Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (II)

prima parte

Când în august 1916 sună mobilizarea, Maica Mina îşi pune banderola Crucii Roşii, apoi se prezintă la Prefectura Tecuci.
Este repartizată, la cerere, într-o poziţie foarte grea, întâi în spitalul din spatele frontului, apoi în prima linie. Dârzenia de Româncă ardeleancă îi iese la iveală foarte repede. Fără să aştepte indicaţii, merge după răniţi în plină luptă. În plin bombardament, în timpul tragerilor, pe sub liniile nevăzute şi ucigătoare ale gloanţelor şi şrapnelelor, Maica Mina caută soldaţii răniţi, le dă primul ajutor, îi ia în spate şi îi cară până departe, la spital.
Pentru purtarea sa eroică primeşte autorizaţia de a purta uniformă şi devine conducătoarea serviciului de ajutorare a răniţilor din prima linie.

În faţa morţii ce o ameninţă neîncetat Maica Mina Hociotă îşi ia alături, ca apărare şi mărturisire, Crucea şi Drapelul!
O cruce mare, legată cu tricolorul, îi atârnă pe piept în mijlocul iureşului morţii. Alături de chipul ei fin şi hotărât, este imaginea ce răsare în ochiul fiecărui rănit ce o vede ivindu-se în gropile obuzelor şi celelalte cotloane ale câmpului de luptă.
Crucea şi Tricolorul o însoţesc neîncetat, stând prin ea alături de fiecare dintre ostaşii pe care îi salvează.

Poate fiecare dintre noi să îşi închipuie greutatea şi mizeria unei lucrări în care moartea în formele cele mai oribile se vede la fiecare pas.
Cu deplină credinţă în Dumnezeu, cu acea convingere adâncă a Românilor că vor birui, ajutaţi de Puterile Cereşti, toate răutăţile Iadului, Maica Mina a dormit în tranşee, a cărat zeci şi sute de răniţi, a întărit sufleteşte mii de oameni, într-o osteneală neîntreruptă, riscându-şi neîncetat viaţa.
În 1917 are loc ceea ce era de aşteptat: este lovită de gloanţe în timp ce conducea un transport de răniţi salvaţi din luptele de la Mărăşeşti. Piciorul stâng pare pierdut. Ajunge la Iaşi alături de răniţi şi, ca prin minune, piciorul scapă de amputare. Dumnezeu călăuzeşte mâna Căpitanului Gheorghiu, care izbuteşt o operaţie foarte grea, în condiţii… pe care astăzi nu am dori nici să le gândim.

În timpul vindecării Maica Mina… îngrijeşte bolnavii!
Dăruirea ei şi cunoştinţele sale medicale fac să fie rechiziţionată – prin ordinul semnat de Dr. I. Cantacuzino – la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof. Dr. Gerota (cel care ceruse păstrarea ei în spital).
Maica Mina va păstra o vie amintire dăruirii totale a acestui doctor, pentru care îngrijirea eroilor loviţi era mai presus decât viaţa.
O pildă a acestei dăruiri este purtarea sa în timpul izbucnirii cumplitei epidemii de tifos exantematic, ce a ucis sute şi sute de mii de vieţi. Deşi mulţi fug din faţa bolii – inclusiv peste Prut, în teritoriile ocupate de Rusia – Dr. Gerota o îndeamnă pe voluntara sa, Maica Mina Hociotă, să rămână la datorie în mijlocul bolii, astfel:

După dumneata n-are cine să plângă!

Sună aspru, greu de dus, aceste cuvinte?
Să ne amintim că şi Doctorul Gerota rămânea în mijlocul bolnavilor şi răniţilor, ca şi cum nu avea cine să îl plângă dacă moare… Sau ca şi cum aceste cuvinte erau o simplă îndreptăţire a unui eroism, a unei dăruiri pentru care nu mai existau hotare.

Maica Mina Hociotă va duce, fără şovăire, o cruce foarte grea: dezinfectarea zilnică a „materialului rulant”, adică a întregului echipament folosit de medici, infirmiere, bolnavi… Asta însemna să îşi asume cel mai mare risc de îmbolnăvire de cumplita boală, ciuma Marelui Război.
În acelaşi timp ea trebuie să ţină evidenţa tuturor registrelor şi documentelor spitalului, să îngrijească răniţii, să asiste medicii etc., etc.

Îşi face datoria. Supravieţuieşte.
Se pare că în timpul acestui serviciu istovitor, în mijlocul nebuniei cumplite a războiului, Revoluţiilor Ruseşti şi tuturor celorlalte tulburări, ea primeşte gradul de sublocotenent, fiind una dintre foarte puţinele femei cu grad în Armata Română a acelor vremi.

A fost decorată, se pare, de mai multe ori, dar s-au păstrat doar un însemn de la Mărăşeşti şi Crucea Comemorativă, primită de două ori.
Sfârşitul războiului o găseşte la datorie.
Merge înapoi la Mânăstirea Văratec, de unde mai apoi va fi mutată la Mânăstirea Agapia.

În amintirile ei, Maica Mina Hociotă spune despre ceea ce a făcut pe front:

Vă puteţi închipui ce bucurie am simţit când am putut să slujim şi să ajutăm pe fraţii noştri, care ne-au eliberat de sub jugul străin, unguresc. […]
Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai Ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, după conştiinţa cu care am slujit Ţara, cu dragoste de cetăţeancă româncă şi de ardeleancă.

În 1923 Maica Mina se mută la Mânăstirea Nămăieşti, în Judeţul Argeş, un loc în care ardelenii erau de asemenea foarte mulţi. Din părţile Jiului şi până în Buzău, de la satul Galeş din Argeş şi până la Aldenii din Buzău, locurile erau pline de aşezările Românilor ardeleni fugiţi de răutatea ungurească, de prigoanele calvine, catolice şi uniate şi de cumplitul regim austro-ungar.

Departe de viaţa idilică pe care şi-o închipuie neştiutorii a o avea călugării, maicile de la Nămăieşti se ostenesc mult, atât pentru a ţine mânăstirea, cât şi pentru a ajuta, după tradiţie, cât mai mulţi nevoiaşi.
Dar pentru Maica Mina este prea puţin.
În 1930 ea se prezintă voluntar spre a-şi completa studiile de Cruce Roşia, urmând cu binecuvântarea Patriarhului Miron – şi el ardelean – doi ani de învăţătură medicală pentru „surorile de caritate”.
Este un timp în care lucrează vreme de un an la Spitalul Filantropia din Bucureşti, apoi la Spitalul de copii (ultima lună la contagioşi), apoi din nou la Filantropia, la secţia O.R.L.
Prezenţa maicilor în spitale era, de fapt, nu doar un fapt comun în acele vremuri, ci şi un semn bun pentru bolnavi, ele fiind renumite ca cele mai bune şi mai dăruite surori de caritate. Lipsa familiei, pe de-o parte, şi astfel a grijilor casnice, dar mai ales Credinţa, făceau din ele exemple de răbdare, pricepere şi înţelegere.

În 1933 va conduce organizarea Şcolii de infirmiere din Cluj.
Apoi revine la rolul său pe care îl împlinea din anul anterior: asigurarea asistenţei medicale pentru Comuna Valea Mare, Pravăţ, Judeţul Muscel (lângă Mânăstirea Nămăieşti).
La vremea pensiei, o mulţime de oameni se grăbeau să dea mărturie pentru lucrarea făcută, zi şi noapte, de această călugăriţă.
Învăţătorul V. Busuioceanul spune:

„a fost de cel mai mare ajutor locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pentru că a sărit ori de câte ori a fost nevoie în ajutorul suferinţelor şi bolnavilor, punând interes, zel şi devotament pentru uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii în această privinţă fără nicio precupeţire şi cu totul în mod gratuit.”

Dar poate cel mai frumos cuvânt este acela rămas de la Angela C. Popescu, din Nămăeşti-Muscel:

„Poporul îi va fi mereu recunoscător pentru toate sacrificiile făcute în slavarea şi alinarea suferinţelor.”

În toamna lui 1939 începea Al doilea război mondial.
Maica Mina, asemenea restului personalului medical, a fost socotită mobilizată la locul de muncă. Din iulie 1941 mobilizarea este mutată, „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z.I. nr. 292 din Câmpulung-Muscel.
Va lucra acolo, într-adevăr, cu aceeaşi dăruire, până la sfârşitul mobilizării, după care revine la Mânăstirea Nămăieşti.

Va face parte dintre misticele care va păstra Credinţa vie în timpul comunismului.
Figura ei legendară era extrem de greu de doborât de propaganda atee. Cum să convingi poporul că monahii sunt nişte paraziţi, că maicile şi părinţii din mânăstiri sunt inutili sau chiar dăunători când Ţara era plină de oameni ca Maica Mina Hociotă?
Sute de maici lucraseră ca surori de caritate atât în cele două războaie mondiale, cât şi între ele. Tradiţia era veche: primele bolniţe (adică spitale) din istorie au apărut pe lângă mânăstiri, ţinute de Biserică. De la Golia din Iaşi până la Colţea din Bucureşti, nenumărate sunt bolniţele doar din Muntenia şi Moldova, în care mii şi mii de nevoiaşi au fost îngrijiţi în fiecare generaţie. Mai mult, schiturile şi mânăstirile erau refugii, în care se puteau adăposti – şi îndrepta – cei care aveau necazuri cu legea. Maica Marina doar dusese mai departe o tradiţie străveche românească, ţinută şi de părinţii ei şi de tot neamul ei, din veac.

Cu vremea Maica Mina Hociotă, fata de cioban din Săliştea Sibiului, devine stareţa Mânăstirii Nămăieşti, îngrijindu-se de aşezământul monahal până la sfârşitul vieţii.
Călugăriţele au fost alungate din spitale, comuniştii încercând apoi să le alunge şi din viaţa monahală, să distrugă în întregime Credinţa.
Totuşi, la 1968, la 50 de ani de la încheierea Primului război mondial, cei doi reprezentanţi ai cumplitelor bătălii de la Mărăşeşti sunt Maica Mina Hociotă şi Nae Taină Bica. Tipic situaţiei excepţionale din acei ani, Maica Mina este decorată iar, cu „Virtutea ostăşească” (clasa I-a).

Maica Mina 3.jpgNae Taină Bica şi Maica Mina Hociotă, doi Români adevăraţi

Trece la Domnul în 9 iulie 1977, după o viaţă închinată lui Dumnezeu în cel mai deplin înţeles românesc – adică închinată facerii de bine, înfrumuseţării lumii, mângâierii suferinţelor şi ajutorării celor în nevoie – Maica Mina Hociotă se mută la Ceruri.

Asemănată de unii cu eroina Ecaterina Teodoroiu, Maica Mina, eroina Mariana Hociotă, a avut însă un alt drum, o altă cruce.
În ea şi prin ea s-au unit pământurile româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Prin ea au fost salvaţi mii şi mii de oameni, prin ea mii şi mii de familii au primit înapoi pe soţii, taţii sau fiii care altfel ar fi fost îngropaţi. Prin ea au fost îngrijite mii de familii din Argeş. Prin ea legătura nesfârşită şi nestrămutată dintre Neam şi Credinţă a mers mai departe, frumoasă şi deplină.
Maica Mina Hociotă nu a purtat puşcă sau pistol, nu a condus bătălii armate.
Dar a dat un război de o viaţă pentru păstrarea Adevărului, pentru libertate, demnitate şi unitate naţională, pentru ocrotirea vieţii, pentru înmulţirea binelui.

Dintre multele, foarte multele lucruri ce se pot spune despre această călugăriţă, închei micul meu cuvânt cu o întâmplare pilduitoare:

În 1917 la Spitalul nr. 271 din Iaşi era o adevărată nebunie. Pe de-o parte ciuma vremii – tifosul exantematic – făcea ravagii. Pe de alta, răniţii veneau în şiruri parcă nesfârşite de pe front. Mai mult, obţinerea materialelor sanitare era o adevărată aventură.
În mijlocul acestei lumi tulburi, plină de sânge, puroi, fecale, infecţii, speranţe, deznădăjduiri, boli, coşmaruri şi altele asemenea, Maica Mina şi alte maici – surori de caritate – spălau rănile şi excrementele bolnavilor, curăţau puroiul, dezinfectau aşternuturile, instrumentele medicale, paturile şi tot ce se putea dezinfecta. Aduceau mâncarea şi hrăneau invalizii, făceau rugăciuni cu toţi cei care aveau nevoie – şi câţi aveau nevoie! -, îi încurajau şi întăreau pe cei slăbiţi sufleteşte. Etc., etc., etc.
Această lume este locul în care, printre atâţia alţi suferinzi, se află şi un soldat foarte grav rănit. Medicii încearcă să-l ajute, dar îşi dau seama curând că nu există speranţă: era osândit la moarte. Rănitul este aşezat în partea destinată muribunzilor. Aici o vede trecând pe Maica Mina şi îi cere, cu lacrimi în ochi, ajutorul: nu poate să moară, trebuie să lupte mai departe, trebuie să se întoarcă şi la familie! Ca atâţia alţii…
Maica Mina se duce la doctori. Aceştia îi spun că nu se poate face nimic, rănitul nu poate fi salvat.
Maica Mina îl „ascunde” în altă încăpere, printre ceilalţi răniţi de care se ocupa, şi începe să îl îngrijească în chip deosebit. Rugăciune şi asistenţă medicală, Psaltirea şi curăţarea încăpăţânată a rănilor. Ea luptă să-l ajute pe ostaş, acesta luptă să trăiască, amândoi se roagă. Asta în vreme ce sora de caritate Mina Hociotă mai îngrijea nenumăraţi alţi soldaţi, avea în grijă dezinfectarea echipamentului, trebuia să facă actele spitalului ş.a.m.d.
Eforturile supraomeneşti ale Maicii Mina sunt binecuvântate de Dumnezeu: soldatul osândit la moarte se face bine şi este înfăţişat medicilor. Care, uluiţi, constată miracolul: mortul trăieşte!

Mihai-Andrei Aldea

Un gând despre „Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (II)

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: