Scoala Română si snobismul. Gânduri (II)

prima parte aici

Școala Română și snobismul. Gânduri (II)

O înfățișare a principiilor

Prin „universitate” se înțelege, firesc, „o instituție de învățământ superior și cercetare ce poate acorda diplome sau grade academice pentru mai multe domenii de studiu (de nivel înalt, academic)”.

După această definiție, sunt universități și școli superioare precum Școala sau Universitatea Vedică din Mithila ori Academia Platonică din Atena (din Antichitate).
Ca exemplu, disciplinele studiate în școlile vedice cuprind: „Sāmkia, Yoga, Nyāya, Vaisesika, matematică, muzică, medicină, cele patru Vede, Purānas, Itihāsas, astronomie…, știință militară” etc.1. Iar la aceste școli se venea după multe alte studii de nivel mai jos. Altfel spus, și școlile vedice sunt universități după definiția de dicționar.
Cu toate acestea, listele vestic-europene ale „celor mai vechi universități” nu includ asemenea instituții. Instituții ce premerg cu sute, o mie și chiar mii de ani Universitatea din Bologna. Care universitate, începându-și activitatea (se pretinde!) în 1088, este declarată „cea mai veche universitate din lume”.

De ce?

Pentru că la definiția dată la început se adaugă (pe drept sau rasist? vom vedea îndată!) și alte condiții pentru recunoaștere!

De pildă, „să fie din Europa”.
Doar că nu din toată Europa, ci din treimea vestică a Europei.
Dacă e o instituție mai din est, gata!, nu mai are dreptul să fie numărată printre universități!

De exemplu, în vremea Sfântului nostru Împărat Constantin cel Mare se înființează Constantinopolul drept capitală a Romaniei. Primind și feluritele instituții ce fuseseră la Roma, printre care și școlile. În 425 Împăratul Teodosie al II-lea reorganizează o parte din școlile de aici într-o universitate cu treizeci și una de catedre (pentru Drept, Filosofie, Medicină, Matematică2, Geometrie, Astronomie, Muzică, Retorică etc.); dintre aceste catedre („scaune”), 15 erau de limbă latină și 16 de limbă greacă. Grecii au numit instituția Pandidakterion, care se traduce ca… Universitate sau Școală Universală.

Din acest punct de vedere școala organizată de Teodosie al II-lea îndeplinește toate criteriile prevăzute în definiția unei universități. Mai mult, este în Europa: Constantinopolul, numit în vechime Biuzas ori Bizas3, este în țara tracică sau ținutul tracic Europa, de la care își trage numele tot continentul. Ceva mai esențial european este imposibil de găsit!

Universitatea lui Teodosie al II-lea a fost reorganizată de Bardas (regent și prim-ministru) în 849, sub Împăratul Mihail al III-lea. Atunci se mută o mare parte dintre amintitele catedre la Palatul Aura Mare (Magnaura), ce fusese clădirea Senatului Roman în timpul Împăratului Iustinian cel Mare4.

Deoarece în timp rigurozitatea slăbise, Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul reorganizează Universitatea Aura Mare în 1046, refăcând secțiunile (departamentele) de Drept și Filosofie, precum și felurite catedre. Și alte școli din Constantinopol (în afară de cele din Aura Mare) erau socotite parte a Universității din Constantinopole.

După cum se poate vedea, la 1088, când (se pretinde că) începe să funcționeze Universitatea din Bologna (aia zisă „prima!”), Universitatea din Constantinopole avea 42 de ani de la reorganizarea lui Constantin al IX-lea, 239 de ani de la reorganizarea lui Bardas și 663 de ani de la înființare!

Ceea ce înseamnă că Universitatea din Bologna este „prima” doar printr-un rasism extrem: care caută cele mai neînsemnate lucruri spre a le proclama drept criterii de separare ale „școlii noastre” de școlile celorlalți.

De pildă, se „uită” că autori apuseni, precum Paul Grendler, au criticat – mai mult sau mai puțin diplomatic – efortul de a împinge începuturile Universității din Bologna înainte de 1158 (când primește diploma de înființare!). Paul Grendler, printre alții, atrage atenția că „nu este probabil ca instrucția și organizarea să fi fost destule pentru a merita termenul de universitate înainte de anii 1150, și se poate să nu fi fost atins înainte de anii 1180” (Paul Grendler, The Universities of the Italian Renaissance, JHU Press, 2002, p. 6).

Altfel spus, se folosește pentru a declara Școala din Bologna universitate un dublu standard, comparativ cu universitățile sau academiile din Răsăritul Europei și de pe alte continente. Un dublu standard absolut subiectiv și nedrept, a cărui motivație face parte dintr-un rasism sistematic al Vestului:

în gândirea apuseană istoria și cultura Europei, ba chiar a întregii lumi, se reduc la istoria și cultura fâșiei vestice a Europei (în care Polonia, Moravia, Slovacia, Ungaria și Croația sunt un fel de teritorii exotice, pe jumătate civilizate și jumătate sălbatice).

Nenorocirea este că acest rasism a fost preluat de snobii – și agenții trădării – din România. Astfel încât dublul standard a funcționat și funcționează continuu. Printre altele, ducând la o sistematică deznaționalizare a Românilor.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Hartmut Schafre, Education in Ancient India, Section two, India, Brill, Lieden, Boston, Koln, 2002, p. 140

2 Ceea ce astăzi am numi Algebră, dar atunci se numea Aritmetică.

3 De unde Grecii colonizatori au preluat numele în forma Byzantion (care în străvechime se pronunța „biuantion”).

4 Care a domnit între 527 și 565, fiind Român din Macedonia urcat pe tron prin vrednicie personală. Printre altele el construiește biserica (sau catedrala) Sfânta Sofia din Constantinopol, folosind arhitecți și constructori din cele trei mari neamuri ale Romaniei, Armeni, Români și Greci. De asemenea așează câteva sate de Români de munte din Macedonia în Sinai, ca apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina. Deși formal islamizați, Românii din Sinai sunt și astăzi apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina, fiind cei care au respins trupele ISIS ce voiau să o distrugă.

Patriotica Propaganda Anti-Româneasca. Unele cazuri

Patriotica Propagandă Anti-Românească. Unele cazuri

Există două feluri de propagandă anti-românească: cea conștientă și cea inconștientă.
Cea conștientă vine de la feluriți dușmani ai adevărului.
Ca pildă, putem să cităm feluriți propagandiști din Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria etc. Asemenea eretici sau păgâni – căci oricine își pune țara sau națiunea mai presus de Dumnezeu (Adevărul), este în înșelare amară – își închipuie că minciuna istorică, rasismul programatic și alte asemenea instrumente slujesc „interesului național”. Este adevărat că lumesc par să aducă multe câștiguri; dar pe termen lung, și mai ales duhovnicește, duc la auto-distrugere. Acesta este, însă, alt subiect.

Aici vom atinge tema propagandei anti-naționale sau a „patrioticei propagande împotriva propriei țări”, ori împotriva propriului popor. Aplicat, tema este Patriotica Propagandă Anti-Românească.
Ea cuprinde felurite minciuni anti-românești care sunt lansate ca și cum ar fi idei patriotice, adevăruri istorice etc. Și care sunt preluate cu entuziasm de către ”patrioți” sau patrioți ce ”uită” sau chiar uită că orice „adevăr zguduitor” ar trebui bine cercetat ca să nu se dovedească o minciună.
Pentru lămurire, dăm aici câteva cazuri de minciuni anti-românești care sunt preluate de mulți oameni bine voitori în numele patriotismului. (Despre altele am scris altădată.)

1. Inochentie/Inocențiu Micu Klein a fost un om demn și un patriot român.

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.
În fapt Inocențiu Micu Klein a fost un eretic entofiletist, adică un adept al rătăcirii după care patria sau neamul ar fi mai presus de Dumnezeu și de Învățătura Acestuia, implicit mai presus de Adevăr. Ca urmare, Inocențiu Micu Klein nu a șovăit să folosească schimbarea religiei drept șantaj politic. Această acțiune dovedește o totală lipsă de cinste în raport cu ceea ce este cel mai sfânt domeniu, Credința. Aderența sa la Papalitate, respectiv Greco-Catolicism, făcută tot pe criterii politice, dovedește categoric atât erezia cât și lipsa de cinste. Pentru cei care nu înțeleg gravitatea morală a gestului, trebuie subliniat că și în Credința Creștină (adică în Ortodoxie, după termenul folosit astăzi în România), dar și în Catolicism, asumarea credinței se face total și nu poate fi negociată – mai precis, ”negocierea” înseamnă fie necredință (atunci când este la nivel personal), fie apostazie (atunci când este folosită politic). În temeiul criteriilor reale și fundamentale din Biserică (adică Biserica Ortodoxă) și respectiv din Catolicism Inochentie/Inocențiu Micu Klein este un om nedemn, necinstit, apostat, eretic, profitor.1

Folosirea unui asemenea personaj pe post de „erou” sau „model” este un mijloc sigur de distrugere a moralității și discernământului, de descurajare a demnității naționale etc. Adică este un act anti-românesc.
Pentru a înțelege mai bine gravitatea demersurilor lui Inochentie Micu Klein trebuie citit și următorul exemplu.

2. Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.

Precizăm că prin „Școala Ardeleană” se înțelege, de fapt, un șir de conducători ai propagandei Papiste în Românime, începând cu Inochentie Micu Klein (vezi cazul 1.), și de instituții ale acestei propagande, începând cu școlile de propagandă catolică înființate la Blaj în 1754. La aceștia sunt adăugați, nu de puține ori mai mult decât forțat, feluriți intelectuali și clerici ardeleni dintre 1754 și 1890-1900 (chiar și atunci când s-au manifestat clar împotriva curentelor propagandistice ale Blajului Catolic, Papalității etc.!).

2.1. În primul rând, o asemenea afirmație presupune că înainte de Școala Ardeleană nu ar fi existat conștiință națională românească. O afirmație mai anti-românească este greu de găsit, căci asta ar însemna că până la „Școala Ardeleană” nu ar fi existat Națiunea Română; pentru că orice națiune se definește în primul rând în temeiul conștiinței naționale. Ca urmare, dacă un grup de oameni nu are conștiință națională, nu este o națiune.
Altfel spus, „Școala Ardeleană” slujește cel mai extremist nivel al rasismului anti-românesc din Rusia, Ungaria, Ucraina etc.: acela care pretinde că Națiunea Română ar fi o creație modernă, lipsită de rădăcini istorice, o înjghebare artificială tardivă etc.

Existența conștiinței naționale la Români în Evul Mediu și chiar în Antichitatea târzie a fost dovedită de istorici de felurite naționalități, etnii, religii, orientări politice etc. Amintim aici de marele om și specialist Mihail Diaconescu, de Adolf Armbruster (care prin Romanitatea românilor. Istoria unei idei, tranșează categoric problema), de Constantin Papanace, de Nicolae Iorga etc. Afirmația, prin urmare, este de un total ridicol științific.
Dar problema nu este doar în lipsa oricărui suport factual pentru afirmație, ci în consecințele minciunii (ca cele amintite în acest sub-punct) și, foarte grav, în bucata de adevăr a minciunii.

2.2. În al doilea rând, această afirmație conține o bucată de adevăr, în sensul în care „Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți prin forță sau minciună la (Greco-)Catolicism.
În Byzance apres Byzance, Nicolae Iorga, în Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești, Matei Cazacu și Dan Ion Mureșean, în alte lucrări alți specialiști (de la George Murnu la Mihail Diaconescu) amintesc, prezintă, dezbat (apariția, limitele etc.) pentru ideea imperială (împărătească) la Români. Este vorba aici despre convingerea Românilor că sunt Romanii vremii lor, că duc mai departe Împărăția lui Constantin cel Mare, dreptatea lui Traian etc. Această idee se manifestă plenar – folcloric, politic, economic, militar, cultural, religios – atât între „boierii mari” și respectiv (dintre ei ieșiții) domnitori români, cât și între boierii mijlocii, boieri mici (moșteni, moșneni, răzeși), clerici, călugări români etc. Pentru Români exista o continuitate neîntreruptă dinainte de întemeirea Romei, pe de-o parte, sau a Troiei, pe de alta, și „Românii de astăzi”. Indiferent că „astăzi” însemna anul 550, anul 600, anul 1204, anul 1453 sau oricare altă vreme.
Instituțional, această idee are o argumentație factuală invincibilă (ca să folosim expresia lui Ion Coja): între statul roman cu capitala la Roma și statul român cu capitala la București nu există nicio întrerupere, nicio cezură, nicio prăpastie. Deoarece avem mai multe materiale pe temă, ne mărginim aici la observarea următoarelor trei continuități esențiale:

a. Între statul roman cu capitala la Roma și statul roman cu capitala la Constantinopole nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Pur și simplu Împăratul Roman (Român)2 Constantin cel Mare mută capitala țării pe care o conduce de la Roma la Constantinopole.

