Categorie: Cetăţeneşti

Ziua lui Mihai Eminescu vs. Moldova Mare

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Suntem Români și punctum! (Mihai Eminescu)

Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova.
Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.

De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.

O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism.
Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii.
La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism.
Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”.
Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.

Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi.
Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu.
Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă.
Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.

Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare.
De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu.
Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor.
Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”.
Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă

„Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!”

Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul.
Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu.
Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:

Suntem Români și punctum!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
de Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra hidrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Pensiile si protestul magistratilor

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Pensiile și protestul magistraților

I. Premise și abordare

Printre marile fenomene istorice pe care le trăim se numără și cel privitor la situația Justiției din Republica România.
Am mai scris pe această temă și revin astăzi, într-o zi în care prinși între felurite distracții oamenii uită de amintitul fenomen – dacă nu sunt de specialitate.

Pentru mulți dintre chibiții ce comentează de pe margine, inclusiv unii avocați sau juriști, fenomenul se mișcă între satisfacție personală și amuzament mai mult sau mai puțin ranchiunos.
Deși magistrați sunt și procurorii, atunci când se vorbește despre magistrați cei mai mulți – inclusiv din domeniu! – se uită aproape exclusiv la judecători.
Practică nu neapărat obiectivă, dar de înțeles. Pentru că judecătorii, până la urmă, sunt cei care dau sentințele și pecetluiesc într-un fel sau altul munca procurorilor, avocaților, juriștilor.
Iar pentru o parte însemnată a populației mai există un proces interior: frica de procuror. Căci, la prima vedere paradoxal, mulți dintre cetățeni se tem mai mult de procurori (care instrumentează un caz) decât de judecătorii ce dau sentința finală. Astfel încât acestor cetățeni le vine mai ușor să critice și să atace judecătorii decât pe procurori.1

Abordarea mea

Putem vedea numai din aceste câteva punctări cât de complex este fenomenul. Și asta fără să atingem factorii politici interni și externi, lozinca „lupta împotriva corupției” sau tema influenței unor organizații străine asupra neutralității magistraților.

Ca să nu rătăcim fără rost într-un asemenea hățiș, mă opresc la problemele directe din fenomenul numit oficial protestul magistraților sau, jurnalistic și insinuant, greva magistraților.
După mine, problemele directe fiind

  • pensia și pensionarea magistraților
  • exprimarea și apărarea intereselor magistraților
  • liniile de comunicare între Justiție și politic

Pe care le voi atinge, holistic și sintetic, în rândurile următoare.

II. Pensia și pensionarea magistraților. Privilegiu sau minimă recompensă?

II.1. Cadrul muncii judecătorilor (prima parte)

Am prezentat o analiză a acestei teme în eseul ”Greva” magistraților între propagandă și fapt (22 Iunie 2023).
Textul amintit cuprinde o parte (și, mi s-a reproșat, o mică parte) din greutățile uluitoare și copleșitoare pe care judecătorii le au de dus.
Voi enumera foarte sintetic: ani grei și mulți de învățat pe brânci, examene multe și grele, după care urmează o salarizare mediocră în paralel cu o muncă extrem de grea chiar făcută legal, dar în România obligatoriu mult dincolo de cadrele legii și ale principiilor fundamentale privind dreptul muncii, dreptul la libertate, drepturile omului.
În această ultimă privință trebuie să îmi exprim uimirea față de faptul că niciunul dintre judecători nu s-a gândit încă să ceară condamnarea Republicii România în Curtea Penală Internațională pentru sclavie și tortură. Sclavia și tortura fiind în foarte multe instanțe viața de zi cu zi a judecătorilor români.

II.2. Lipsa dreptului la exprimare și negociere

Voi face aici un salt și voi veni la acțiunea unui avocat de a nega legalitatea și/sau oportunitatea suspendării activității unor instanțe (în cazul d-sale, Curtea de Apel Cluj). Deoarece discuția este la subiect, nu voi analiza în ce măsură același avocat a atacat nedreptățile suferite de judecători de-a lungul timpului. Nedreptăți care afectează grav calitatea actului de justiție în România. Dar voi sublinia faptul esențial că în materialul d-sale

lipsește orice mențiune pentru orice cale prin care judecătorii să se apere de abuzurile la care sunt supuși!

