Ziua lui Mihai Eminescu vs. Moldova Mare

Suntem Români și punctum! (Mihai Eminescu)

Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova.
Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.

De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.

O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism.
Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii.
La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism.
Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”.
Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.

Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi.
Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu.
Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă.
Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.

Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare.
De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu.
Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor.
Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”.
Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă

Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!

Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul.
Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu.
Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:

Suntem Români și punctum!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
de Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra hidrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

A few starting words

A very special intellectual and artist, Amory Stern, made me the honor to receive one of his latest works: a new print of the two earliest Edgar Allan Poe’s stories, Metzengerstein and Berenice. The opus was made in 20242, but it was printed, as shown on the last page, on 09 October 2025, Middletown, DE, USA.

In the beginning of these sixty pages there is the Editor’s Introduction: Poe’s Early Horror Stories and the History of Gothic Fiction (of course, signed by the named Amory Stern)3. This twenty page text starts with a very well and traditional placing of the two stories in Poe’s opera and life, in the Gothic genre… And from here we are gifted by the editor with a very particular approach.
Slowly from the term Gothic we are introduced to the forefathers of it: “the enigmatic ancient people” known (?) as Goths.
I used the “?” as the author of the Introduction… will not just use the word “enigmatic”, but it will highlight some of the Goths’ enigma that still stirs a lot of debate in the West Europe, USA or other parts of the world.

The spot on the Goths is skillfully connected not just with the genre of the named Poe’s stories, but with the place of Metzengerstein’s action, too: “the Danubian region, where the Goths roamed in late Roman times” (op. cit., p. 6).

Amory Stern’s presentation was an invitation and incitement for me, as a historian. The Goths are part of my special interest in Romanian History – the beginning of the Romanians.

I must say first that Amory Stern is one of the very few Western intellectuals I found to know what they are talking about Danubian region’s history. As both he is always looking for local sources that are mainly unknown – and even despised – by Western Europe. And he’s writing sine ira et studio, something that values more than the whole gold in the Universe.
Still, I hope that I can give a small contribution on his Introduction… by the notes I felt could be useful for some points. Points that were passed to briefly, for a person interested in details of that era – and people – as myself.

As parenthesis, I will say that the observations further given are based on today known archaeological and historical sources; if there will be new findings, that will change the knowledge on that issues, the notes can become obsolete. Is a risk always present in any discipline4.

So, for those interested in a little more intricate views on some topics, I wrote the following notes.

Note 1 Where Goths a branch of Northern Thracians known as Getae?

Amory Stern does not give a definite answer at this question. Still, his quote of Frederic Guillaume Bergmann shows a tendency to give credit to Jordanes’ claim (that Goths were Getae).
We think that there are some very interesting nuances of the original – Jordanes’ – claim. Nuances that can bring some light on the issue.

First of all, the term itself, belagines. We can use here the works on many authors, from Lehmann to Bennett, but a short approach seems more fit here: the word belagines is not a Gothic word, as it can’t be find in any other old Gothic text. Even in the Wulfila’s Bible, where is should necessary be – if it was a Gothic word. Still, Jordanes is using is at such, a fact that proves it was known in that time as the name of the Thracian laws that Jordanes sees as Gothic.

Second, the Gothic language is obviously Germanic, but Germanic words are hardly find in any of North Thracian (Getic, Dacian) lexicon. Is very clear that both Gothic, a centum language, and Thracian, a satem language5, were Indo-European languages, but not the same language, not even close ones.

Third, seems very clear that Jordanes knew the languages difference, but could not care less about it. This attitude is not unique in the Roman world Antiquity or Middle Ages, but not even today is missing. In today’s Greece, for example, the law does not care about the maternal language of the citizens: all are seen as Greeks, even if the maternal language is Romanian, Albanian, Turkish, Bulgarian etc. In today Switzerland the personal and cantonal language is important at some level, but without any change in nationality: Swiss. The Roman Empire was ruled in the second half of third century (A.D.) by emperors of thraco-illirian heritage – some, as Gallerius, known for the barbarian use of Latin. After that, and mainly form 602 further, Roman Empire will have Greek as main language of the ruling class. The Greek will call themselves Romaioi, to claim to be the new Romans; the state was called Romania or The Empire of Romans; the Christian-Latin heritage was claim to be theirs, and they claim to be the direct heirs of the Christian Roman Antiquity.

For all this – and other secondary reasons – there is in Romanian Orthodox historiography the view of Goths as the only ethnic group ever that received the North Thracian laws (belagines) becoming with this process part of the Thracian world.

