O poezie pentru care se moare

VREM ARDEALUL!…
de Radu Cosmin
Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al Învierii…
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.
(1914)
Scrisă în 1914, poezia „Vrem Ardealul” trece Carpaţii în 1915.
Este dusă la Blaj, „Mica Romă” a lui Eminescu, de un mecanic de locomotivă, în tocul pantofului. Spre deosebire de „nedreptăţiţii Unguri” de astăzi, care-şi recită dorinţa de a-i ucide pe Vlahi şi în pântecele maicii lor, fără să-i supere nimeni, patriotismul românesc se plătea în Transilvania ocupată de unguri cu jafuri, bătăi crunte, violuri şi alte torturi, puşcărie, moarte.
Cu toate acestea mecanicul de locomotivă, riscându-şi viaţa, o aduce la Blaj, unde cunoştea o Româncă adevărată, o eroină, o martiră: Maria Puiu.
Aceasta era unul dintre cei cinci copii ai unei familii româneşti şi, foarte important, dactilografă.
Pe ascuns, folosind maşina de scris de la locul de muncă, dactilografiază iar şi iar, în zeci şi sute de exemplare, poezia Românilor din Regat. Autorităţile află şi turbează de furie. Poezia este pe buzele Românilor din Ardeal, dându-le speranţa că fraţii de dincolo de munţi vor putea mişca pe rege de la alianţa sa naturală cu rudele germane la aceea care să ducă la Unire.
O iudă o trădează.
Arestată, tânăra de 22 de ani este torturată, batjocorită şi iar torturată în cele mai sălbatice moduri. Temându-se să nu cedeze cumva, cu zdrenţele rochiei se spânzură în celulă. „Mai bine să mor eu decât alţii o sută”, scrie ea.
Înfrânte, autorităţile de ocupaţie nu îl găsesc nici pe cel care adusese poezia, nici pe alţii care o primiseră. Visul Unirii trăieşte mai departe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s