b. Între statul roman cu capitala la Constantinopole și Țările Române nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Având numele oficial, adică din toate actele vremii, de Romania sau Împărăția Romanilor, statul cu capitala la Constantinopole (poreclit de Vestici, târziu, „Imperiul Bizantin”) cuprindea mai multe principate (ai căror conducători se înrudeau, de altfel, cu familiile imperiale și care erau socotite parte integrantă a statului roman). La anul 1453, atunci când Turcii cuceresc și masacrează Constantinopolul (într-un genocid cumplit pe care urmașii criminalilor îl sărbătoresc până astăzi fără pic de rușine), din Romania sau Împărăția Romanilor („Imperiul Bizantin”)3 făceau parte și Principatul de Mangop (din Crimeea de astăzi), Principatul Munteniei și Principatul Moldovei4. Spre aceste trei principate supraviețuitoare s-au îndreptat speranțele Ortodocșilor pentru eliberarea Constantinopolului și eliberarea restului Romaniei. Misiunea a fost asumată de domnitorii români vrednici – de la Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare la Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu –, chiar dacă nu a izbutit până astăzi5. Dar esențial pentru subiectul de față este continuitatea între „Imperiul Bizantin”, adică Romania, și Principatele Române Muntenia și Moldova (căci Principatul de Mangop a fost cucerit și nimicit de Turci și Tătari după ce ultimii săi apărători, Românii, au murit în lupte de un eroism extraordinar).

c. Între Principatele Române Muntenia și Moldova și, respectiv, România de astăzi, de asemenea, nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Cele două se unesc în 1859, se măresc sau scad cu vremea, dar există continuu până astăzi.

Prin urmare, conștiința națională românească a Romanității Creștine (observată strict pe izvoare de Adolf Armbruster, de pildă), cuprinzând și amintita idee imperială (împărătească), au fost și rămân firești (naturale) și esențiale pentru Națiunea Română.
Această conștiință și această idee au fost atacate sistematic de Papalitate încă de atunci când aceasta s-a despărțit de Biserică prin supunerea față de Goți și interesele conducătorilor acestora6. Românii au rămas credincioși Bisericii lui Christos, chiar și atunci când confrații întru Credință Greci sau Slavi i-au prigonit alături de Catolici. Iar existența și continuitatea lor a fost și este o continuă mărturie a Adevărului împotriva pretențiilor papale (și nu numai). Ca urmare, apostații ardeleni, adică cei care pentru felurite interese lumești s-au „unit cu Roma” (prin așa-numitul „Greco-Catolicism” sau „Rit Oriental” sau „Biserica Unită cu Roma”), au devenit trâmbițele unei propagande specifice: latinitatea Românilor trebuia să devină pretextul pentru catolicizarea lor.

Nu redăm aici nenumăratele minciuni promovate de Blajul Catolic și alte instrumente similare ale ”Școlii Ardelene”. Ar fi nevoie de un tratat enciclopedic.
Amintim, alături de minciuni deja înfățișate, de negarea supraviețuirii unora dintre strămoșii Românilor, Tracii sau Dacii, respectiv a oricărei moșteniri rămase la Români de la aceștia. De asemenea, de prezentarea extrem de negativă, în cea mai rasistă cheie, a noțiunilor și termenilor de „bizantin” sau „balcanic” (folosindu-se întreg arsenalul manipulării, de la minciuni sfruntate la sofisme).

Din toate aceste puncte de vedere, da, ”Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți (prin forță sau minciună) la Catolicism. Din păcate (la figurat și la propriu), această lucrare de deznaționalizare continuă și astăzi. Însă esențial pentru expunerea noastră este faptul că afirmația

Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

este o minciună anti-românească ce încurajează alte minciuni (și rasisme) anti-românești. O minciună pe care, din păcate, prea mulți o preiau și propagă în numele patriotismului7.

3. Cuvinte/termeni ca Român și România sunt o născocire modernă

Această minciună vine pentru prima dată de la extremiștii străini ce contestă orice vechime și continuitate a Românilor – mai ales între Tisa, Nistru și Dunăre, dar nu numai. A fost însă preluată mai departe de propaganda anti-românească de tip dacist (asupra căreia vom reveni mai jos).
În fapt, cei care „argumentează” această minciună folosesc lipsa de cunoștințe în istorie și etnologie a omului obișnuit. Și întrebuințează una dintre următoarele tactici:

a. Neagă total existența termenilor de ”România” sau ”Român” (ba chiar și de ”Romania”) până în secolul al XIX-lea (când pretind ei că ar fi fost născociți). Reamintim aici lucrarea lui Adolf Armbruster Romanitatea românilor…, dar și cea a lui Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, printre sursele privind vechimea acestor termeni (lucrările amintite prezintă izvoarele medievale și antice care pot fi consultate de doritorii de aprofundare). De asemenea reamintim cititorilor de celebra compilație de izvoare istorice scrise a Academiei Române Fontes, notată și FHDR sau Fontes Historiae Daco-Romanae, unde se pot observa termenii inclusiv în consemnările din documentele de limbă greacă veche, slavonă, latină etc.

b. Se agață de una dintre formele locale ale termenilor (precum Rumân, Râmân, Rămăn, Rămân, Armân, Arămân, Aromân etc.) spre a nega existența formei Român. Acest sofism este la fel de absurd ca, de pildă, afirmația că ”Termenul cartof nu a existat la Români în secolul al XIX-lea pentru că exista termenul cartoafă.”. În realitate, limbile naturale, mai ales cu vechime, prezintă o bogăție dialectală firească. Tot natural este, în graiurile populare, și polisemia – adică existența unor sensuri diferite, de la o comunitate populară la alta, pentru același cuvânt. Aceste fapte fac să fie firească existența unor forme deosebite pentru aceeași denumire etnică. De pildă, se întrebuințau în secolul al XIX-lea termeni precum Moscal, Muscal, Rus, Roș, Ivan etc. pentru cei cunoscuți astăzi ca Ruși. Asta nu înseamnă, evident, că existența unui termen elimină existența celorlalte. La fel, și la Români existau în graiurile locale – inclusiv în limbajul administrativ local – felurite forme pentru Român. Printre care și aceea de Român, devenită parte a limbii literare și folosită astăzi de toți ca formă corectă.

c. Prefăcându-se că nu cunosc fenomenul polisemiei – sau chiar inconștienți de existența lui – se agață de sensul social pe care pentru o vreme l-au avut formele Rumân și Rumânie, ca și cum ar fi singurele existente. Spre a vedea absurditatea, să privim o paralelă! Într-o parte a Antichității sclavii din lumea grecească euro-asiatică se numeau și Daci (pentru că foarte mulți dintre ei erau cumpărați de la Daci)8. Cât de logic ar fi ca cineva să pretindă că nu au existat Daci ca etnie pentru că „Dac însemna sclav”? Evident, ar fi o absurditate totală, așa cum este și pretenția amintită aici.