In this view, Jordanes is 100% right in claiming the Goths were Getae; not as language, seen as of a minor importance in this matter, but in spirituality, the only important critter for ethnicity.

I would mention here that is the same view about the Church and Israel in New Testament, and from here the same view about ethnicity of the Church until the split between Papacy and Church in latter times6. As Jordanes was part of this culture – of the first seven Christian centuries – is something worth remembering.

Note 2 Some brief mentioning about the confluences on Germanic and Thracian populations and culture(s)

Just as a taste for the readers, and maybe a starting point for some researcher, I thought that some mention about a few know cases of confluence between the Germanic and Thracic worlds.
I wrote known cases, but this could be an overstatement. The cases that follows are mainly well-known in some archaeological and historical research circles in Romania. For the readers outside of this country the cases can be either hundred percent new, or from some very political bent presentation. As always in this pages, we will stay on facts, away of the unnecessary and unsavory political implications of any interpretations.

As such, we will mention the fact that Northern Thracians had deep and long time contacts with a lot of ethnic groups – many times both (the contacts and the groups) neglected in historical presentations. The connection with Baltic Sea, for example, is well-known just through amber and some other commercial exchanges (always briefly noted if at all).

Scythians and their special heirs, Sarmatians, have a presence of about two and a half millennia in today Romania. They settle in Dicia or south-eastern today Romania, in the Romanian Plain (a.k.a. Getic Plain or Danube Plain), in south and far north of Moldavia, in center of Transylvania, in the western parts of Dacia, in Pannonia etc.

A Bronze Age tumular culture, in some points even present in the Hallstatt age, was spread in the far north of Moldavia and Maramureș7. There are two aspects that we think deserve our attention here: the lack of luxury and the cultural amalgamation.
First aspect is important as shows it was a culture of the many, not of the few – fact that is supported by the frequency of findings.
Second, as the objects of this tumular culture are of Thracian, Germanic and Celtic influence or origin. This had lead to many debates. Is this culture a Thracian one, with Germanic and Celtic influences? Is this a Celtic culture with Thracian and Germanic influences? Or we have here a Germanic one with Thracian and Germanic influences?
Noteworthy is that the area of this tumular culture is the attested area – in written sources – for Northern Thracians known as Costoboces. And I will state again: all the now known historical sources of Antiquity and early Middle Ages present Costoboces as Northern Thracians. This should be enough to give light on the matter, and help us with a deep understanding of the fact that the named Costoboces are the first Thracians known to work and fight together with Goths.
When the Costoboces are lost from the historical sources we can’t find any reason for it. They have had not been butchered by Romans, massacred by Scythians or (other) Germans. They just fight together with Goths for a century. After that, their name just vanish from history.

Some other Northern Thracians, the Carps, that lived in Central Moldavia (from Carpathians until the east of Dniester River), will took the place as Goths’ allies. The process is simultaneous with the southern advance of Goths in the old Dacia.
When Goths moved south of Danube (and from there in the western parts of Europe and north-western parts of Africa), the Carps vanish too, in the same way as Costoboces earlier.

The presumption of a Thracian-Germanic synthesis, in which the Costoboces and Carps integrated in Gothic structures and Goths took (a part of) Dacian (Getae) heritage seems, in the view of this facts, a very reasonable one.

From the year 275 A.D. the Roman Empire had a treaty with Goths that marked the Goths as foederati (confederate subjects of Roman law). It was the year in which Gothia was born, as a Roman client state, that took over the greatest area of North Thracian Roman provinces.

The relation between the Roman client state of Gothia and Roman Empire was not a linear one: there were peace and collaborations times and there were war times.

Unhappy with Gothia involvement in Roman Empire – and mainly with pagan Gothic kings persecution of Christians – Constantine the Great took over the southern of Gothia. And it will revive for a while some north-Danube Dacian provinces. After a while, the greatest part of this territory will be again integrated in Gothia.
Gothia will have just a little over a century life: around 390 the Huns will make Gothic ruling and warrior class migrate in Roman Empire and the state Gothia become history.
Still, the name Gothia was the alternate name of the region together with Dacia even in the Middle or Modern Ages.

Two villages in the Romanian north-Danube have (today), a very special position.
We are talking about Ocland (in old times, Acland or Akland) in Transylvania, Oclanda on the Dniester River (today in Moldavia Republic, made-off by Moscow from ripping-off Romania).

The first one, Ocland, was the subject of my personal research in the past.
Very different from the other Germanic places in Transylvania, it has no year of settlement. And it must be mentioned that the other Germanic places in the Transylvania have the year of settlement, as are part of Hungary’s efforts to displace the Romanian population – efforts that starts as a mission for Papacy in 13th century and had become an (extremist) ethnic goal from 18th century until today.
Moreover, Ocland was in the beginning of 19th century a Romanian speaking place, a unique reality as there was no other only German named village in Transylvania8.
As such, the local Romanian folklore, that claims Ocland to be “the last Gothic village”, seems to have great chances to be true.

For Oclanda we can mention that there is no settlement year too, in any historical sources we could access.

Both villages are in the area that both Goths and Roman client Gothia have been.

We must emphasis on the fact that what we put in front of our reader are just some historical and ethnological facts – and a few credible hypotheses. We will not pretend that these facts are absolute proofs for Jordanes’ claims. Still, any light on the matter is better than none, and we believe that may ideas that historian take as truth have much less support. As such, is very well possible that Jordanes is right in this matter.

Note 3 About the political values of Getic identity of Goths

Amory Stern is approaching the political potential or values of Jordanes’ claims in a very synthetic way. For example, in Introduction… p. 7-8 he mention the special position between Barbarians that the Thracian identity brings to Jordanes’ Goths. Of course, and excursive approach in this matter would have been just a digression for Stern’s work. Still, we think that some readers can be interested by some facts that can open some very interesting knowledge doors.

We will start with something that can be seen as a truism: in the Jordanes’ time the Roman Empire was alive and well. This is a fact that many western scholars – and, with them, theirs readers – tend or likes to forget (if they ever knew it). But is a very important truth, because any understanding of Jordan’s positions starts from here. From the reality that he was a part of the Romania (Terra Romanorum), writing as a Roman in a Roman world.
So, Jordan’s work and his claims about Goths must be put in the proper context.

First, it should be mentioned that Emperor Justinian the Great is the one that had liberated the Italy, including Rome, from Germanic domination. And this was just a part of the conflicts between Germanic barbarians and Romans. Conflicts that in the said times already were almost a tradition – even if the synthesis between Germans and Romans was already very advanced.

Second, Emperor Justinian comes from a Roman family from Macedonia – and a Roman family with Thracian roots (or Thraco-Illirian roots). It will be enough to remember the despise he received from Greek language adepts in Constantinople, or the work he put in defending the Latin use in Constantinople, even in the Codex Justinianus – the founding code of modern national and international Law for almost every country on Earth.

Third, Thracians have been an important part of Roman root mythology. Eneas, the Thracian prince from Troy, is one of the legendary ancestors of Rome. And is a very important part of the Roman spiritual heritage. Some Thracian forces were very important in Roman fight against Greek invasion of Italy, and in the takeover of Epir or other Greek controlled states.9

Fourth, for the ancient sources it was a well known fact in that time that a big part of Dacians or Gets – the same North Thracians under different names10 – were supporters of Romania (Roman World). The 19th century have seen the rising of the legend of the opposition between Dacians and Romans. Still, the Dacians nobles were as close to the Roman nobles as possible. And Dacia was a client state of SPQR11 before Decebalus – the Dacian and Roman king of client kingdom of Dacia that starts the wars with Roman Empire under Emperor Trajan. Under the mythology of good barbarian the 19th century historiography will build patriot pretense for Decebalus uprising against Rome. There was no evidence to support it, but until know a great number of pages was written about the “heroic resistance” of Decebalus and Dacians against the Roman. Even if the named Romans have never been a threat to Decebalus or his kingdom. Even if they had been very good allies to the Dacian kingdom. Even if, in fact, the Decebalus himself started the wars by plundering incursion in the Thraco-Roman territories of Moesia! And, very important, even if in the two great wars against Decebalus the Trojan Emperor have had the support of more Dacians than Decebalus!

Here we will note that the Dacians from the Upper and Inferior Moesia, from Scythia Minor (today, Dobrogea12), Pannonia, the kingdom of Iazyg Sarmatians13 etc. all fought against Decebalus, supporting Trojan without fault.

Moreover, an important part of the Dacian nobles under Decebalus were opposing his adventure against Romans. They even give a discrete or open support to Roman forces. That’s why after the end of the war – and after Dacia was included in Roman state – the name Dacian was honored in the Roman Empire and were made a lot of the statues of Dacian nobles or theirs warriors that fought alongside with Roman legions. A fact ignored in 19th century, when the romanticized versions of “Decebalus and Trojan wars” were made. And still ignored by a great deal of the now days romanticized versions of the same events.

