Categorie: izvoare

O poezie pentru care se moare

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
VREM ARDEALUL!…
de Radu Cosmin
Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al Învierii…
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.
(1914)
Scrisă în 1914, poezia „Vrem Ardealul” trece Carpaţii în 1915.
Este dusă la Blaj, „Mica Romă” a lui Eminescu, de un mecanic de locomotivă, în tocul pantofului. Spre deosebire de „nedreptăţiţii Unguri” de astăzi, care-şi recită dorinţa de a-i ucide pe Vlahi şi în pântecele maicii lor, fără să-i supere nimeni, patriotismul românesc se plătea în Transilvania ocupată de unguri cu jafuri, bătăi crunte, violuri şi alte torturi, puşcărie, moarte.
Cu toate acestea mecanicul de locomotivă, riscându-şi viaţa, o aduce la Blaj, unde cunoştea o Româncă adevărată, o eroină, o martiră: Maria Puiu.
Aceasta era unul dintre cei cinci copii ai unei familii româneşti şi, foarte important, dactilografă.
Pe ascuns, folosind maşina de scris de la locul de muncă, dactilografiază iar şi iar, în zeci şi sute de exemplare, poezia Românilor din Regat. Autorităţile află şi turbează de furie. Poezia este pe buzele Românilor din Ardeal, dându-le speranţa că fraţii de dincolo de munţi vor putea mişca pe rege de la alianţa sa naturală cu rudele germane la aceea care să ducă la Unire.
O iudă o trădează.
Arestată, tânăra de 22 de ani este torturată, batjocorită şi iar torturată în cele mai sălbatice moduri. Temându-se să nu cedeze cumva, cu zdrenţele rochiei se spânzură în celulă. „Mai bine să mor eu decât alţii o sută”, scrie ea.
Înfrânte, autorităţile de ocupaţie nu îl găsesc nici pe cel care adusese poezia, nici pe alţii care o primiseră. Visul Unirii trăieşte mai departe.

Fontes Historiae Daco-Romanae III

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este al treilea volum din „Fontes” ori „Fontes Historiae Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice. Primul volum, pentru cei care nu îl au încă, este aici, iar al doilea, aici.

Titlul acestui al treilea volum este „Fontes Historiae Daco-Romanae III„, şi cuprinde izvoare din secolele XI-XIV („scriitorii bizantini”). De la Ioan Mauropus la Constantin Manases şi o colecţie de epigrame anonime.

fontes-historiae-dacoromanae-iii

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.

În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.

Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.

Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…

În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.„

Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.

Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.

Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.

„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.

Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia…

Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia

Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.

„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.

Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]

În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]

Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)

Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.
Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură și civilizație românească. Despre „Miorița”, rost și luptă la români

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Acest material a fost publicat întâi pe facebook, fiind preluat apoi pe Activenews. Puţin întregit, îl dăm şi cititorilor blogului România Străveche.

Se pretinde, foarte des, că „Mioriţa” lui Vasile Alecsandri este o reprezentare fidelă a spiritului românesc. Acesta fiind adesea numit şi „spirit mioritic”.
Este cel puţin ciudat să defineşti printr-o singură baladă o cultură uriaşă, întinsă până în anul 1800 cel puţin din Munţii Alpi în Asia Mică, de la Marea Adriatică la Marea Casipică şi din codrii şi mlaştinile Pripetului (Pripiatului) la Marea Mediterană.
Şi mai ciudat este ca, ignorând implicarea purtătorilor acestei culturi în mii şi mii de războaie, în sute de mii – dacă nu milioane – de bătălii sau „ciocniri armate”, să pretinzi că „spiritul mioritic” prin care o defineşti ar însemna „resemnare”.

Ideea că „Mioriţa” are vreo legătură cu „resemnarea” este o aberaţie. De origine iluminist-masonică, propagată în sute de mii de exemplare de reviste şi manuale şcolare, dar lipsită de orice argument real. Idee menită să inoculeze românilor principiul resemnării – străin românilor – drept „gândire românească”.

Ca folclorist sunt nevoit să atrag atenţia că interpretările mitologizante ale adepţilor iluminismului sunt fundamental false. Giuseppe Cocchiara, folclorist italian de excepţie, a demonstrat de multă vreme acest lucru. Petre Culianu a plătit, se pare, demonstraţiile mai ample făcute, chiar cu preţul vieţii sale. Dincolo de aceste observaţii, rămâne o realitate extrem de importantă pentru oricine vrea să înţeleagă „Mioriţa” sau orice alt text popular:

În folclor fiecare creaţie se analizează în context.

Ori „Mioriţa” se cânta pe vremuri înainte de povestirea unor fapte de vitejie – haiduceşti, ostăşeşti etc. Sau înaintea unor cântece de luptă, de vitejie, de haiducie etc. Este dovedit științific, absolut clar, că Miorița nu era un vaiet, nu era o plângere, era prefața unor fapte de arme pline de eroism și curaj, pline de putere.

De aceea, este limpede că rostul „Mioriţei” era de a sublinia că vitejia românului NU vine din inconştienţă, dintr-o sete de sânge sau o violenţă oarbă. Vitejia românului NU vine din faptul că nu ar ştii că moartea îl pândeşte; ci, dimpotrivă, din pregătirea de a o primi, dacă este să vină, cu rost şi demnitate.
Avem aici un punct de unire clar între folclorul roman şi respectiv tracic, în amândouă moartea eroilor şi sfinţilor fiind o biruinţă şi o încununare glorioasă a vieţii. Spre deosebire de folclorul grecesc în care moartea era o catastrofă/tragedie.

Discernământul este prezent clar – pentru românii din vechime, care aveau aşa ceva:

„de eşti năzdrăvană”, spune românul – adică „de o fi adevărat ceea ce ai spus” (urma să se verifice vorbele acelea)
„şi DE O FI SĂ MOR” – adică nu urma să stea degeaba, dar se putea ca ceea ce făcea el să nu îl scape, să nu îi asigure supravieţuirea (ca să vorbim în romgleză)

În „Mioriţa” ciobanul nu moare! Nu există prezentată, de fapt, moartea nimănui în această baladă. Fapt pe care falsificatorii „Mioriţei” şi ai spiritului mioritic, îl trec sistematic sub tăcere.
În „Mioriţa” ciobanul nu moare ci, ştiind că s-ar putea să urmeze o înfruntare pe viaţă şi pe moarte, îşi face un testament prin care îşi mărturiseşte rostul şi locul în Creaţie – un loc şi un rost de frunte, în legătură cu toate stihiile firii, cu toate crugurile sale. Românul se ştie o sinteză a Cosmosului şi legăturile dintre el şi acesta, dintre acesta şi el sunt vii. Viaţa sa şi moartea sa, chiar dacă puţin văzute de omul păcatului, supus orbirii, sunt trăite de Cosmos, au rost, fac parte dintr-o rânduială mai presus de fire.

Aceasta este conştiinţa cu care apoi pleca la luptă românul, sigur că este pregătit şi să moară, şi să trăiască, împlinindu-şi rostul său şi fără a se înfricoşa întru nimic de cei potrivnici.
Liniştea plină de putere în faţa oricărei ameninţări, fie ea şi a morţii, discernământul, puterea de liniştire a celor speriaţi, trăirea unei mistice şi profunde uniri cu lumea şi Cerul (transcendentul), iată ceea ce îl defineşte pe eroul mioritic.
Acesta este rostul şi înţelesul „Mioriţei„, acesta este spiritul mioritic, nu răstălmăcirile fanteziste şi sofistice ale unora.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Daci, arme curbe şi religie. Ipoteze

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În câteva rânduri, prezint un material interesant şi de calitate, realizat de arheologul ardelean Cătălin Borangic.

Legătura dintre armele curbe ale Dacilor şi religie este făcută, vag, de mai multă vreme, dar fără o concretizare specifică. Un început frumos şi interesant este realizat aici de Cătălin Borangic. Frumos prin interesul faţă de Daci şi cultura lor, frumos prin obiectivitatea abordării. Departe de înclinaţia multor amatori de a-şi impune ideile drept adevăruri absolute, specialistul în domeniu precizează limitele cunoaşterii şi ale demersului de reconstituire.

Comparaţia cu practici antice – de la cele greceşti la cele celtice – dă justificare ipotezelor propuse de arheologul din Alba Iulia. Materialul, intitulat Posibile semnificaţii magico-religioase în cazul armelor curbe dacice, poate fi găsit aici.

Pentru cei interesaţi de armele dacice şi stilul de luptă al Dacilor, foarte frumoasă şi folositoare va fi şi lucrarea Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire. Realizată în acelaşi stil ştiinţific riguros, cu precizarea metodologiei, expunerea unor teorii şi ipoteze argumentat şi a limitelor existente. Dar, totodată, cu un limbaj clar, accesibil, imagini valorând cât mii de cuvinte, şi o linie uşor de urmărit.

Mihai-Andrei Aldea