd. O asemenea stratificare temporală cere dovezi puternice. Acestea sunt însă pe sens invers, arătând slavizarea denumirilor, grecizarea etc. Constantin și Dinu C. Giurescu sunt doar două exemple care explică fenomenul de slavizare și maghiarizare, germanizare etc. A se vedea, de pildă, de aceștia doi Istoria românilor, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 131-132 ș.cl. Merită amintit că există o corespondență între denumirile populare românești și cele slavone de cancelarie, care arată traducerea denumirilor românești în slavonă. Traducere care apoi a fost impusă de autorități într-un mod absolut absurd. Ion Coja, în Transilvania. Invincibile argumentum dă unele exemple, dar sunt nenumărate.
De pildă, Mureșana, cum este/era denumită localitatea de Români, a fost redenumită de Unguri Cenad după numele trădătorului Chanadin; și prin grija autorităților „române” poartă numele trădătorului până astăzi (denumirea Mureșana sau Mureșeana fiind împinsă sistematic în uitare).
Oierii români au păstrat denumirea râului Galbenul sau Galbena (ori, sub influența denumirii slavone impusă de sus, Galbenița) până foarte de curând, cu toate că autoritățile „române” au impus prin birocrație, de aproape două sute de ani, denumirea slavonă, de cancelarie, Ialomița. Iarăși, râuri denumite, după slavona de cancelarie, Bistrița, au păstrat în părțile de sus („toponimie/hidronimie minoră”) vechea denumire de Repedea până de curând (pe alocuri până azi, dar de obicei denumirile oficiale, administrative, au învins toponimia populară).
Se păstra în interbelic postul de grăniceri Stejara sau Stejarul, după vechea denumire populară a județului căruia autoritățile i-au impus numele slavon de cancelarie Dâmbovița.
Etc., etc.
Deci, paradoxal, fenomenul este invers: are loc o deznaționalizare sistematică – din snobism sau rasism – a toponimiei mari, de aici deznaționalizarea înaintând, prin presiunea autorităților, către toponimia minoră.

9. Dar numele de vârfuri montane dintre cele mai înalte, cum ar fi: Retezat și Păpușa (din Retezat), Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Gălășescu, Scărișoara, Moldoveanu, Scara, Suru, etc (Făgăraș), Omu (Bucegi), La Om (Craiului), Omu (Suhard), Pietrosu (Rodna și Călimani), Pietros, Tomnatic, Brebenescul, Turcul, Homul (Carpații Ucrainei) sunt ele mai noi decât cele din sudul Dunării, Durmitor, Aţipitor, Visător?

R.: Deoarece nu am studiat vechimea atestării acestor denumiri, nu pot vorbi pe subiect; unele dintre aceste denumiri sunt recente, altele nu, altele nu știu. De pildă, numele Negoiu (presupus slav) e nou, în trecut se numea Piatra lui Tunsu’ (toate trei componentele fiind latine). În general documentația este puțină și greu de găsit.
Dar nu văd aici semnificația cercetării, în afara unei curiozității exterioare acestei discuții. În context, toponimele de origine traco-iliră și celtică nu se puteau transmite fără continuitate etnică (din secolul II î.Chr. până în Evul Mediu târziu). În clipa în care avem Mureș, Olt, Criș, Tisa, Buzău, Siret, Prut, Argeș, Galați etc. avem continuitate.

10. Este posibilă asimilarea de către aromânii ajunși la 1100-1200, presupus în grupuri mici, nu masiv, a slavilor de pe un teritoriu de 300.000 kmp în doar 50 de ani, având în vedere că la apariția primilor voievozi aceștia erau români – Litovoi, Basarab?

R.: Desigur, nu. Strict la subiect, un asemenea fenomen extraordinar, cu totul unic, ar fi fost înregistrat în cronici. Și ar fi lăsat urme clare, puternice, pentru arheologie și etnologie. Dar ceea ce avem în izvoarele scrise și nescrise este cu totul altceva.

11. Este în schimb acceptată migrarea din sud dar în anii 700-900, după închegarea primului țarat bulgar?

R.: Acceptată sau acceptabilă? Nu este acceptabilă de niciun om de știință adevărat, este acceptată de extremiștii șovini.
a) În secolul al VII-lea are loc Marea Invazie Slavă. Bine atestată. Care exercită o uriașă presiune de la N și N-E către V, S și S-V. Un fenomen contrar, de migrare nordică, nu este atestat nici documentar, nici arheologic.
b) Sfârșitul secolului al VII-lea aduce invazia Bulgarilor, neam turcic. Invazie de la N-E către Sud. În partea vestică a României de astăzi erau Avarii. Au loc repetate atacuri către Sud, nici vorbă de o migrare inversă.
c) La sfârșitul secolului al VIII-lea are loc invazia germană în Panonia (Francii), care duce la nimicirea Avarilor, ale căror resturi fug spre Sud și mai ales Est.
d) Începutul secolului al IX-lea marchează întinderea Imperiului Bulgar până la Tisa (de la Gurile Dunării în Răsărit). Secolul este marcat în zonă de coabitarea româno-slavă și de încercările Bulgarilor de a cuceri Romania. Nici urmă de migrații de la Sud către Nord.
e) Secolul X marchează venirea Ungurilor și Pecenegilor, în același sens N-E către S și S-V.
Cercetările arheologice au dovedit în tot spațiul românesc fenomenul de sinteză numit de Bulgarii și Sârbii de azi „romano-slavă” (că îi doare inima să spună româno-slavă).

12. În acesta situație, cum au putut impune aromânii cuvintele de baza ale creștinismului, latinești, masei de slavi nord dunăreni care primiseră creștinismul în slavă și dețineau și un stat sub tutela bulgarilor?

R.: Nu ar fi avut cum.
De fapt, cum arată Nicolae Iorga, Poporul Român s-a format cel puțin „din Carpații Beșchizi în Pelopones și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Și în toată această zonă a avut loc o conlocuire româno-slavă după repetatele năvăliri ale Slavilor. De unde și a năvăli, care vine din slavonă…

A întrebat d-l Mihai Popescu
A răspuns Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea