Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare1 nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel2 România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

  1. Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
  2. Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
  3. Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
  4. Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
  5. Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism3 – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
  2. Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
  3. Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Cum (nu) se scrie Istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu

De multe ori am fost întrebat cum se scrie Istoria.
Unii voiau să înțeleagă de ce sunt poziții istorice atât de diferite. Oare este Istoria o disciplină științifică? m-a întrebat cineva din Academia Română, persoană exasperată de deosebirile de păreri dintre istorici.
Anul trecut am primit de la un bun prieten o întrebare asemănătoare: Este corect din punct de vedere istoric, științific, acest text?
De la acel text a crescut un răspuns.
Îmbogățit de cererile unor „cititori beta”, care îmi puseseră întrebări pe temă. Și cărora le oferisem răspunsul scris deja în locul unei noi formulări.
Până când răspunsul a devenit o cărticică.

Am încercat să scriu cât mai ușor de înțeles pentru orice cititor. Și mi s-a spus că aș fi reușit.
Răspunsul despre Cum (nu) se scrie Istoria folosește un text produs de d-l Dan Ungureanu ca pretext pentru prezentarea practică și ușor de urmărit și înțeles a metodologiei științifice a Istoriei (evident, Istoria ca disciplină științifică, dacă e să fim redundanți).

Cartea este dăruită liber cititorilor: puteți să o descărcați, să o printați și chiar să o dați mai departe, dacă vreți, în toată liniștea.

Să fie cu folos!

Și slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Cărticica a fost postată și la adresa

https://www.academia.edu/129939702/Cum_nu_se_scrie_Istoria_MAA

cu aceleași drepturi pentru doritori (de descărcare, printare, distribuire).

Chemarea Vieții

Chemarea Vieții

Cu fiecare vreme ce se cerne,
Cu fiecare stea ce-a răsărit,
Cu fiecare noapte ce apune,
Lumini șoptesc urcând spre nesfârșit.

Sub fiecare piatră e o floare
Sub fiecare frunză e un dor
Se-nalță visele plutind spre depărtare
Și urmele de lut înmuguresc ușor.

Cu fiecare pas genunea piere
Și relele sunt slabe licăriri
Cu fiecare floare care cere
Culori de zbor plutit spre nesfârșit.

În fiecare boare e un înger,
În fiecare spin un trandafir,
În fiecare ochi este un cer
Și calea scânteiază a safir.

Sub fiecare pas e început,
Sub orișice sfârșit e viitor.
E un câștig în tot ce ai pierdut
Cât încă știi că îți mai este dor.

Peste cetăți de nouri și negreală
Peste furtuni ce rostul și-au pierdut
Peste uitări, căderi, voită amețeală
Mai strălucește noul început.

Mihai-Andrei Aldea

Amintire de la Pind, de Mihail Sadoveanu

În vremea războiului balcanic, vorbind despre sălbătăciile oștilor grecești împotriva Românilor din Macedonia, un prietin îmi povestea cum a cunoscut pe Cuțovlahii1 Pindului cu mulți ani în urmă, când străbătea călare munții aceștia ai Sudului.
Voiam să cunosc, îmi zicea el, populațiile macedonene și locurile sălbatice pe care de atâta vreme cutreierau bandele grecești, turcești și bulgare, munții unde sălășluiau pașnicii Aromâni și se țin încă Alvaniții2 semeți; cetățile de piatră, râpile sângeroase și văile cruntelor lupte ale viteazului și vechiului Scanderbeg…

Înaintam greu din târg în târg. Drumurile erau mai mult niște poteci și-n fiecare zi era pentru mine o problemă înjghebarea unei mici caravane de patru cai. Slujbașul turc, așezat moale și încovoiat din șele3, cu picioarele subt el, pe un covor rupt, într-o odăiță joasă și afumată, la tact, mă primea prietenește; fuma ciubuc4 și sorbea cafea dintr-un filigean5, mă întreba de una, de alta, aștepta bacșișul și-mi orânduia trecerea mai departe cu o moliciune grozavă. Nici unul nu putea înțelege graba ; pentru ei cuvântul acesta cred că e necunoscut. Caii ceruți pentru răsăritul soarelui soseau domol cam la trei ceasuri după amiază c-un călăuz care îngâna pe gânduri un cântec trăgănat. Îmi trebuiau doi oameni însă : atunci cel venit încăleca și pornea nepăsător să caute un tovarăș undeva, la câmp, la pădure ori la baltă.
Slujbașul Sultanului nu înțelegea de ce mă neliniștesc. Îmi întindea cu prietenie ciubucul și bătea din palme, ca să poruncească și pentru mine cafea. Caii slobozi pășteau singuri o iarbă săracă și cenușie în bătătura autorității și câteodată înaintau până la cerdac și încercau să vâre boturile printre zăbrelele ferestrelor.

— Eu nu înțeleg, efendi6, îmi spuse într-o zi funcționarul împărăției7, de ce te tulburi. Vrei să pleci : slavă
lui Alah : ai vreme destulă!
— Bine, dar eu mă grăbesc ; acuma trebuia să fiu plecat. Dacă mergeam cum trebuie dintru început,
acuma puteam să fiu acolo, la greci ; puteam ajunge și-n Pelopones8.
— Dar după cât văd, faci drum de petrecere, efendi; n-ai vreo afacere mare, nici nu te duci să cauți un
frate prins de clefți.9 Ş-apoi ai vrut să pleci azi, astăzi vei pleca.
— Știu, dar trebuia să plec în zori-de-ziuă.
— Nu-i nimic, e bine și mai pe sară, pe răcoare; mai stai să bei o cafea cu mine…

Turcul râdea cu bunătate și era încredințat că ne-am înțeles asupra timpului trebuitor pentru a sorbi un
filigean de cafea : de la răsăritul soarelui până la trei ceasuri după amiază…

Tăcui. Orice raționament ar fi fost o zădărnicie. Priveam din umbra odăii joase la ulița plină de lumina puternică a verii. Târgușorul era adormit de zăpușeală. Arare trecea câte un turc, târându-și imineii prin colb, câte un negustor armean cu ochii adânci, cu nasul mare și serios, câte un țăran macedonean cu ilic scurt, cu nădragi largi și cu fes alb ori roșu… Femei umblau puține, triste și obosite, în straie mohorâte. Fetele nu ies: stau în odăi, păzite și temute, în primăvara vieții lor.

— Vuc Sârbul e om harnic, îmi zise turcul; el are să te slujească repede.

în adevăr, Vuc Sârbul a venit cu Miloș și era vesel că în sfârșit și-a împlinit misiunea. Dar soarele apucase a coborî pe munții albaștri și amândoi oamenii, cu mâinile pe căpestrele cailor, îmi ziseră cu rugăminte, plecându-și capetele pe umeri:

— Eu cred, bre, că nu-i bine să pleci asupra serii… Drumurile la noi sunt primejdioase câteodată.
— Au dreptate, au dreptate… îngână și funcționarul. Plecați mai bine mâine, în zori.
— Da, se grăbi să adaoge Vuc Sîrbul. Noi dormim la pragul tău, te sculăm de cu noapte, și când răsare
soarele, suntem departe.