In short, the Thracian were in the fifth and sixth century AD part of the Roman culture and heritage. They were not barbarians per se, as much as an exotic part of the Roman world.
As such, the so-called confusion between Gets and Goths in Jordanes’ work can be easily seen as a way to defend the Gothic people in front of the Emperor and his people: the implicit claim was that Goths are Gets, ergo Thracians/Dacians, ergo a part of the Roman world, culture and traditions.

But is that all?
How could such a claim have any value in that time?

Now the reader can see why we start this note with the truism of Jordanes living in Roman Empire: because his work was for the people that knew both the Thracian heritage and the Roman world.
In our days Jordanes work is a piece of history. In his days it was a very actual work – like a today political study of a very active nation.
So, how could Jordanes pretend the Goths were Getae without becoming the target of ridicule?

Here we will come back to the fact that Goths were a Germanic population. We have Ulfila’s Bible that is very clear: Gothic idiom was very different from all we know about Thracian idioms. Both were Indo-European, of course, but very different indeed. And is not just about language! The Germanic origin of Gothic people was very well-known.

Still, Jordanes work was well accepted in his time.
And this means that beyond what we think we know, there was something about his claim that made it credible, or even normal.
How was it possible?

The fact that someone was well-versed in Latin, Greek or Persian was not a sign that he/she was Latin, Greek or Persian. And was not a sign that he or she was an/a supporter of Latin, Greek or Persian culture, ethnicity and so one. For example, many supporters of Roman culture, rulership, state(s) etc. were well-versed in Greek. In sixth century Armenia, many Armenian nationalist were well-versed in Persian. Many Greeks that fought against Rome were well-versed in Latin. Etc. Moreover, there were Thracians that were very kin on supporting either Greek or Latin world, Goths that served heroically in Roman Army and so on. And the Roman Empire becomes after The Great Slavic Invasion (602 AD) a Greek language state, even if the Greek population was so minor that the Greek language users called themselves Rhomaioi = Romans of Greek language.

This is a point in which the Western prejudices usually make the understanding of reality impossible.
I met a lot of Western people that in this point were overwhelmed and could not process the ideas.
An old propaganda made Roman Empire to be changed in a so-called “Byzantine Empire” starting with some years aleatory chosen by some western propagandists. Some of them are using year 325, others 330, others 395 etc. This differences have just one origin: there NEVER had been and “Byzantine Empire”!
The pejorative term “Byzantine Empire” was coined late in XVI (sixteen) century as a mean to deceive the readers to deny the continuity of Roman Empire after a chosen emperor (Constantine the Great, Theodosius the Great, Justinian the Great etc.).
If, for example, someone could travel in time and go on the streets of Constantinople in sixth or eight or fourteen century, he will find no one having the slightest idea about a “Byzantine Empire”. Even in the times of Greek language administration of the Empire, the official names, used in all the documents, were Romania or Roman Empire or Empire of Romans.

That Greek speaking people, even using Greek form generation to generation, were thinking themselves to be Romans seems absurd for the great majority of readers. Still, is a fact. And the main reason for such a fact is that the ethnicity or nationality is spiritual in the first place. Everything else is secondary.

For example, George Pomutz was Romanian by birth, religion, language. Still, he is a great American hero – no matter if you are for or against his political views. The same is true for many Americans, but not only. There are a lot of Hungarians that are from Romanian origin, a lot of Italians of German origin and so on.

As such, can be easier to understand the existence of the Rhomaioi or Greek speaking Romans.
And, in this view, can be easier to understand that Goths could have been seen as Gothic speaking Thracians, or specifically as Gets. Both by Jordanes and his readers.

An important mention here is about belagines, the Getic laws. We will not take the readers into a boring talk about the secrecy of law in Dacian world – those interested could start with Mircea Eliade’s mentions on the subject. So, let’s understand that the Dacians or Gets law is mainly unknown until today. And, very important, that belagines are not mentioned outside of Jordanes work. But in the same time there was no reserve in his times or latter about he’s use of belagines for Getic laws.
This means that, as much as we could know for now, belagines were a part of the Gothic traditions – that were a common knowledge in III-VI c. CE. This explains why nobody was indignant of the term – or of it’s use – from the Jordanes’ writing.
We can see belagines as a mostly occult spiritual term for the laws that indeed Goths inherited from Dacians (Gets).
This heritage is a good explanation for the largely accepted identity between Goths and Gets. An acceptation that is not found just at Jordanes.

Modern historian blamed Jordanes for this identity, like Jordanes have had the power to erase reality from the minds of his readers. Readers that, we must remember, were both not to many in that time and, simultaneously, have had a lot of direct and indirect knowledge about Gothic people – and about Germanic people in general, about Thracians and so on.
So, is not rational to believe that Jordanes have had the power to change the knowledge of all the people form either Romania (Roman Empire) and Latin territories under Germanic rulership. On the contrary, is logical to suppose that he wrote what was well-known, but was of little interest for other writers until him.
Indeed, he was not Ulfila, whose interest was on converting pagan Goths to Christianity. He was not a Greek or Latin culture focused person, as many others before or after him. He was a Roman Goth, and his work express his people view about theirs history, culture, ethnicity. And deserve, I would say, more respect.

Conclusions

Amory Stern’s Introduction… is a little great work. Little as is just about twenty pages long, great as it points a lot of important issues. Not just about Edgar Allan Poe – and I did not delve in it, as is not my area of expertise – or about Gothic style. But about the historic support of the culture, an issue of great significance.
The connections between Germanic and Thracian people are mostly unknown today. There are archaeologists with a lot of efforts in this research area. But theirs work is virtually invisible for the public.
Starting from Jordanes claim of Goth-Get identity it may be possible to build up an interest of great value. For history, for ethnology, for culture in general.
Just to give this example, there is a short but very deep gothic novel …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (…and in the end remains nightmare), 2010, by Oliviu Crâznic14. This novel can be seen as the end that begins, as I wrote about it. Because the novel is built in a way in which the end is a historical view that translate the readers from fantasy to facts – and gives to the whole novel a new perception.
This very gothic and very Romanian novel is a sample of what the confluence of cultures can bring: great horizons that are in the same time traditional and original.
Today Euro-American culture is in a deep need for originality rooted in tradition.
In Amory Stern’s Introduction… I see a lot of points from which this need can be fulfilled.

PhD. Mihai-Andrei Aldea1


1 Mihai-Andrei Aldea, born in 1973 in Galatzi (Romanian Moldavia), graduate the Orthodox Theology Faculty of Bucharest University in 1999 with the dissertation Imperiul Roman de Răsărit și romanitatea Românilor (Eastern Roman Empire and Romanians’ Romanity). In 2013 he received PhD. in Ethnology from Romanian Academy, Institute of Ethnology and Folklore “Constantin Brailoiu” (Bucharest). His work The Typology of Initiatory Journey is the first typology made on initiatory journeys in fairy tales (published in Romanian in 2007, in English in 2015). The theological, historical and ethnological synthesis Ortodoxia și artele marțiale (Orthodoxy and martial arts), 2014 and 2023, is, at least in Romanian, first systemic analysis of the relations between Christian Orthodoxy and martial arts. On the same domain,Cum luptau Românii? (How did Romanians fought?), 2018, is the first work about the Romanian traditional martial techniques before and until modern times. He is also known in Romanian culture as journalist, writer and poet. Aldea Family is a very old Romanian family, known for the dedication to work, liberty and culture. On his paternal grandmother side the family there is a dynasty of literate people – working in journalism, translations, theology, belletristic etc. – from at least two centuries.

2 In Montgomery County, Pennsylvania, cf. p. 1 of the cited work.

3 Cited further in our Notes… as Introduction

4 I could give here a rich bibliography for all the points in the Notes…, but as the huge majority of it is in Romanian, it will be useless for most of the readers. Moreover, would make the reading very difficult. So, I choose to give at the end of the Notes… a list of some works that can be used for anyone interested on in-deep research (if he/she have the tools for translation).

5 In other views, a language at the border between centum and satem languages. Also, in some views, not a language, but a group of languages (with Bessic or Biston as southern idioms, with Dacian as a northern one, even with Dacian and Getic as different Thracian languages etc.). We will not enter in this debates, as not important on our subject(s).

6 The works of Vladimir Guettée about Church and Papacy are very enlightening on the subject.

7 An old Romanian country and region, at biggest extent from Cassovia or Cașovia in Romanian, Košice in Slovakia, to the Romanian Moldavia border, from northern border of Transylvania until north of Carpathian Mountains. Today the name is used either for a county in the north of Romania, or for the historical area above mentioned.

8 The practice of Germanic and Hungarian (Hungarized) names for Romanian places was common for the Hungarian-German ruling class in Middle and Modern ages in Transylvania and all the other Romanian parts under Hungary or Austria. But there was the Romanian name too, even if just in the local folklore. In Ocland case only, instead, the Romanian speaking population used and uses just this Germanic form.

9 For the Greeks all the territories north of Thessaly were part of Thracia – including Epir, Macedonia, Dardania, Moesia, Scythia Minor etc. The reason was that under different local names the mass of the people in all that area was Thracian. The Thracians were – in the Pausanias, Archemachus or Athaeneus (VI, 264) etc. views – the penestai or helots of the Greek states. They were majority of population and in a great part grecized. But those “from the mountains” were still seen by Greeks as barbarians even in III-II centuries BC, as they were still rejecting the Greek culture and language. They will become important allies to Roman forces when the Romans came to the said Greek states. For example, the Romanians called Fârșeroți (Pharsherots) claims even today they are

10 For this we can think at the names as Germans and Dutch for the same people, or even Goths, Visigoths, Vandals etc. In the same way, for the branches of North Thracians we have to general appellations, Dacians or Gets, outside of the expression North Thracians,and different more restrictive names, like Great Dacians (“Dacii Mari” in Romanian), Costoboces, Carps, Tyragetae etc.

11 SPQR or S.P.Q.R. or Senatus Populus Que Romanus, or, more correct, Senatus Que Populus Romanus is a Latin anagram or formula for the The Senate and Citizens of Romans. Other Latin name was Terra Romanorum, meaning Roman Land or The Land of Romans. Another name was Romania, mostly from the second century after Christ. All this appellations were used for what today is known as Roman Empire or, for his latter ages, Byzantine Empire.

12 With two județe (counties) in Romania – Tulcea and Constanța – and two in Bulgaria – Durostor and Caliacra. That little province, Scythia Minor, also named in Romanian Dicia (a name inherited from ancient Dacia) was many times included in Moesia Inferior.

13 The Kingdom of Iazyges or of Iazyg Sarmatians was a mixture between Sarmatians, North Thracians (Dacians), and some Celtic and Illyrian elements, under the ruler ship of the former ones. In the I century A.D. this kingdom becomes Roman client state. Dacia will follow.

14 Born in 1978 in Lupeni (Hunedoara County, Romania), Oliviu Crâznic is a Romanian literary critic, jurisconsult, journalist and writer. He is mostly known for his exceptional critical work in gothic, fantasy and sf. literature, and for his writings in the same area. Cited by Romanian Academy and other prestigious sources, he is respected as expert in vampirism history, expert in literary theory etc. His warm personality and love for culture made the writer Ciprian Mitoceanu to use him as a literary character in the short novel Ispășirea (2012).

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare1 nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel2 România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

  1. Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
  2. Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
  3. Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
  4. Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
  5. Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism3 – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
  2. Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
  3. Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Cum (nu) se scrie Istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu

De multe ori am fost întrebat cum se scrie Istoria.
Unii voiau să înțeleagă de ce sunt poziții istorice atât de diferite. Oare este Istoria o disciplină științifică? m-a întrebat cineva din Academia Română, persoană exasperată de deosebirile de păreri dintre istorici.
Anul trecut am primit de la un bun prieten o întrebare asemănătoare: Este corect din punct de vedere istoric, științific, acest text?
De la acel text a crescut un răspuns.
Îmbogățit de cererile unor „cititori beta”, care îmi puseseră întrebări pe temă. Și cărora le oferisem răspunsul scris deja în locul unei noi formulări.
Până când răspunsul a devenit o cărticică.

Am încercat să scriu cât mai ușor de înțeles pentru orice cititor. Și mi s-a spus că aș fi reușit.
Răspunsul despre Cum (nu) se scrie Istoria folosește un text produs de d-l Dan Ungureanu ca pretext pentru prezentarea practică și ușor de urmărit și înțeles a metodologiei științifice a Istoriei (evident, Istoria ca disciplină științifică, dacă e să fim redundanți).

Cartea este dăruită liber cititorilor: puteți să o descărcați, să o printați și chiar să o dați mai departe, dacă vreți, în toată liniștea.

Să fie cu folos!

Și slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Cărticica a fost postată și la adresa

https://www.academia.edu/129939702/Cum_nu_se_scrie_Istoria_MAA

cu aceleași drepturi pentru doritori (de descărcare, printare, distribuire).