Românitatea sau romanitatea Românilor sunt parte esențială a ființei naționale. Negarea lor este o încercare de a distruge Națiunea Română în esența sa, este o formă de genocid cultural anti-românesc.
Trist este că sunt unii care preiau și răspândesc această propagandă anti-românească în numele patriotismului!

4. Noi [Românii] suntem Daci.

Această minciună a început să fie propagată de Rusia – mai precis de conducerea Rusiei și de serviciul secret Ohrana – în secolul la XIX-lea. Primul autor vestit care a prevenit împotriva acestei propagande mincinoase a fost Mihai Eminescu (a se vedea prezentarea de aici).
Ținta acestei minciuni era dublă: pe de-o parte, despărțirea Românilor „din Dacia” de ceilalți Români și de restul Latinității; pe de altă parte, alipirea Românilor la Slavism, deoarece rudimentele de idiomuri tracice (inclusiv dacice) cunoscute în secolul al XIX-lea arătau că Tracii aveau o limbă (sau limbi) de tip satem, mai apropiate astfel de limbile slave9.

Adevărul istoric este că între strămoșii Traci ai Românilor există și un procent imposibil de estimat astăzi de Daci. De asemenea există procente însemnate de Iliri, Sciți, Sarmați și mai ales Celți (Gali.).
Ca urmare, este evident că Românii sunt și urmașii Dacilor, ca și ai celorlalți Traco-Iliri latinizați dintre Alpi și Caucaz (pentru că, de pildă, Traco-Ilirii plecați cu Goții în Iberia și latinizați acolo sunt strămoși ai Ibericilor de limbă latină)10. De asemenea Românii sunt, într-o măsură asemănătoare și urmași ai Galilor și Scito-Sarmaților. Totodată, Românii sunt și urmașii Romanilor, mai ales a celor Creștini.

Faptul că Românii nu sunt Daci este iarăși evident, de vreme ce:

  • traducerile pentru termenii și frazele tracice rămân extrem de disputate între specialiști (indiferent de naționalitate) și, deși evident indo-europene, foarte rar seamănă cu ceea ce avem sau am avut în limba română (al cărei fond fundamental lexical și gramatical este latin).
  • sursele istorice dovedesc absolut amestecul Tracilor Nordici cu Galii (Celții), cu Tracii Sudici, cu Ilirii, cu Scito-Sarmații, totul în creuzetul Credinței Creștine de Limbă Latină – cu semnificative influențe creștine de limbă greacă veche în primele secole, iar din secolul al VII-lea încolo și de limbă slavonă
  • izvoarele istorice atestă conștiința latinității Românilor, conștiința strămoșilor Traci, Sciți ori Celți, dar niciodată a dacității Românilor; aceasta din urmă apare și se dezvoltă exclusiv în urma intervențiilor clasei politice și intelectualilor afiliați acesteia din secolul al XIX-lea încolo11
  • analiza siturilor arheologice arată deosebiri esențiale între primele straturi românești și vechile culturi tracice (de obicei traco-scitice, traco-ilire, traco-celtice, traco-armene sau traco-eline în spațiul etnogenetic românesc); deosebirea fiind dată tocmai de latinismul (de multe ori chiar apusean) ce a îmbogățit masiv substratul.

„Argumentele” pentru propaganda de origine rusească, apoi și cu alte surse externe,

Noi [Românii] suntem Daci!

se bazează mereu pe falsificări ale izvoarelor istorice, pe absolutizarea unor surse evident eronate12, pe ignorarea izvoarelor istorice care contrazic această afirmație, pe manipulări sentimentaliste etc.
Până și Mihai Eminescu, cel care striga pentru veșnicie

Suntem Români și punctum!

este pretins „dacist” de către oameni fără onoare sau/și fără discernământ.

Aceasta se întâmplă pentru că propaganda inițiată de Rusia în secolul al XIX-lea a fost preluată ca armă anti-românească nu doar de Austria și Ungaria (cum prevenea, cu durere, Eminescu), ci și de alte puteri anti-românești.

Inclusiv Uniunea Sovietică a folosit Dacismul ca „armă împotriva imperialismului românesc”. Încă din timpul lui Stalin a fost promovată în România ideea „dacismului” sau „tracismului” Românilor, ce pentru Moscova echivala cu slavismul Românilor.

Anii lui Gheorghiu Dej cunosc împrăștierea năvalnică a acestui curent, inclusiv prin romane sentimental-manipulatoare în care „bunii Daci”, ba chiar „perfecții Daci”, „se împotriveau eroic imperialismului roman”. Faptul că foarte mulți Traci, inclusiv foarte mulți Daci, au fost pro-romani, luptând în Armatele Romane, făcând parte din administrație etc., nu putea fi prezentat. Decât, cel mult, ca o „dibace rezistență anti-romană” (o altă minciună fără legătură cu realitatea, căci nu există răscoală a trupelor tracice care să urmărească interese etnice sau naționale tracice)13.

Supus Moscovei (vom reveni asupra subiectului) Nicolae Ceaușescu va continua aceeași propagandă mincinoasă. Doar că megalomania îl face să marșeze pe două poziții contradictorii, Dacismul (care vedea o quasi-egalitate între Dacia și România) și Tracismul (care pretindea pentru „adevărații urmași ai Tracilor, Românii”, teritorii vaste de dincolo de granițe). Pentru această ultimă formă de propagandă anti-românească va folosi mai ales agenți externi (cel mai celebru fiind Iosif Constantin Drăgan). Pretențiile – adeseori cu atât mai categorice cu cât au o bază mai șubredă – sunt acceptate oricât de contradictorii ar fi atâta vreme cât se subsumează ideologiei. Se ajunge, de pildă, la ideea de o perfectă absurditate a simultanei (a) identități etnice între Daci și Romani și (b) caracterizării Romanilor drept invadatori ai Dacilor14. Ca și cum s-ar vorbi despre invadarea Rușilor de către Ruși, a Românilor de către Români sau a Francezilor de către Francezi.

Dincolo de curente și variante, Dacismul rămâne o propagandă în același timp mincinoasă și anti-românească. Cercetări sistematice de mare valoare – precum cele făcute de Adolf Armbruster, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. – sunt lăsate în umbră de această propagandă anti-românească. Ce pretinde, în numele patriotismului!, renunțarea la tot ceea ce este românesc pentru fantasmagorii declarat dacice (în fapt născociri ale unor dușmani ai Neamului Românesc).

4. Nicolae Ceaușescu a fost un (mare) patriot român

Această minciună a Stângii face parte din propaganda Neo-Comunistă și se întemeiază pe unirea între nemulțumirea față de regimurile post-decembriste și felurite tehnici de manipulare.

Adevărul este că Nicolae Ceaușescu a fost, din copilărie aproape și până la moarte un Comunist/Socialist fanatic. E drept, au fost unele deosebiri între tabăra lui, stalinistă, și alte tabere din Partid. Însă acestea sunt nuanțe. Esențiale sunt următoarele fapte:

4.1. Nicolae Ceaușescu a crescut slujind Partidul Comunist din România, profund anti-românesc (ce declara România „stat imperialist”, cerând dezmembrarea ei și distrugerea Românilor); a învățat la Moscova și a fost ales de aceasta ca unul dintre slujitorii de mare încredere ai Uniunii Sovietice; a luat parte la genocidul sovietic împotriva Românilor din anii 1948-1989; a luptat și a muncit pentru distrugerea Culturii Române Vechi, pentru înrobirea și distrugerea Bisericii lui Christos (Maica Neamului Românesc, după cum drept o numea, cu evlavie, Mihai Eminescu), pentru schimbarea după minciuni socialist-comuniste a Istoriei Românilor.

Românii au o vorbă: Cine seamănă, se adună!
Nicolae Ceaușescu a fost alături de marii torționari ai Neamului Românesc până când aceștia nu au mai avut loc de el și l-au înlăturat. El cade ca urmare a luptelor pentru putere din Comunism, nu pentru Români sau România – pe care i-a tratat ca pe niște sclavi sau, respectiv, ca pe o proprietate de care dispunea fără niciun respect, fără nicio responsabilitate.

4.2. Regimurile post-decembriste sunt ale colegilor de luptă și ideologie ai lui Nicolae Ceaușescu. Cine le urăște ar trebui să își dea seama că reprezentanții lor – de la vânzătorii de copii la susținătorii corporațiilor jefuitoare – sunt colegii lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, propaganda „patriotismului ceaușist” invocă „momente de glorie” cel mai adesea ridicole sau triste.
Victorii ale unor militari români de excepție în aplicații ale Pactului de la Varșovia, de pildă. Victorii ce nu au dus la retragerea Sovieticilor din teritoriile ocupate în Delta Dunării și Insula Șerpilor – și cu atât mai puțin din Moldova ocupată și împărțită, din Maramureșul ocupat etc. Victorii ce nu au dus nici măcar la un tratament mai decent pentru Armata Română din partea „fratelui sovietic”, sau la o îmblânzire a genocidului anti-românesc din URSS ori România.

Plata datoriilor externe este o altă „victorie ceaușistă” pe care propaganda o prezintă ca dovadă de patriotism. Dar victoria nu a folosit Românilor și României în niciun fel. Nu i-a adus vreo creștere economică, nu i-a adus nicio independență reală. A fost o ambiție megalomană a unui ins care nu înțelegea finanțele și, totodată, un experiment sovietic făcut pe România – cu acordul „marelui conducător”. Pentru acest experiment eșuat, Românii au plătit cu o foamete cruntă, cu abrutizarea adusă de aceasta, cu întreruperi lungi de energie electrică, gaz, căldură, apă caldă și apă potabilă. Au plătit cu igrasie pe pereți, igrasie care le-a îmbolnăvit copiii pe viață și de la care mulți suferă (adesea cumplit) și astăzi. Cei mai mulți din cei care cred în „patriotismul ceaușist” au avut sau au rude ai căror plămâni au fost afectați sau distruși de igrasie și de poluarea industriei ceaușiste.

Lista poate să continue pe sute de pagini, incluzând crimele făcute cu propriile mâini de Nicolae Ceaușescu împotriva Românilor (nu a unor străini!). Că, de!, strigoiu’ntâi din neam mănâncă (adică cel satanizat întâi propriul neam și-l atacă).
Însă mă opresc la un fapt, la un adevăr, pe care propaganda Stângii îl ascunde în fața celor care trebuie cuceriți – deși este bine știut adepților Stângii.

Pentru Stângist (Comunist, Socialist, Nazist, Fascist etc.) singura Patrie este Partidul, singura Națiune sunt Tovarășii de Partid, singura Religie este Ideologia Partidului.

Un stângist poate fi regionalist (ca Naziștii, Fasciștii ș.a.a.), ori globalist (ca Leniniștii, Staliniștii etc.), dar întotdeauna va sta împotriva Națiunii și Patriei din care provine (căci va pune mereu Partidul, Tovarășii de Partid și Ideologia Partidului deasupra Națiunii, Concetățenilor, Străbunilor, Culturii Naționale etc.).

Ca urmare, minciuna după care Ceaușescu ar fi fost patriot este doar o altă manipulare anti-românească, un cal troian prin care se încearcă (și se reușește!) cucerirea unor Români și deznaționalizarea lor de către Stânga.

Concluzii

Eseul de față – o sinteză a mulți ani de studii istorice și etnologice – va fi cu neputință de citit pentru cei fanatizați de manipulări. Va fi greu de citit pentru cei cuceriți sincer de una sau alta dintre aceste idei de propagandă. Cred că cei mai mulți dintre cititori vor găsi în ea afirmații supărătoare. Și dacă nu vor putea contrazice logica argumentației sau sursele istorice, vor suferi. Pentru că adevărul supără? Nu neapărat! Mai curând pentru că posibilitatea greșelii, și mai ales posibilitatea prăbușirii idolilor doare foarte tare.

Am indicat mai multe surse în eseul de față. Cititorul este invitat să le caute – și de la ele, mai departe, altele – spre a vedea, a învăța, a cunoaște. Ca să găsească unde avem dreptate, unde greșim, dar mai ales ce și cum au fost Românii de demult, Cultura Română Veche, Sfinții și Eroii Neamului Românesc. Fără de care nu există patriotism sau iubire de neam.

Cum a scris Apostolul Pavel către străbunii noștri din Filipi?

Căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste.
Asemenea, dragostea de neam (națiune) și patrie nu poate să fie fără adevăr; iar „adevărul istoric” fără dragostea de neam (națiune) și patrie este doar intelectualism sterp.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, București, Iulie-August 2023

Un adevărat patriot și naționalist român: Mihai Viteazul


1 Ca exemplu pentru bălăceala (i)morală și (i)logică în care se scaldă lăudătorii lui Inocențiu Micu Klein redăm aici o sintagmă pe care am citit-o la mai mulți autori catolici (și am auzit-o de la și mai mulți practicanți ai unuia dintre riturile catolice): „autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein”. Lăsăm cititorul să mediteze asupra ei, dacă dorește.

