Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)

Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.

puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.

satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)

Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.

Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.

Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.

Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Împăraţii traco-iliri şi Străromâni

Împăraţii traco-iliri şi Străromâni Imprimare
Articole – Antichitate

Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !!2

constantius chlorus
Constantius Chlorus (Constanţiu cel Verde)
Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră(3). Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian – Lucius Domitianus Aurelianus – (270-275), Probus – M. Aurelius Probus – (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena – dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi…

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
Nici rănile din piept nu dor,
Cum dor aceste braţe slute
Care să lupte nu mai vor!

Atunci când inima ta cântă,
Ce-ţi pasă de un braţ înfrânt?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
Când te înalţi cu-n steag mai sfânt?

Înfrânt, nu eşti atunci când suferi!
Nici ochii când în lacrimi ţi-s!
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunţările la vis!

Radu Gyr

Pagini de cultură și civilizație românească. Patru (stră)bunici

Așa cum orice om are, firesc, patru bunici, și Neamul Românesc are patru neamuri sau civilizații din care se trage.
I. Pe de-o parte este Neamul TRACO-ILIRILOR.
Un neam răsfirat și dezbinat, războinic, foarte războinic, atât de războinic încât se credea că Zeul Războiului este trac. Şi, tocmai de aceea, dezbinat. Atât de dezbinat încât luptele între feluritele sale ramuri erau ceva mai mult decât obișnuit.
Un neam în stare să treacă peste deosebirile lingvistice, să se unească dincolo de dialecte – și, uneori, chiar dincolo de limbi de sine stătătoare – dar ajungând să se dividă, până la sânge, pentru o idee, un principiu, o părere oarecare… (sună cunoscut?)
Un neam care, și la nord, și la sud de Dunăre, a creat o metalurgie a argintului și a aurului de mare frumusețe.
Un neam totodată inovator și conservator. Care a păstrat tipuri ceramice, tehnici de metalurgie şi de construcție extrem de primitive, rămase din negurile adânci ale preistoriei. Dar a și preluat, dezvoltat și inovat alte noi tehnici, fie de la Celți, Sciți, Romani, Greci sau alții, fie proprii.
Un neam în care DORUL DE EXCELENȚĂ a fost atât de mare încât i-a dat pe Artistul Orfeu și Adoratorul Plăcerilor Dionisos-Bachus, pe Ascetul Zamolxe și Maniacul Sexual Priap… toți zeificați! Zeificați de grupuri diferite de traco-iliri, care nu au șovăit să pună mâna pe arme pentru a-și impune zeitatea preferată. Până și Orfeu însuși cade ucis de femeile adepte ale lui Dionisos-Bachus.
Nu este de mirare, deci, că în vreme ce la unele triburi ale acestui neam viaţa era preţuită, în vreme ce la altele aducerea de jertfe umane şi crima erau ceva obişnuit. Fiecare, după religia lui…
Un neam din care s-au desprins roiuri ce au migrat înspre pământurile unora dintre străbunii lor, în nordul Mării Negre și al Caucazului, amestecându-se cu Scito-Sarmaţii. Alţii au mers în Asia Mică, unde au întemeiat Misia, Pontul, Frigia și alte state. În Asia Mică, de altfel, unii dintre ei s-au unit cu străvechi populații locale, dând Neamul Armenilor, care are cea mai apropiată limbă de vechea tracă. (Migraţiile asiatice traco-ilire au loc, probabil, în jurul anului 1.000 î.Chr.)
Alții – în urma aceleiaşi migraţii spre răsărit – au ajuns și mai departe, în nordul Iranului de astăzi, amestecându-se cu Sciții de aici – nu chiar necunoscuți – și cu cei din Afganistanul de astăzi. Parţii sunt un amestec între Sciţi, Traci şi populaţiile locale. (A nu se confunda cu Perşii!!)