Vremea era lină, frumoasă și caldă ; apusul era strălucit, plin de purpură, aur și albastru-adânc ca marea ; vulturi cu aripile neclintite pluteau spre lumina lui și spre munți. Vremea se arăta bună de călătorie, dar satele sunt rare, popasurile îndoielnice și drumurile nesigure în vechea patrie a lui Alexandru Macedon. Și Turcul, și Sârbii erau deci niște oameni cuminți, cu sfaturi prielnice. — Îmi amânai plecarea și mă îndreptai spre gazdă, prin niște ulicioare înguste și întortocheate, printre prăvălioare joase, cu obloanele lăsate de sus în jos la uliță ca niște tarabe, pe care stăteau grămădite toate mărunțișurile cu putință. Deodată avui iluzia vechilor noastre târgușoare, cu pulbere și noroi, cu maghernițe strâmbe și cu dughene cu lulelele întinse pe sfoară. Văzui chiar și vechi cunoștințe: negustori din neamul lui Israel, cu laibăre lungi și cu comanac în cap. Cu priviri iscoditoare mă cercetau, își plecau din praguri capetele și mă petreceau cu ochii o vreme. Tot ovrei era și hangiul meu. Deasupra șandramalei lui cu olane sure, atârna o cunună de fân. În odăița din față stăteau grămădite lânuri, sare, brânzeturi, băutură, măsline, fierării și toate articolele unui bazar, sub colb gros și netulburat. Din bagdadia neagră atârnau perdelele painjenilor. Ca un uriaș painjen sta și negustorul în prag, neclintit, așteptând o pradă… Hanul unde găzduiau călătorii era alcătuit dintr-o singură odaie cu divanuri turcești, îmbâcsite de un miros ciudat: un amestec de răsuflare omenească, mirosuri de mâncări și pulbere. Aici era locuința stăpânului și a întregului său neam. Când cădea vreun mușteriu, îl vârau pe el aici, și ei se strămutau cu toții între drobii de sare, butoaie cu măsline, fierării și pânzele de painjen.

Acolo am dormit și eu foarte rău. Afară, într-o șandrama alăturată de zid, necontenit behăia o capră și bătea din vreme în vreme cu coarnele în părete, drept la capul meu. Am fost fericit când am auzit la fereastră răcnetul lui Vuc. C-o luminare în mână, am ieșit prin dugheniță, pășind peste trupuri întinse în
toate sensurile pe rogojini. Negustorul, îmbrăcat alb, foarte sumar, cu stânga se scărpina în cap și cu dreapta primi căscând adânc plata găzduirii.

În sfârșit, iată-mă pe cal, urmat de oamenii mei, pornind spre munții din zare.

Dintr-un târg nenorocit, fără un pic de verdeață, dintr-o adunătura de șandramale și maghernițe, am ieșit la aer. Soarele, răsărind, lumina câmpii întinse și pustii. Pe munți plutea pâclă, care se destrăma încet-încet, până ce liniile Pindului rămaseră lămurite, aproape negre, pe un cer azuriu. În văile pe care le străbăteam, satele erau destul de rare: ici și colo câte-o adunătură de căsuțe și bordeie sărăcăcioase. Ogoare puține. Imașuri întinse pe care pășteau vite. Pe drumurile de țărână întâlneam câte-un car tras de bivoli ; în chilna10 de dinainte sta un sătean tăcut, cu prăjina pe umăr. Abia ne privea, c-un ochi obosit; nu ne saluta, nu ne întreba nimic.
La mirarea mea, Vuc îmi dădu lămuriri:
— Aşa-s oamenii pe la noi. Numai la munte sunt altfel. Acolo trăiesc Țințari11: și ei duc viaţă grea, dar
sunt mai fără grijă. Ei umblă ca Țiganii12, cu oile lor, din loc în loc…

Așa, de la Vuc Sârbul și de la tovarășul său Miloș, am aflat cele dintâi lucruri despre Aromânii păstori. Din văi, încet-încet am suit la munte, înspre un sat care avea un nume foarte frumos: Floreana13. Vegetația se făcea tot mai bogată; păduri se înălțau din văile apelor. Poteca era acum pietruită și se ridica lin ; în urmă rămâneau câmpiile în lumină și-n ceață. Din când în când treceam prin albii de puhoaie și căluții pășeau de pe piatră pe piatră. Pe-alocuri pădurea era plină de felurite esențe, de copaci și pomi printre care se împleticeau iederi și vițe sălbatice. În colțuri de acestea minunate, cu frunzișuri de felurite colori, am văzut întâi și smochinul sălbatic.

La un popas, Vuc, om mai vorbăreț, mi-a povestit cu oarecare dispreț despre viața ciobanilor : cum
umblă cu turmele pe coastele Pindului, cum își lasă satele la vremea iernii și se coboară de cealaltă parte a munților, în țara grecească.