2 Pentru a se înțelege de ce socotim ca adevăr științific încadrarea lui Constantin cel Mare ca primul domnitor român a se vedea lucrările noastre pe temă, dar și Mihail Diaconescu, Istoria literaturii daco-române și altele asemenea. Pe scurt, Constantin cel Mare este primul împărat care este, totodată, de origine traco-iliră, creștin și de limbă latină. Aceste caracteristici sunt definitorii pentru ceea ce specialiștii numesc „Stră-Români”, adică purtătorii culturii, limbii și Credinței ce definesc Românii ca etnie și națiune.

3 A se vedea, pentru această problemă, Stevan Runciman, Teocrația bizantină sau, de pildă, The Last Byzantine Renaissance, University Press, Cambridge, 1970, p. I, 14, 17-20 etc., spre a se vedea atât realitatea istorică a continuității, dar și contestările apusene care impun ocolirea prezenței Românilor în Romania Constantinopolitană.

4 Făcuse pare din același stat și Principatul Transilvaniei, dar acesta căzuse, ca să folosim expresia lui Șerban Papcostea, sub „brațul armat al Catolicismului în răsărit” care era Ungaria. Pentru amănunte din epocă a se vedea lucrarea autorului amintit Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol.

5 Unele pagini privitoare la aceste încercări se găsesc și în Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga.

6 A se vedea lucrările Francezului de geniu, născut Catolic și mort ca martir al Bisericii lui Christos (Biserica Ortodoxă), Vladimir Guettée (în limba română, Papalitatea schismatică și Papalitatea eretică, traduse și tipărite cu foarte multă greutate deoarece Papalitatea este îngrozită de efectul citirii lor de către Români pentru propaganda sa mincinoasă).

7Din acest punct de vedere merită amintit că sunt studii – precum cele ale unor Aurel Horlică, Ion Coja, Valeriu Anania, Ioan-Aurel Pop etc. – ce dovedesc limpede, factual, că trecerea Românilor la Catolicism a fost mereu doar primul pas către deznaționalizarea lor. Se poate consulta și Mihai-Andrei Aldea, Înființarea și desființarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt) (online aici).

8 De aici apare și în Dicționarul sau Lexiconul lui Hesichios din Alexandria o listă de termeni daco-scitici. Aceasta era necesară Grecilor din Egipt care, având prea puțini sclavi cumpărați de la Daci, nu înțelegeau limbajul pestriț al sclavilor din dramele alcătuite în lumea grecească euro-asiatică (a se vedea amintita lucrare academică FHDR vol. I pentru Hesichios – Hesychios/Hesychius – și Lexiconul său).

9 Limbile indo-europene se împart în două ramuri mari: limbile centum (precum cele latine, celtice, germanice etc.) și limbile satem (precum cele indo-iraniene, slave etc.). În temeiul termenilor tracici cunoscuți (mai ales denumiri de persoane, localități și locuri, dar nu numai) s-a constatat similaritatea cu limbile de tip satem. Ca urmare, a apărut în cabinetele de propagandă rusească (unde principiul Panslavismului era temeiul propagandei imperialiste rusești) ideea de a-i declara pe Români ca Traci sau, și mai eficient, Daci, astfel încât să poată fi înghițiți de Slavi.

10 Trebuie precizat faptul că Tracii au fost totdeauna foarte dezbinați politic și, din păcate, foarte înclinați spre deznaționalizare. Sunt largi grupuri de Traci care se grecizează, altele contribuie la etnogeneza Armenilor, altele sunt asimilate de populațiile din alte părți ale lumii. Studii sistematice de mare seriozitate asupra izvoarelor istorice armene și iraniene ar fi esențiale pentru a descoperi urmele de limbă tracică (și de cultură tracică) necesare unei viziuni mai clare asupra acestor străbuni (și) ai Românilor.

11 Există, e drept, atestată ideea unor Români din Transilvania că sunt și urmași ai Dacilor. Doar că acest și, esențial, este ignorat mereu de propaganda dacistă. Ca și faptul că străbunii principali ai conștiinței populare românești sunt Romanii Creștini. Până și Bădica Traian, păstrat (spre deosebire de corifeii Dacilor) în folclorul românesc, este în Credința Creștină un om care s-a mântuit – miraculos, prin intervenția excepțională a unui sfânt, care pentru dreptatea arătată de Traian văduvelor și orfanilor a căpătat de la Dumnezeu milostivire față de el (a se vedea viața Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul). De aceea folclorul românesc, adică Vechea Cultură Românească, a păstrat așa-zișii „Cavaleri Traci”, în fapt Sfinții Militari ai primelor secole creștine, a păstrat împărații creștini (sau, repetăm, mântuiți miraculos), dar nu și ceea ce am putea numi „eroii păgâni”, atât de dragi Romantismului.

12 De pildă, se invocă drept „surse istorice” confuzii medievale jalnice (uneori corectate în timp de proprii autori), „cronici medievale” fanteziste etc., ca „argumente” pentru a nega sursele istorice antice. Este ca și cum ai invoca idei alchimiste medievale pe post de „argumente științifice” împotriva fizicii newtoniene.

13 Amintim minților înfierbântate că Regalianus se voia împărat al Romanilor, iar Galerius s-a declarat, repetat, împărat roman, și s-a purtat ca atare, având absolut zero gesturi pro-tracice (dar fiind gata să măcelărească Tracii nesupuși Romei!). Aceștia fiind împărații romani de origine traco-iliră cei mai „daciști” pe care i-a putut găsi propaganda anti-românească a Dacismului.

14 Reamintim cititorului principiul logic elementar, Dacă A = B înseamnă că A și B sunt identici. Respectiv, dacă Dacii erau Latini sau Latinii erau Daci, nici unii, nici alții, nu sunt invadatori pe teritoriul celorlalți – decât, cel mult, la nivelul superficial al dezbinărilor partinice de tip război civil. Acest adevăr elementar este însă prea greu de înțeles de propagandiștii dacismului.

Despre miliţiile populare – Cum luptau Românii?

Oastea Ţării nu era alcătuită din „contingente militare ad-hoc”, ci, alături de, să le zicem, trupele profesioniste, din ceea ce s-a numit de multe ori în istorie miliţii populare sau pământene. Altfel spus, toţi Românii erau militari activi. Unii în trupele orăşeneşti, alţii în trupele domneşti, alţii în cetele boiereşti, iar cei mai mulţi în miliţii1.

Această realitate a fost consemnată limpede încă de Nicolae Bălcescu:

tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a apăra statul la vreme de nevoie” [Bălcescu, 1990:23]

Existente la Romani încă din vechime, sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi, miliţiile populare se generalizează. Ele sunt unităţi militare bine organizate, dar ai căror oşteni se îndeletnicesc mult şi cu felurite alte lucrări: păstorit, stupărit, meşteşuguri, construcţii, pomărit, arături etc. Aceste unităţi militare sunt iniţiate de recrutarea locală începută prima dată de Flavieni dar bine aşezată sub Adrian (117-138 d.Chr.). Ulterior Antoninii vor dezvolta sistemele de miliţie populară, necesar în primul rând pentru limes-uri şi alte lucrări de fortificaţii (întărituri) care implicau în întreţinere şi folosire populaţia locală. Constantin cel Mare le reorganizează şi extinde, folosind pentru prima oară, pe scară largă, deschis, ofiţerii creştini. Pentru serviciile militare pe care le prestează – de la instruirea ostăşească sau lucrări de interes public la paza frontierelor şi eradicarea hoţiei/tâlhăriei –, miliţiile populare se bucurau de privilegii financiare, dar mai ales aveau garanţia stăpânirii pământului. Pământul miliţiilor populare nu putea fi expropriat decât pentru trădare; le aparţinea2, nu exista „impozit pe proprietate” – care tranformă, de fapt, pe proprietar în arendaş.

1 Această organizare a populaţiei, în care toţi bărbaţii sunt ostaşi, se mai întâlneşte în Evul Mediu european doar în ţara liberă a Elveţiei, la triburile celtice libere din Irlanda şi Scoţia, în unele ţări vikinge şi la Secuii vechi.

2 La nivel absolut în România Străveche – adică în Cultura Română Veche – pământul este al lui Dumnezeu şi este dat de acesta oamenilor spre a-l îngriji; astfel, prin Dumnezeu, aceştia sunt stăpânii pământului. Reprezentanţii lui Dumnezeu sunt în primul rând Vlădica (Episcopul) şi Domnitorul. Ca urmare, Domnitorul este stăpânul lumesc suprem al pământului, garantul stăpânirii lui de către Oamenii Ţării (Ţăranii), judecătorul suprem (în ascultare faţă de Dumnezeu, avându-l garant al acestei ascultări pe Vlădică). Sistemul este, principial, uluitor de asemănător celor existente în Extremul Orient (China, Japonia). Cu deosebirea că la Români casta lucrătorilor pământului subordonată luptătorilor sau samurailor aproape că nu există ca atare în vechime, fiind practic importată. La Români luptătorii erau şi lucrătorii pământului. Deşi, merită subliniat, nu culturile agricole, ci creşterea animalelor sunt activitatea fundamentală productivă a Românilor liberi până în secolele XVIII-XIX.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (II)

În prima parte a acestui articol am văzut că administraţia romană apare în Dacia, la Nord de Dunăre, adică, la începutul secolului I d.Chr. Prima oară între Prut şi Nistru, unde se construieşte un val de apărare pentru Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi). Apoi prin Regatul Iazigilor Metanaşti, devenit stat clientelar roman în primele decenii ale aceluiaşi secol. Apoi prin Regatul Daciei, care se aliază cu Roma cel târziu în anul 50 î.Chr.
Deci, dacă din punct de vedere cultural şi comercial Romanii apar în Dacia undeva în secolul II î.Chr. (cel mai târziu), din punct de vedere administrativ apar aici în prima jumătate a secolului I d.Chr.
Dar
Când s-au retras Romanii din Dacia?

Aici se invocă mereu, cu multă convingere, aşa-numita Retragere Aureliană, care ar fi avut loc în anii 271/273 d.Chr. Dar ce a fost, de fapt, Retragerea Aureliană?

În articolul „Retragerea Aureliană între minciună şi adevăr” am arătat o serie de fapte care sunt fie necunoscute publicului, fie ascunse ori ignorate de majoritatea lucrărilor. Pe scurt,

  • în anul 269 Împăratul Marcus Aurelius Claudius (268-270) obţine la Naissus (Nişul de astăzi) o victorie strălucitoare împotriva celei mai mari alianţe gotice care atacase Imperiul Roman; capătă supranumele de Claudiu al II-lea Goticul
  • în anul 270 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţii care se aliaseră cu Iazigii Metanaşti pentru o nouă campanie de jaf în Romania
  • în anul 271 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi în Dacia nord-dunăreană, ucigându-l în luptă pe Canabaudes, Regele Goţilor
  • înţelegerea de pace dintre Împăratul Aurelian şi Goţii înfrânţi prevede ca Goţia să devină regat clientelar roman, preluând apărarea Dunării în numele Romei
  • trupele romane sunt retrase din ceea ce acum este organizat, sub îndrumare romană, ca Goţia
  • regiunile sudice ale Daciei Traiane, din Estul Banatului (Vestul ţinea de Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman) până la Nistru, sunt mai departe parte a provinciilor romane (Dacia Aureliană sau Moesia, mai târziu şi Sciţia Mică).

Departe de a fi o „ieşire” a Daciei nord-dunărene din sistemul roman, departe de a fi o „plecare a Romanilor din Dacia”, Retragerea Aureliană din 271-273 este în fapt o transformare a unor teritorii provinciale romane în parte a unui nou regat clientelar roman.
Teritorial, Romania nu pierde nicio palmă de pământ în urma Retragerii Aureliene. Câştigă teritoriile gotice adăugate Daciei Traiane, mută trupele din Carpaţi la Dunăre şi câştigă noi aliaţi.

Aurelian nu doar că nu pierde teritorii romane, ci, dimpotrivă, restabileşte conducerea romană atât în aşa-zisul „Imperiu Celtic” (o structură autonomă romano-celtică din Galia şi Britania), cât şi în Imperiul Palmirei (Palmyrei) – pe care îl va recuceri la un an după supunerea Goţilor. Aurelian este denumit Restitutor Orbis (Restauratorul Lumii)!

Vreme de patruzeci şi patru de ani, din 271 până în 315, Goţii încetează orice incursiune de jaf în Sudul Dunării!
Îşi respectă, adică, statutul de foederaţi romani mult mai bine decât o făcuse Regatul Daciei în secolul I d.Chr.

Romania sub Aurelian 270 275

După 315-316, când pentru prima dată după peste patru decenii Goţii se alătură Carpilor în campaniile de jaf sud-dunărene, Sfântul Împărat Constantin cel Mare începe pedepsirea Goţilor şi Carpilor.
Într-o serie de campanii, el întăreşte stăpânirea romană în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, supune Regatul Iazigilor (Sarmatia) şi include în Romania Sud-Vestul Transilvaniei. Goţia este reconfirmată drept regat clientelar roman.

Dacia sub Constantin cel MareAdministraţia romană în spaţiul carpatic în vremea Sfântului Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (305-337) nu doar că realizează aceste reorganizări administrative şi militare, nu doar că reface Podul lui Traian, dar construieşte un nou pod peste Dunăre!
Acest pod era necesar pentru că exista, de asemenea Valul lui Constantin cel Mare, numit şi Brazda lui Novac, un val de apărare întins din părţile Drobetei până la Nord de Cetatea Albă (atunci Tiras). Aceste valuri de apărare erau un sistem socio-militar şi economic-administrativ complex. Construite de cetăţeni romani aflaţi sub arme, aşa-numitele miliţii populare, erau apărate de aceeaşi cetăţeni romani aflaţi sub arme. Satele (fossatum) din regiunea valurilor de apărare erau nu doar fortificaţii ele însele, ci şi surse de trupe – miliţii – pentru zona valurilor de pământ şi/sau piatră. Sistemul, cu bune corespondenţe în sistemele defensive tracice (inclusiv dacice), era, după cum am arătat, nu doar unul militar, ci şi unul socio-cultural şi economic-administrativ. Dacă mai amintim că, în fapt, nu era vorba despre „un val”, ci de mai multe (precum AlutanusTransalutanus etc.), care sunt fie construite, fie refăcute în vremea lui Constantin cel Mare, avem un tablou mai larg al bogăţiei vieţii romanice în Dacia acelor vremuri.

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Constantin cel Mare (fără sudul Orientului Apropiat, Egipt şi alte părţi africane)

Avem, prin urmare, în primele decenii ale secolului IV d.Chr., o viaţă romană puternică, bine închegată, la Nordul Dunării.
Războiul din 331-332 confirmă statutul de foederaţi romani al Goţilor. Aceştia ajung chiar să se amestece în luptele pentru succesiune la tronul Constantinopolului, susţinându-l în anii 60 ai secolului IV pe Procopius, rivalul lui Valens (364-378). Acesta din urmă va fi nevoit să vină în Goţia pentru a-şi înfrânge rivalul şi susţinătorii.

Ajungem astfel în anul 376 d.Chr., când are loc Marea Invazie Hună.
Strecuraţi în grupuri mici de câteva decenii în zona Daciei/Goţiei, Hunii devin dintr-o dată nu ameninţători, ci distrugători. Înfrânţi cumplit, Goţii vor primi, ca foederaţi romani, refugiu în Sudul Dunării.
Vreme de multe decenii au loc lupte între Romanii din Dacia nord-dunăreană şi Huni.
În timpul Împăratului Teodosie al II-lea (408-450) Romania va pierde cele mai multe teritorii nordice, păstrând numai cetăţile de pe Dunăre. Valul lui Constantin cel Mare şi populaţia stră-română ce locuia în zonă intră sub stăpânire hună. Dar numai pentru cca. 10 ani!

Romanii vor folosi, ca mijloc de luptă împotriva Hunilor, o nouă alianţă: cu Gepizii.
Aceştia vor fi sprijiniţi pentru a se răscula împotriva Hunilor şi în 454 alianţa câştigă: Imperiul Hun este sfărâmat.
Romania, slăbită, lasă Gepizilor administrarea – şi, implicit, paza – celei mai mari părţi a Daciei ptolemaice. Păstrează, mai departe, zona riverană de la Dunăre, prin cetăţile şi castrele de pe malul nordic.
Însă Împăratul Iustinian (527-565), Străromân din Macedonia (să ne amintim că Slavii încă nu ajunseseră acolo), vine pe urmele Sfântului Constantin cel Mare şi reia sub stăpânirea Constantinopolului ţinuturile pe care le stăpânise şi acesta. Se refac cetăţile şi castrele, podurile şi Valul lui Constantin cel Mare.

Şi atunci, când se retrag Romanii din Dacia?

Nicolae Iorga vorbeşte repetat despre „veşnica revenire” a Împărăţiei la Nordul Dunării.
Într-adevăr, această idee nu dispare niciodată din gândirea constantinopolitană, nici măcar atunci când Romania devine de limbă greacă. Nici din gândire, nici din practică. Prezenţa Ducilor nord-dunăreni în sistemul confederat al Imperiului Roman în secolele IX-XI este o dovadă absolut clară în această privinţă.

Am putea spune că avem o retragere începând cu 602 d.Chr., când are loc Marea Invazie Slavă, care aduce populaţiile slave până în Sudul Greciei de astăzi.
Dar în această invazie StrăRomânii sunt aliaţi cu Slavii împotriva Grecilor care preluaseră controlul Constantinopolului. Mai mult, au deja propriile structuri, care se vor evidenţia mai târziu sub forma Ducatelor Româneşti, din care se nasc şi Principatele Romane (Române) Dunărene.
Şi din punct de vedere lingvistic limba română, în ceea ce are esenţial, era atunci deja formată (altfel am fi vorbit astăzi o limbă slavă, nu limba română).
Însă cum o limbă nu poate să existe fără purtătorii ei, nici limba română nu exista fără Români.
„Retragerea Romanilor din Dacia” nu există ca fenomen istoric.
Există schimbări administrative, militare, economice, solidare schimbărilor ce au loc în întreaga Romanie şi cu particularităţile locale fireşti.
Dacă se consideră simbioza româno-slavă din secolele VII-VIII drept „retragere romană”, înseamnă să ignorăm romanitatea şi românitatea Românilor.
Merită să observăm, în încheiere, că „mileniul de tăcere” atât de vehiculat este, în fapt, un mit. În cel mai rău caz, dacă alegem să ignorăm prezenţa românească în Balcani şi Carpaţi alături de Slavii veacurilor VII-VIII (bine atestată arheologic şi clar atestată documentar), am avea cel mult două secole de aşa-zisă „tăcere”.

Când s-au retras Romanii din Dacia?
Niciodată! Alături de Traco-Iliri, Celţi şi Scito-Sarmaţi au format, din Munţii Alpi în Caucaz şi de la Nord de Carpaţi la Marea Mediterană Neamul Românesc. Au devenit Românii. Cu ţări româneşti, urmaşe directe ale Romaniei şi multă vreme parte a acesteia, ba chiar continuatoarele ei după căderea Constantinopolului. Cu Legea Românească, dezvoltare – şi uneori scădere – a celebrului Codex Iustinianus, lucrarea fundamentală de Drept Roman creată de Împăratul Iustinian, StrăRomân din Macedonia. Cu tot ceea ce îi defineşte fundamental pe Români, cu tot ceea ce defineşte fundamental România.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă