Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei Hociotă, Ana, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.