Costantin_nord-limes_png - c
II. Am amintit astfel de SCIȚI, alți străbuni ai Neamului Românesc.
Neamul Sciților nu poate fi urmărit după limba vorbită, deși s-a încercat acest lucru. Zadarnic.
Avându-și începuturile în primele populații indo-europene – și, în parte, chiar dincolo de ele, în preistoria Asiei Centrale – Sciții se defineau în primul rând prin CULTURĂ.
Sau, cum se mai spune, prin felul lor de a trăi.
Se știe, mai de către toți, că Sciții au fost mari călăreți și arcași.
Arcul scitic, inventat de ei în timpuri imemoriale, este revendicat apoi, datorită genialității lui, de tot felul de alte neamuri.
Priceperea lor în lucrarea aurului și argintului este, până acum, cea mai înaltă cunoscută vreodată.
Descoperirile uluitoare din mormintele scitice ale Asiei Centrale și Siberiei întrec frumusețile atât de mari ale Văii Regilor din inima Regatului Tracilor Odrizi.
Se știe mai puțin că Sciții aveau două ramuri mari, Sciții de Câmpie și Sciții de Pădure.
Primii, iubitori ai mărilor de iarbă întinse printre râurile și codrii Preistoriei și Antichității, din părțile Dunării până în adâncurile Siberiei, în nordul Mongoliei actuale.
Ceilalți, legați mai ales de pădurile din aceste părți, în care foloseau fie cai mărunți, fie chiar, după unele mărturii arheologice și etnologice, chiar cerbi.
Au trăit printre Sciți și mulți Traci, dar și oameni din multe alte popoare, încât Neamul Sciților pare un fel de uriașă confederație a unor iubitori de libertate, călătorie și violență, de artă, vânătoare și NESFÂRȘIT.
Unii dintre ei au fost de o duritate extremă, folosind ţestele duşmanilor drept cupe, aducând jertfe omeneşti etc.
Iar dacă am amintit de Dorul de Excelență al Traco-Ilirilor, trebuie să spunem că SETEA DE EXCELENȚĂ a Sciților a fost cel puțin la fel de mare, ducându-i adesea la extreme.
Din Panonia și până în inima Chinei de astăzi, din părțile Mării Baltice și până în nord-vestul Indiei – unde Djații și alte ramuri încă le poartă tradițiile – Sciții au făcut istorie.
La un nivel și într-o complexitate ce uimește pe cercetători și are nevoie de încă multă, foarte multă cercetare, pentru a fi scoase la lumină.
Românii au păstrat vechile tradiții ale Sciților până foarte de curând. Românii zaporojeni, românii iubitori de cai – până la nebunie – din Câmpia Tisei, Bărăgan, Mostiștea, Teleorman ori sudul Basarabiei sunt doar câteva exemple. Distruse de neprieteni și de comunism și, din păcate, nerefăcute încă…
Costantin_nord-limes_png - c
III. În al treilea rând îi așezăm aici pe cei al căror nume îl ducem înainte, spre Veșnicie, Romanii.
La începuturile lor, acum peste 3.000 de ani, Romanii au fost o populație mică. La prima vedere, chiar neînsemnată.
Câteva mii de oameni, așezați în locuri banale, pe malurile unui râu mărunt, Tibrul.
Dar stăpâniți de aceeași SETE DE EXCELENȚĂ ca și Traco-Ilirii sau Sciții. La care însă au adăugat trei lucruri NOI, care le-au definit devenirea:
1. Res Publica: treburile publice, Nevoile Neamului, sunt mai presus de treburile sau nevoile personale; sunt ABSOLUTE.
2. Ca urmare, oricât am fi de dezbinați din pricina treburilor sau nevoilor personale, în fața dușmanilor Neamului și/sau Țării NE UNIM (că DUPĂ ce am terminat cu dușmanii, ne luăm cearta de la capăt sau nu, e altă poveste).
3. ORDINEA. Ordinea Romanilor a fost un fenomen unic. Singurul popor ce s-a apropiat de această gândire a fost cel care a întemeiat Imperiul Chinez. De aceea aceste două țări – Romania și China – sunt singurele rămase din Antichitate și până astăzi.
Timp de sute de ani micii Romani (mici ca număr, mici ca statură) s-au apărat iar și iar împotriva celor din jur – sau mai de departe – care îi tot atacau.