— Acolo nu bate vântul de la miazănoapte… îmi zise Vuc râzând cu gura-i știrbă. Ţințarii se tem de vânt. Ei zic că poate să fie cât de frig, numai vântul să nu bată… — Eu i-am văzut odată, urmă călăuzul meu, când au pornit cu măgarii și cu cânii, cu toți copiii și nevestele și cu toate țoalele… Colibele și le lăsau pustii și se duceau14; și nici nu le părea rău ; cântau feciorii din fluiere și cimpoaie, și oile sunau din clopote — și se duceau la vale… Dar altfel sunt oameni cumsecade… Dacă n-ar fi ei, n-am avea brânză și cojoace. Numai când vin pe la noi și fac negoț îs răi…
— Răi ? de ce ?
— Așa. Răi și șireți. Grozav înșeală. Înșeală mai tare decât Grecii.
— Și de ce coboară în văile grecești ?
— Eu știu ? Ei zic că acolo-i primăvară. La noi e iarnă, și-acolo bate vânt cald de la Marea…

În afară de această poveste, Vuc și-a mai descleștat gura ca să cânte ceva : un cântec trăgănat, lung și
grozav de trist. Sîrbul îi dădea drumul pe nas și-l tremura din gâtlej : — parcă scotea o îngânare de cimpoi.
După ce a isprăvit, mi-a spus că acela-i cântecul lui Marco, și spune de vitejii din vremea veche.
— Sunt ș-acuma hoți, zise el dând din cap, dar nu mai sunt ca voinicii de odinioară…

Ținutul era liniștit, de hoți n-am dat, ș-am ajuns în scurt, cu bine, la Floreana. Acolo am intrat între Aromâni curați ș-am stat pe loc trei zile. Am văzut satele cu căsuțe mărunte, acoperite cu lespezi de piatră și risipite ici-colo; am văzut sălașele cărbunarilor și stânele păcurarilor… Nu știu de ce, aveam o impresie ciudată când îmi vorbeau Românii aceia râmași stingheri de trupul neamului și împresurați de atâtea limbi deosebite: simțeam cuvântul românesc în ce-mi spuneau, dar parcă-mi vorbeau niște oameni gângavi, ori peltici… Am petrecut o noapte și la o stână, la un foc de larice ș-am adormit într-o tohoarcă15… Mi-am amintit de zile din copilărie, de cântecul de fluier și de poveștile încete, când focul se stinge, apoi tresare, când înfioară vântul brazii și vine din adâncimi țipătul paserilor de noapte…

În sat, am găzduit la o casă mai cuprinsă, și m-a primit un bătrân nalt și voinic, cu mustața căruntă și cu barba rasă. Bătrâna, îmbrăcată curat, c-un fel de fote și c-un ștergar care-i învăluia părul, umbla cu fereală prin preajma musafirului și-a omului ei. Pregătea cina la cuptorul uriaș și culcușul pe scoarțe de lână și nu rostea nici un cuvânt. Umbla-ncolo și-ncoace, ieșea din casă și se înturna, după vorba stăpânului. Ferindu-se necontenit, umbla în juru-mi ș-o fetișcană oacheșă și sprâncenată, cea din urmă
odraslă din gospodăria bătrânilor.

De toate îmi aduc aminte destul de vag, căci pe atuncea, încă tânăr, eram trecător grăbit prin locurile acelea și voiam să răzbat în Grecia ș-apoi în Creta, unde era răscoală16. îmi amintesc totuși de impresia de viaţă patriarhală pe care mi-a lăsat-o așezarea aceea a Cuțovlahilor în Munții Pindului. Vedeam în juru-mi oameni voinici și frumoși, violenți în mișcări, sălbatici încă la privire; în case erau atârnate iatagane și puști vechi. — «împotriva fiarelor ș-a oamenilor…» îmi zicea gazda.

Și-mi aduc aminte de o poveste, de lupte cu Turcii în zilele de altădată, pe care o spunea bătrânul și pentru înțelegerea căreia trebuia să se amestece și Vuc. Era o istorie ca și cele pe care le-am auzit de la bunica, pe vremea cinci erau bejenii în Moldova noastră, în partea muntelui. Fata cu ochii negri asculta pierdută, cu gândurile duse, și bătrânul o pândea zâmbind. Iar bătrâna la pământ, lângă vatră, avea gestul bunicelor noastre, cu mina la gură, clătinând din când în când cu tristețe din cap.

Când a venit ceasul hodinei, fata a sărutat mâna bătrânilor și-a dispărut. Gazda m-a poftit la divanul de pământ bătut, ridicat numai de-o palmă de la pământ. Bătrâna grămădise acolo o zestre întreagă de poclăzi, ca să fie moale străinului. — Bătrânul s-a așezat pe un lăvicer, la pământ, lângă cămin. Baba i-a dezlegat încălțările. Apoi s-au închinat în tăcere și solemn amândoi, întorcându-se cu fețele spre răsărit. Femeia, după aceea, pășind încet, a înfățișat cu mâinile întinse soțului un ulcior înflorit în care era apă de izvor. Stăpânul a sorbit o dată, apoi a întins bătrânei amfora. Toate s-au făcut cu gesturi line și regulate, ca și cum s-ar fi îndeplinit prescripțiile unui rit. — Era atâta supunere în mișcările femeii, ș-atâta liniște și siguranță la bătrân, și-n jurul lor o atmosferă de dragoste și blândețe, încât am rămas adânc mișcat, — și tabloul acesta biblic a rămas de-atunci puternic luminat în amintirea mea…

Mihail Sadoveanu, Frunze-n furtună, 1920

diortosire și note Mihai-Andrei Aldea


  1. Cuțovlah = Denumire dată în bătaie de joc Românilor din Tesalia, Epir, Macedonia de către clerul grecesc și Grecomani (aceștia fiind Români, Slavi sau Albanezi care, prin grecizare, devin mari dușmani ai celor care nu vor să se grecizeze și ei). Limbaj rasist. ↩︎
  2. Alvanit = Formă grecizată pentru Albanez. Alte forme sunt Arnăut, Arbănașș ↩︎
  3. Șale sau Șele = Denumirea veche românească pentru partea spinării ce acoperă rărunchii (rinichii), aflată între bazin și cutia toracică. ↩︎
  4. Ciubuc = Pipă orientală cu coadă lungă. ↩︎
  5. Filigean sau felegean = Vas pentru băut cafeaua; este alcătuit dintr-o ceașcă fără toartă și un suport în formă de floare, cupă, coș etc. în care stă ceașca și de care se ridică pentru băut. ↩︎
  6. Efendi = O formă turcească echivalentă cu românescul domn(ule), dar numai pentru civili (spre deosebire de militari, la care se folosea forma aga). Efendi se folosea pentru principi, învățați de frunte, medici, funcționari importanți. Pas cu pas, a devenit o formă de politețe universală în limba turcă. ↩︎
  7. Imperiului Otoman. ↩︎
  8. Pelopones ori Peloponez = În românește Moreea sau Morea, peninsula aflată la sud de Golful Corint, azi în Grecia. În secolul al VII-lea d.Chr. alianța slavo-română a eliberat Moreea de sub dominația grecească. Ramurile (triburile) românești de aici au luptat mult împotriva invaziilor turcești — câteva secole alături de Venețieni, care foloseau Moreea ca bază pentru operațiile maritime din estul Mării Mediterane, din mările Candiei, Egee, Tracică etc. Grecii de la Constantinopole și din Asia Mică au lucrat cu răbdare exemplară, sute și sute de ani, la grecizarea (prin biserică a) Românilor și Slavilor de aici. ↩︎
  9. La început prin cleft se înțelegeau haiducii români din Moreea (Pind), Ahaia, Tesalia, Epir, mai rar Macedonia, care luptau împotriva ocupației otomane – de multe ori în alianță cu Venețienii sau alții de prin Italia. Acești Români sunt cei care au luptat pentru eliberarea amintitelor teritorii de sub Turci, în speranța făgăduinței promovate de Greci a unei împărății creștine în care toate neamurile creștine să conlucreze și să se dezvolte. În fapt, Grecii urmăreau asimilarea etnică a tuturor celor de altă limbă. Pe măsură ce grecizarea a înaintat, denumirea a trecut la bandiții genocidari greci care masacrau pe cei care nu acceptau elenizarea (grecizarea). ↩︎
  10. Chilnă = Lădiță folosită și ca bancă de căruțași sau vizitii. ↩︎
  11. Țințar = Altă denumire batjocoritoare dată de Greci Românilor din Sud, din pricina folosirii de către Români a literei ț. ↩︎
  12. Țigan = Endonim (adică nume pe care și-l atribuie natural un popor) folosit de o populație de origine indiană (indo-europeană) tradițional migratoare. Aici Vuc Sârbul face (se va vedea mai jos, intenționat, cu dispreț) confuzie între transhumanța Românilor Pindeni și migrația țigănească (ce este deosebită de migrațiile, de pildă, gotice sau avare prin faptul că acestea aveau un scop de jaf și/sau cucerire, în timp ce migrația țigănească este sau era parte a unei tradiții străvechi). Subliniem faptul că termenul de ”Rom” sau ”Rrom” este un exonim (nume dat de străini unui popor) preluat de la Unguri de către două triburi țigănești și generalizat prin presiuni politice de Extremă-Stânga. ↩︎
  13. Floreana este încă una dintre așezările românești al căror nume a fost uitat, fie prin schimbarea numelui, fie prin exterminarea Românilor. Alături de Florina (tot în Pind, însă mult mai la nord) și acest toponim de origine latină arată vechimea antică a așezărilor românești din Pind. ↩︎
  14. Colibă înseamnă aici locuința oierului sau locuință ciobănească. Se va vedea mai departe că acest înțeles e străin de acela de cocioabă pe care îl are uneori coliba. ↩︎
  15. Tohoarcă = Haină din blană de oaie (inclusiv căciulă, dacă este mai grosolană, mai simplu făcută). Denumirea s-a îndătinat mai ales pentru cojoacele din blană de oaie cu lâna în afară și pielea în lăuntru. Zisă și tihoarcă. ↩︎
  16. Acțiunea s-ar petrece, adică, fie între 1866 și 1869 (când are loc Răscoala Cretană sau Marea Revoltă Cretană), fie între 1770 și 1771, în timpul Răscoalei lui Ioan Românul (Ioannis Vlachos). Mari crime împotriva Românilor au făcut Grecii în timpul amândurora, precum și între ele sau după. Mai sunt și acțiunile din 1878, apoi Răscoala din 1897-1898, care devin astfel alte posibile date pentru călătorie. ↩︎

Ca o notă finală, consemnăm aici faptul că descrierea călătoriei (și locurilor) nu îngăduie determinarea exactă a pozițiilor geografice. Se pretinde că acțiunea s-ar petrece în Macedonia, la hotarul cu Grecia, în timpul unor mari tulburări în Insula Candia (Creta). Problema este că Tesalia, care se află între Macedonia și hotarul de la 1821 al Greciei ajunge sub ocupație elenă doar din 1881. Când atât luptele din 1866-1869, cât și cele din 1770-1771, deveniseră istorie. Cea mai probabilă rezolvare este aceea a unei confuzii între Macedonia ca provincie turcească (incluzând Tesalia) și teritoriul istoric al Macedoniei. Dar această soluție este viabilă doar dacă data călătoriei nu este între 1897-1898, când are loc ultima ridicare împotriva ocupației otomane. Atunci frontiera Greciei deja cuprinsese Tesalia. Doar că în acest caz călătoria s-a făcut în Masivul Olimp, nu în Pind. În primele două variante (1866-1869 și 1770-1771) se poate invoca trecerea unei ramuri sud-estice a Pindului.
Se poate ca Mihail Sadoveanu să aducă precizări pe care nu le-am găsit în aceste zile. Și să fie, atunci, inutile aceste încercări de determinare a timpului și locului. Iar cineva să îmi reproșeze că m-am grăbit să prezint această scriere a Zimbrului Moldovei înainte de o cercetare mai serioasă. Voi răspunde înainte de reproș: am simțit nevoia să readuc la lumină aceste rânduri privitoare la strămoșii mei, la frații pe care statul zis român i-a trădat, așa cum ne trădează și pe noi, dar care sunt totdeauna vii în sufletul meu.