De la Sabini la Celți, de la Etrusci la Greci sau Cartaginezi, șirul celor care i-au atacat – și chiar i-au cucerit – este uriaș.
Intrați sub stăpânirea Celților sau Etruscilor, de pildă, Romanii au refuzat să se socotească învinși altfel decât „PENTRU O VREME”.
Și când a venit clipa, s-au eliberat. Ba chiar au ajuns să-i cucerească pe invadatori.
Realizările Romanilor sunt atât de mari și atât de frumoase încât ura unora față de ei nu cunoaște limite.
Se încearcă înfățișarea lor drept un neam de invadatori – deși o comparație cu mongolii, otomanii, hunii sau alții asemenea arată mai mult decât o gigantică deosebire, o OPOZIȚIE FIINȚIALĂ.
Romanii erau, la peste 500 de ani de la așezarea lor în Peninsula Italică, o țară mai mică decât Județul Neamț de astăzi.
Dar o țară al cărui popor avea o DEMNITATE uriașă, o iubire de LIBERTATE uriașă, o TĂRIE invincibilă.
Astfel poporul acesta, Roman, a devenit, pas cu pas, modelul celor din jur.
Atacați sau admirați, au găsit căi pentru a-i cuprinde pe cei din jur în Ordinea Romană, au găsit mijloace diplomatice pentru a se înțelege cu cei cu care nimeni înainte nu se putuseră înțelege.
Și au creat o ARMATĂ extraordinară.
Unirea dintre Romani și, respectiv, Sciți și Traco-Iliri, s-a făcut exact pe SETEA DE EXCEPȚIONAL a celor trei națiuni, pe care buna rânduială romană o făcea posibilă nu doar pentru vârfuri, ci pentru cei mai mulți.
De la Veneți și alți traco-iliri nordici până la cei din Epir și Macedonia – mânați de o străveche dușmănie și luptă împotriva invadatorilor Greci – mulți au fost cei care s-au alăturat cu bucurie Romanilor. Găsind în ei, în ciuda deosebirii de limbă, suflete înfrățite în aspirații dar având în plus acele trei elemente unificatoare esențiale.
Costantin_nord-limes_png - c
IV. Celții
Acești străbuni ai noștri, Celții, sunt foarte puțin cunoscuți Românilor de astăzi. Cu toate că au locuit, alături de ramura nordică a Traco-Ilirilor, Dacii, din părțile Tisei până dincolo de Nistru. Cu toate că urmele lor se găsesc din Apusul îndepărtat până dincolo de Nipru, din nordul Carpaților și al Mării Negre până în Asia Mică și sudul Macedoniei. Cu toate că Celții au fost parte esențială a istoriei Traco-Ilirilor și Romanilor, ba chiar și, pentru câteva secole, a Sciților europeni.
Cultura fierului, adusă de ei în extinderea lor către Răsărit, a fost asumată și dezvoltată de Traco-Iliri, dar și de Sciți.
Celții au avut o spiritualitate aparte, în care se pot recunoaște asemănări și cu orfismul, pe de-o parte, dar și cu trăirismul dionisiac, pe de alta.
Războinici temuți – cuceritori, pentru o vreme, și ai Romanilor, și ai Traco-Ilirilor – Celții sunt cei care, întrebați dacă se tem de ceva i-au răspuns tracului elenofil Alexandru cel Mare „Ne temem doar de Cer, să nu cadă pe noi!”
Sintagmă pe care cu drept cuvânt Românii o atribuie străbunilor lor. Celții.
ÎNCHEIERE
Unul dintre cele mai rele și ridicole lucruri este să vezi un nepot care își reneagă unul sau alții dintre bunici.
Străbunii noștri sunt cei pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Cu bunele și relele lor.
Cele rele să se spele, cele bune să se adune!
Costantin_nord-limes_png - b mic
Unirea, în ceea ce s-a numit Romania, a Romanilor, Celților, Traco-Ilirilor și Sciților a fost cadrul ce a asigurat, prin lucrarea de înnobilare spirituală și eliberare duhovnicească a Creștinismului, nașterea Neamului Românesc.
Păstrăm în noi foarte multe și de la ceea ce ne-au dat Sfinții Apostoli și ceilalți Ucenici ai lui Hristos care ne-au adus Evanghelia, dar și foarte multe din cele moștenite de la Traco-Iliri, Sciți, Romani și Celți.
Pentru ca cele rele să se spele și cele bune să se adune, pentru a putea să fim uniți și să ducem în Veșnicie moștenirea străbună avem nevoie să ne cunoaștem și să ne respectăm înaintașii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai-Andrei Aldea

Iubitul nostru împărat (II)

21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi. (continuare din partea I – https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/)

Ce a însemnat Constantin cel Mare pentru Romania? Ce înseamnă Constantin cel Mare pentru Români?
Ei bine, a fost tot ceea ce Românii de astăzi visează la un conducător adevărat!

Spun unii „cum nu vii tu, Ţepeş Doamne”, după Eminescu, supăraţi şi obosiţi ca şi acesta de corupţia, trădarea, prostia şi răutatea clasei politic-administrative.

Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea „Ţepeş”. Fără să folosească ţeapa, dar folosind mijloace de mare asprime.
Spre a opri corupţia, a ajuns să pedepsească furturile de bani din vistieriile publice – locale, provinciale sau ale statului – cu tăierea mânilor funcţionarilor vinovaţi. Actele de corupţie şi abuzurile care produceau victime erau pedepsite cu tăierea capului vinovaţilor.

Îşi aduc unii aminte de iubitorii de cultură domnitori, precum Sfinţii Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu, precum Ştefan cel Mare sau Vasile Lupu.

Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea domnitor. Care a ştiut să dezvolte cultura adevărată, nu mizeria şi vulgaritatea ce se înstăpâniseră înainte de el. Munca sa de refacere a Galiei, căzută într-o părăsire grea, a fost cauza proclamării sale ca augustus de către trupele din această zonă. Ele văzuseră prea bine ce fel de om era, cât bine izbutise să facă, felul în care o provincie căzută redevenise, datorită lui, prosperă.
Această lucrare va fi apoi extinsă la nivelul întregii ţări.
Romania sărăcită de atacurile barbare şi corupţia internă redevine, sub Constantin cel Mare, o ţară puternică, bogată, fericită.
Aici ar trebui să vorbim şi despre înfiinţarea noii capitale, Constantinopole. Dar o vom face puţin mai încolo.

Mulţi Români îşi amintesc de domnitorii viteji, puternici, cum au fost Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi alţii asemenea. Şi şi-ar dori asemenea conducători şi astăzi.

Constantin cel Mare a uşurat presiunea asupra hotarelor ţării printr-o serie de biruinţe mari.
Totodată, a dat o nouă organizare armatei.
Ştiind – după ani de zile de ostăşie grea – situaţia militarilor, a căutat şi a găsit soluţii pentru ei.
Deoarece mulţi dintre soldaţi şi ofiţeri oricum trăiau pe seama lucrării pământului mai mult decât din soldă, a practicat pe scară largă o politcă genială: împământenirea trupelor. Atât cohorte ale legiunilor, cât şi unităţi auxiliare, au primit pământuri în poziţii strategice. Alegerea locurilor a ţinut atât de nevoile naţionale, cât mai ales de cele locale (provinciale). Împământenirea s-a făcut din părţile Britaniei în Dacia, din Galia în Africa sau Armenia.
Zone în care populaţia era rărită de atacurile barbarilor – sau pur şi simplu nu erau locuite – au fost împărţite ostaşilor. Cu unele scutiri de taxe şi cu obligaţia de a-şi continua îndatoririle militare şi pregătirea militară. Cunoscuţi mai apoi sub numele de miliţii populare (desfiinţate, real, după 1990 de autorităţile române neo-comuniste), aceste formaţiuni au rezistat peste 1.500 de ani şi au fost coloana vertebrală a Romanităţii în general şi a Românităţii în special.
Astfel vistieria Romaniei a fost scutită de o foarte mare parte din cheltuielile militare, ceea ce a permis creşterea nivelului trupelor mobile. Combinaţia între forţele de apărare ale miliţiilor populare şi trupele mobile s-a dovedit foarte eficientă. Şi a fost doar o parte din strategia constantiniană ce a asigurat Romaniei o putere militară neaşteptată pentru epoca de decădere din care venea.

În sfârşit, Mihai Viteazul; sau visul unităţii naţionale

Dezbinarea începută dinainte – şi care avea un izvor puternic şi în maşinaţiunile greceşti de distrugere a Romaniei – ajunsese departe. Dar Constantin cel Mare a oprit-o. Prin răbdare, prin diplomaţie, prin dreptate, prin putere şi chiar şi militar, la nevoie.

În 273 Împăratul Aurelian încheiase un tratat cu goţii: aceştia deveneau federaţi ai Romaniei şi primeau în administrare cea mai mare parte a Daciei nord-dunărene. Fâşia malului nordic al Dunării era mai departe controlată direct de cetăţile romane. Dar restul teritoriului, sub numele de Goţia, era un stat clientelar roman.

Sistemul fusese aplicat cu bine şi între Carpaţi şi Dunărea de mijloc. Aici, de aproape trei secole, Regatul Iazigilor Metanaşti, aflat între Dacia şi Panonia, între Mosia şi Carpaţii Păduroşi, fusese un stat clientelar de nădejde.
Goţii însă erau mai nestatornici. Bunurile romane le plăceau prea mult, iar lipsa acestora îi făcea prea uşor să-şi uite făgăduielile. În 315 vin iarăşi după jaf în Romania. Dar de această dată noul împărat, Constantin, nu se mulţumeşte să-i respingă. Vine la Dunăre, începe refacerea provinciilor lovite – Moesia şi Sciţia Mică (Dobrogea) – şi apoi trece fluviul în nord. În mai multe campanii el scoate o bună parte din Dacia nord-dunăreană de sub administrarea gotică şi o uneşte cu Dacia sud-dunăreană (care cuprindea şi Dardania, provincia natală a tatălui său).

(va urma)

Harta nordului Romaniei sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare

Costantin_nord-limes_png - b mic