Altfel spus, materialul în cauză invocă necesități teoretice sau practice pentru buna funcționare a Justiției strict din punctul de vedere al beneficiarilor, fără cel mai mic interes pentru starea de bine a săvârșitorilor esențiali ai actului de justiție (judecătorii și grefierii, în primul rând).
Iar această atitudine

ESTE ATITUDINEA TIPICĂ FAȚĂ DE SCLAVII LIPSIȚI DE ORICE FEL DE DREPTURI.

Puținul meu contact cu jurisprudența mi-a arătat constant principiul prezentării căilor sau variantelor corecte (juridic, legal, administrativ etc.) atunci când se neagă corectitudinea uneia sau alteia dintre căile sau variantele folosite de cineva.
În cazul de față exista obligația etică și deontologică a autorului amintit de a prezenta căile sau procedurile prin care judecătorii să își obțină drepturile – sau să se exprime, măcar, într-un domeniu esențial pentru ei. Sunt obligații pe care autorul le încalcă și care, din perspectiva mea de chibiț nepriceput, anulează întreaga valoare a demersului d-sale (oricât de bine realizat din punct de vedere oratoric sau retoric).

Iar acest exemplu este paradigmatic și ține de o fugă sistematică de întrebarea esențială:

Cum își pot apăra judecătorii (și grefierii) drepturile și interesele?

Căci dacă nu au căi prin care să și le apere, ne izbim de un viciu de consimțământ esențial. Un viciu de consimțământ prin care se neagă însăși libertatea profesională a judecătorilor, ce devin prin angajare sclavi fără drepturi.

Desigur, în acest punct un avocat al celor care oprimă judecătorii (și grefierii) va putea interveni prin zugrăvirea feerică a unor mecanisme interioare tolerate de stat: cele prin care judecătorii s-ar putea exprima… către judecătorii din treptele superioare, mergând până la cei din fruntea CSM-ului. Praf în ochi! – voi spune cu tărie și exprimare de nespecialist. Praf în ochi, de vreme ce aceste căi nu afectează relația cu factorii politici și administrativi care oprimă judecătorii!
Este ca și cum ai pretinde că sclavii sunt liberi pentru că se pot plânge între ei, în anumite condiții, de problemele care apar în exercitarea muncii care le este impusă de stăpâni. Evident, fără să aibă dreptul, amintiții sclavi, nici măcar la a prezenta stăpânilor problemele prin care trec! Acesta fiind un privilegiu rezervat sclavilor puși de stăpâni în funcțiile de vătafi (poziții pe care vătafii și le vor apăra cu dinții, pentru că sunt singura cale de a ieși din tortura și exploatarea sălbatică de zi cu zi).

II.3. Dar este chiar atât de grea munca judecătorilor? Sau Cadrul muncii judecătorilor (a doua parte)

În 2023 unul (da, unul singur) dintre cititorii celor două eseuri privind situația magistraților a luat legătura cu mine ca să mă întrebe acest lucru. Omul, din fericire pentru el, era un om responsabil, care știa că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce spunem (Matei 12:36). Ca urmare, a acceptat ca punct de plecare în lămurirea problemei metoda științifică a observației. Adică, să își petreacă cinci zile libere pe care întâmplător (a se citi: prin grija lui Dumnezeu) le avea în curând într-o instanță din municipiul în care locuia.
Metodologia a fost următoarea: să fie timp de cinci zile în aceeași sală, indiferent de judecătorul sau tipul de cazuri (civile).
După a doua zi d-sa m-a sunat, cerându-mi să oprim studiul, pentru că „acum îmi este clar”. La insistențele mele a mers și ziua următoare, după care m-a sunat implorându-mă să ne oprim pentru că „ajunge la nebuni” dacă mai merge o singură zi.

L-am lăsat să se liniștească și apoi, fiind și eu, întâmplător, în localitate, ne-am întâlnit la o cafea (dânsul), respectiv ciocolată caldă (eu). Toamna frumoasă de care ne-am bucurat a calmat în bună parte marea tulburare a d-sale. Și am putut să trecem mai departe de constatarea pe care o făcuse: este inuman să rabzi atâta nebunie și ticăloșie la fiecare ședință, de la atâția împricinați.

Doar că d-sa nu luase în calcul munca necesară pentru judecarea fiecărui caz, ci doar impactul purtării părților – din păcate, de multe ori incluzând o tristă lipsă de respect și pregătire inclusiv din partea avocaților.
I-am îndreptat însă atenția, dincolo de șocurile amintite, către teancurile de dosare. Pe care d-sa le observase marginal, dar fără să le conștientizeze.
Și, pentru că se lăsaseră întunericul și răcoarea, fiind trecut de ora 20:00, i-am propus să ne plimbăm puțin. Rugându-l să mă conducă spre clădirea în care asistase la desfășurarea proceselor timp de trei zile.
Ferestrele luminate nu i-au atras atenția, așa cum nu a văzut nici parcarea destul de plină. Până i le-am indicat eu. Am așteptat împreună, văzând cum ies treptat judecătoarele și judecătorii, plecând acasă. După 13-14 ore de muncă, din care li se plătesc, mediocru, 8.
Și ne-am retras pe la ora 21:30, în timp ce unii judecători încă erau la muncă.

Domnul în cauză a plecat copleșit.
Dar l-am asigurat că a văzut doar vârful aisbergului.
Și ne-am despărțit în liniște. Îndemnându-l să vină în „vacanța judiciară”, ca să vadă cât de mult se muncește și atunci. Pe gratis.

Voi aminti aici alt fapt pe care mai toți îl uită atunci când se gândesc la activitatea judecătorilor: pentru orice proceduri care necesită interacțiunea cu feluritele autorități de stat, judecătorii se lovesc de aceeași (in)competență și (lipsă de) bunăvoință pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine. Sigur, cu acele excepții care ne fericesc, dar și cu regula care ne otrăvește viața – și care dă prilejul la interminabile povești de groază privind interacțiunile cu birocrația locală sau centrală.
Se lăuda, pe bună dreptate, un celebru (scriitor) polițist cu recordul de a rezolva (instrumenta) 262 de dosare în trei luni de zile. Având la dispoziție patru subalterni care să îl ajute. Efortul eroic al d-sale, cu nopți de muncă în birou urmate de zile de muncă tot acolo este viața de zi cu zi pentru foarte mulți judecători. Singura alternativă posibilă fiind tratarea cu (multă) superficialitate a miilor de pagini de dosare ce trebuie străbătute săptămânal.

Ca să nu stau mai mult pe subiect, subliniez că lucrurile stau acum, la intrarea în 2026, mult mai rău decât erau în 2023. Și îndemn la (re)citirea eseului de atunci privind ”Greva” magistraților… (click pentru accesare).

III.4. Pensionarea timpurie și cu pensie mare a judecătorilor. Privilegiu sau minimă recompensă?

Pentru lipsa vieții personale, pentru sufocarea vieții de familie, pentru o muncă de sclav biciuit și de colegi sau sistem, și de beneficiari, pentru lipsa oricăror avantaje materiale reale2 și a drepturilor elementare, judecătorii beneficiază de o singură recompensă: pensionarea.

Este, pentru foarte mulți dintre ei, singurul lucru ce îi ține pe linia de plutire.

Nădejdea că vor ieși din toată nebunia psihică și fizică, din munca inumană și în condiții absolut inumane, la o vârstă decentă, care le va da câțiva ani „de recuperare” înainte de intrarea în vicisitudinile bătrâneții.

Este o nădejdea adesea mincinoasă.
Nu doar pentru că sunt amânați la pensionare prin felurite manevre și presiuni.
Ci mai ales pentru faptul că ies cu o sănătate mult mai distrusă decât și-ar fi putut închipui.

Presiunea teribilă de zi cu zi, sforțările de voință pentru a mai rezolva teancurile de dosare, acoperă în mare parte suferințele acute și chiar cronice ale organismului.
Câți dintre judecători sunt distruși de muncă înainte de pensie este subiect tabu.
Câți dintre judecători ies la pensie cu sănătatea distrusă este de asemenea subiect interzis.

Dar, așa cum este, pensionarea este pentru ei luminița de la capătul tunelului.

Din nou, avocatul stăpânilor de sclavi poate sări aici cu obișnuita distragere de la adevăr: cazurile de judecători corupți. O abatere de la principiile fundamentale ale judecării oricărui caz, judecată ce pleacă de la regulă, iar nu de la excepții, de la principii, iar nu de la încălcarea lor.
Ceea ce am prezentat aici este viața uriașei majorități a judecătorilor. Și pentru mulți dintre cei care sunt corupți – simbolic sau practic – tot în acest tablou se află cheia căderii; căci pentru fiecare există un punct de rupere, iar monstruoasa presiune pusă pe judecători îi face complici la corupție pe toți cei implicați în existența ei – fie și prin vinovată tăcere.

Pe scurt, judecătorii au o misiune de cea mai înaltă noblețe, o chemare extraordinară; și sunt tratați mizerabil de către autoritățile de stat, având parte de condiții de muncă inumane, incluzând eforturi supraomenești pentru care nu sunt plătiți.
Pensia este singura recompensă pentru iadul pe care judecătorii îl îndură, cu demnitate, zi de zi.

Ceea ce înseamnă că

atacarea pensiilor magistraților garantează prăbușirea actului de justiție.

Căci, evident, în lipsa acestei unice recompense reale, ce om rațional va mai dori să fie judecător în România?
Iar în lipsa oamenilor raționali, cine va mai face Justiție în România?

III. Concluzii

Toate partidele politice (de la AUR la USR) care militează pentru „creșterea vârstei de pensionare” și „anularea pensiilor speciale” la magistrați săvârșesc un act de distrugere a României.

Un asemenea proces, de reducere a vârstei de pensionare și anulare a pensiilor speciale pentru magistrați, se bazează pe invidie și incompetență, iar nu pe argumente raționale.

În primul rând, este un fenomen rar, prețios dar rar, să ai un om în vârstă cu aceeași putere intelectuală și spirituală ca în tinerețe. Declinul cu vârsta al memoriei, precum și al capacităților analitice și concluzive, este o realitate obiectivă (absolut clar atestată medical).
Păstrarea forțată în magistratură a oamenilor de peste 40 de ani garantează scăderea calității actului de justiție.
Pe aceeași linie, aștept cu interes creșterea vârstei obligatorii de retragere din sport! Logica în cele două cazuri fiind identică: performanța necesară domeniului este una excepțională și depinde radical de capacități biologice care scad (tot radical!) cu vârsta.

În al doilea rând, prima grijă a unui cetățean responsabil, a unui partid responsabil cu atât mai mult, este aceea a creșterii calității condițiilor de muncă pentru magistrați. Înainte de a cere roade, trebuie să investești. În cazul de față, de la spații noi de depozitare în condiții sănătoase, spații de lucru ce corespund normelor medicale (spații lipsă pentru uriașa majoritate a judecătorilor și grefierilor!), ajungem la supraaglomerarea sistemului judiciar. Care este cauza fundamentală a problemelor de justiție din România – cauză de care nu am văzut încă să se preocupe nimeni.

Să ignori greutățile uriașe ale vieții magistratului și să fluturi minciunile aberante ale „privilegiilor” este ușor.
Este ușor să instigi la ură și invidie.
Este ușor să distrugi până la capăt magistrații, în numele unei „egalități” nedemne și iraționale.

Și este ușor să nu te întrebi: cine va mai face Justiție în România în condiții de muncă inumane, cu plată mizerabilă raportată la munca reală, cu pensionare târzie și mizeră?

Scriu iarăși asemenea rânduri logice și clare, zugrăvind puțin dintr-o realitate sumbră ascunsă sistematic.
Ca și la celelalte materiale pe subiect știu că ignorarea va fi răspunsul preferat.
Atunci, de ce am scris?

Pentru un simplu dixit et salvavi animam meam (am zis și mi-am salvat sufletul)?
Și pentru asta.
Dar și pentru că datorez acest lucru judecătorilor și grefierilor care își scuipă praful din plămâni încercând să facă binele pe care îl pot face. Pentru că datorez acest lucru cetățenilor care vin în instanțe fără cea mai mică pregătire, cu așteptări absurde și pretenții de multe ori aberante și arogante. Cetățeni pe care magistrații se chinuie să îi ajute să ajungă la o sentință echitabilă.

Poate vreun împricinat citește și înțelege ceva.
Poate vreun judecător sau grefier citește și își dă seama că nu este, nu sunt, într-o singurătate absolută.
Dacă un oarecare (eu) vede, cu atât mai mult Dumnezeu.
Și va răsplăti.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Aceste realități sunt motivul pentru care eseul Pensionarea și pensiile speciale... din 30 Mai 2023 pleacă de la judecători (secundar, grefieri) în analiza subiectului. ↩︎
  2. Da, aici este un alt mit pe care nu mai pierd vremea să îl combat în text. Situația materială a judecătorilor este, de cele mai multe ori, cel mult moderată. Lucru pe care cei implicați des în actul de justiție (mai ales ca împricinați) îl știu foarte bine. De foarte multe ori aparența de „viața bună” a magistraților este dată de faptul că limitările impuse de profesie duc la involuntare și dureroase economii. De pildă, pentru că nu reușesc să mănânce decât pe apucate, cheltuielile cu mâncarea sunt mult mai reduse la judecători decât la un om obișnuit. În consecință, după retragere din activitate sunt mult mai mari cheltuielile cu tratamentele și medicamentele, starea de sănătate fiindu-le afectată real. ↩︎

Tara arde si Murăturile păgubesc bugetul

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Țara arde și Murăturile păgubesc bugetul

Șeful ANAF, Adrian Nicușor Nica, devine de astăzi nomine odiosa (nume odios). Asta după ce dă vina pe gătitul casnic pentru golul de la buget.

Da, nu este o glumă!

D-sa pretinde că pentru diferența între ce au vrut să jefuiască, scuze, fure, scuze, „colecteze” pentru bugetul statului (tâlhar) și ce au strâns vinovat este… gătitul casnic! Și mai ales făcutul de zacuscă și murături, de pâine de casă ori prăjituri!

Pentru că, pretinde d-sa, ANAF ar fi calculat cât ar trebui (!!!) să cumpere românii asemenea produse pentru iarnă și încasările la buget s-au bazat pe murăturile și ”zacuștile” din magazine!

Mă întreabă cineva:

„Cât de prost poate să fie ca să spună așa ceva?”

Sunt depășit de întrebare.

Așa cum sunt depășit de faptul că după ce coaliția UDMR-USR-PNL-PSD-etc. a dus România în colaps,
atâția au crezut (și cred!) că „au votat schimbarea” votând aceeași coaliție.

Se spune că pentru economie la buget a fost oprită căldura în multe cartiere (sectoare) din București.
Ca în vremea lui Ceaușescu, oamenii s-au încălzit (și) cu aragazul.
De aici ar fi venit și explozia din Calea Rahovei, cu victimele ei1.
Tot ca în vremea lui Ceaușescu.

Dar bani pentru bătaia de joc poreclită mobilizare au fost!

Trăiască statul, partidele de la putere și guvernul, în frunte cu conducătorii iubiți!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De fapt, Dumnezeu să aibă milă de noi toți, că prin răbdarea nelegiuirii și complicitate la ea ne ducem în prăpastie!

  1. După surse locale ar fi 14 victime (morți și răniți, unii foarte grav). ↩︎

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare1 nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel2 România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

1️⃣ Este, oare, România comunistă, unicul stat de Stânga din Europa care și-a distrus elita intelectuală și și-a deportat țăranii?

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

2️⃣ Este adevărat că România comunistă „a inventat Fenomenul Pitești” și că acesta a fost „un experiment de tortură unic prin bestialitate”?

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

3️⃣ Dar este, oare, România comunistă, singura țară din Europa care „A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor”?

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

  1. Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
  2. Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
  3. Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
  4. Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
  5. Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism3 – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

  1. Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
  2. Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
  3. Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

Altă crimă a Stângii. Eroul Charlie Kirk devine martir

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii
Charlie Kirk, soția și copiii, 2025
preluare Real-Time Daily News Telegram

Prin filmele americane apar sistematic trei surse de inspirație ale crimelor motivate politic sau religios:

1. Credința de inspirație biblică în Dumnezeu
2. Politica de Dreapta
3. Politica rasială „albă”.

În realitate, crimele și tentativele de crimă motivată politic sau religios au, sistematic, trei surse de inspirație:

1. Credința în Islam și secundar în altă religie păgână
2. Politica de Stânga
3. Politica rasială împotriva Albilor.

Despre toate aceste realități am mai amintit.
Și, ca de obicei, oamenii preferă să se mintă și să se ascundă de adevăr: se uită la aceleași filme și seriale criminal-mincinoase, la aceleași televiziuni ale sistemului, la aceiași „formatori de opinie” care îi îndeamnă la ură în numele toleranței și la crimă în numele păcii.
Sau, chiar dacă știu adevăruri ca cele de mai sus, încearcă să se mintă că dacă tac și „își văd de treabă” (= sunt sclavi cuminți), va fi, magic, bine.

Astăzi, 10 Septembrie 2025 (în SUA; în România, 11 Septembrie),

Charlie Kirk, un campion al dreptului la dialog civilizat și dezbatere rațională a fost asasinat de Extrema Stângă în fața soției și copiilor săi.

Charlie Kirk, de religie neoprotestantă, a fost până acum principala voce a trezirii tinerilor americani (și a Americanilor în general) din propaganda Stângii – Partidul Democrat, Partidul Comunist din SUA, mișcările de supremație rasială etc.
Charlie Kirk se afirmă în aria largă a jurnalismului ca scriitor de articole/eseuri și om de radio încă de la 18 ani. De exemplu, în 2011 a scris un eseu despre susținerea doctrinelor Stângii în manualele școlare americane (care, legal, ar fi trebuit să fie neutre politic). Eseu care l-a făcut cunoscut prin argumentația clară și factuală, stilul direct și viguros.

În 2012, la numai 18 ani, Charlie Kirk devine unul dintre fondatorii mișcării și organizației Punctul Schimbării SUA (Turning Point USA).
Organizația a avut și are un rol esențial în susținerea Creștinilor din Statele Unite împotriva persecuțiilor Stângii. De asemenea, în apărarea drepturilor familiei naturale, a valorilor Declarației de Independență și Constituției SUA.

În 2019 același Charlie Kirk izbutește înființarea Acțiunii Punctul Schimbării (Turning Point Action), o grupare pentru legătura directă între candidații și aleșii politici (conservatori) și alegători. De altfel principiu fundamental al oricărei societăți libere (legătura directă dintre oamenii politici și alegători).
TPAUSA va urmări, printre altele, respectarea legalității proceselor de vot, confirmarea voturilor înregistrate voluntar, transparența în campaniile electorale, gradul de conformitate între promisiunile electorale și activitatea politică a aleșilor etc.
Înființarea și campaniile care urmează vor stârni valuri de ură din partea Democraților și altor grupări de Stânga.

Din 2020 până astăzi jurnalistul Charlie Kirk a realizat Emisiunea Charlie Kirk (Charlie Kirk Show) în rețeaua Răspunsul (The Answer) al grupului mediatic Salem Media (grup conservator, susținător al familiei și al valorilor creștine – unind reprezentanți și emisiuni din numeroase denominațiuni protestante și catolice).
Trei ore în fiecare zi Charlie Kirk a prezentat actualități, știri și păreri, a avut invitați și dezbateri.
În 2024 emisiunea a avut parte de peste 500,000 (cinci sute de mii) vizualizări/descărcări zilnic.

Charlie Kirk a devenit legendar prin campaniile Dovedește că greșesc (Prove me wrong). Campanii desfășurate fie pe străzile orașelor (mai ales în zonele de Stânga), cât și în campusurile universitare. Și plecate de la un punct de vedere socotit corect de cei urâți de Stânga: Creștini, conservatori, oameni care resping rasismul etc. Se așezau în stradă sau în campus o masă și două scaune, pe două părți ale mesei. Acel punct de vedere era afișat, fiind urmat de textul „Dovedește că greșesc”. Charlie Kirk stătea pe un scaun, invitând pe celălalt oamenii cu păreri opuse lui, ca să dezbată împreună, cu argumente, dacă afirmația este greșită sau corectă.

Printre altele, a combătut campaniile rasiste de Stânga, susținătoare ale supremației negre, BLM (Black Lives Matters), arătând că fiecare viață contează, că Americanii ar trebui să fie uniți indiferent de culoarea pielii sau a părului, că ar trebui ca la angajare să conteze competența, nu culoarea pielii etc.
Sau, ca alt exemplu, a combătut măsurile neștiințifice și dictatoriale din Plandemie, de la „distanțele sociale” ale lui Fauci (la noi, Arafat), până la impunerea de vaccinuri netestate.
Toate dezbaterile s-au bazat, din partea lui, pe argumente factuale și raționamente clare.

Replicile Stângii – Democrați, Comuniști, rasiști etc. – la activitățile lui Charlie Kirk au inclus denigrarea sa sistematică și incitarea la violență.
Paginile organizațiilor de Stânga și Extremă Stânga – inclusiv populare dar extremiste enciclopedii online – au refuzat sistematic folosirea link-urilor către sursele directe de informare privindu-l pe Charlie Kirk. Dimpotrivă, au direcționat publicul interesat de surse către articole anti-Charlie Kirk. Articole pline de dispreț, răstălmăciri, minciuni, manipulări și incitare la ură, inclusiv la uciderea lui Charlie Kirk.
O asemenea pagină îl prezintă, de pildă, pe Charlie Kirk drept „pro-Israel” și, totodată, „antisemit”; dar pune un șir de paragrafe între acuzațiile care se anulează reciproc, astfel încât cititorul să nu își dea seama de manipulare.

Un aspect tragic prin acțiunile violente ale Stângii, dar ridicol prin absurd este acuzația de „promovare de neadevăruri” și de „promovare a teoriei conspirației” pentru că

Charlie Kirk a susținut că multe dintre universitățile din SUA au devenit insule ale totalitarismului.

Asasinat într-un campus universitar din spatele unui grup de Stânga ce îi arunca injurii,

Charlie Kirk, în multe universități din SUA, a fost atacat repetat, fizic, și a fost supus unor numeroase abuzuri spre a fi împiedicat să se exprime liber.

Totuși, chiar și acum, după atâtea atacuri violente și după asasinarea sa, Charlie Kirk este încă prezentat pe paginile în cauză drept „mincinos” și „manipulator” pentru că a vorbit despre totalitarismul și intoleranța care l-au ucis.

Desigur, Charlie Kirk intră în rândul patrioților martiri ai căror sânge hrănește, se zice, arborele libertății americane.
Însă roadele jertfei sale uriașe vor putea fi gustate de urmași doar dacă se înțelege cu adevărat ceea ce este Stânga: politica jafului și crimei. Toate celelalte descrieri ale Stângii sunt păcăleală. O păcăleală ce duce la asasinate, crime, jafuri și alte grozăvii similare.

Charlie Kirk și-a încheiat la 31 de ani alergarea.
Alergarea sa pentru libertate reală, pentru dreptul la opinie, pentru dreptul la familie, credință, viață, pentru dreptul la alegere etc.
Alergarea sa pentru o țară liberă și demnă, pentru ca Statele Unite ale Americii să fie ceea ce au dorit eroii de pe câmpul de luptă și ceilalți fondatori: o țară a celor curajoși și liberi.
Charlie Kirk a trăit și a murit liber și curajos.

Este mare durerea familiei lui Charlie Kirk în aceste zile.
Și mare este și sentimentul de nedreptate: un om care și-a dedicat viața apărării libertății de exprimare este ucis pentru că s-a exprimat liber.
Însă așa este Stânga!
De la începuturi și până astăzi, Stânga s-a bazat exclusiv pe minciună și crimă.
Aici este și punctul slab în Condamnarea Comunismului în România sau în Uniunea Europeană: au fost și sunt acțiuni de formă, lipsite de fond.
În spatele pretenției de bucurie pentru înfrângerea Stângii în 1989-1990 Uniunea Europeană a hrănit Stânga.
Sutele de mii de violuri din Marea Britanie, milioanele de violuri din Germania, Suedia, Franța, Italia și alte țări europene sunt rezultatul politicii de Stânga.
La fel atentatele teroriste, crimele rasiale, persecutarea, încarcerarea și torturarea cetățenilor pentru păreri politice interzise de puterea politică de Stânga, etc.

Pentru cei care caută o ieșire, Iisus Christos oferă singura ieșire care duce la viață: adorarea lui Dumnezeu prin care adevărul și iubirea devin esențiale inimii, minții, cugetului și sufletului nostru. Astfel încât să trăim binele cu iubire și iubirea noastră să fie bună. Sau, în alte cuvinte, să trăim adevărul cu iubire și iubirea noastră să fie adevărată.
Credința fără fapte, moartă este! ne previne Duhul Sfânt.
De mă iubiți, păziți poruncile Mele! ne previne Mântuitorul.

Charlie Kirk nu a apucat să cunoască Ortodoxia.
Dar a fost mai aproape de ea decât majoritatea celor care se cred în Ortodoxie.
Care se cred în Ortodoxie pentru că au trecut printr-un Botez mai mult sau mai puțin canonic (deci mai mult sau mai puțin valid). Se cred în Ortodoxie pentru că au auzit despre ea, deși nu o cunosc. Ori care se cred în Ortodoxie pentru că au citit și auzit multe din învățăturile ei, deși nu le fac.

Charlie Kirk este descris adesea ca activist politic – desigur, cu inducerea ideii că ar fi ceva rău în asta, de vreme ce nu era de Stânga.
Charlie Kirk a fost un activist în înțelesul de promotor activ, în realitate, în fapte, concret al valorilor nobile despre care mulți vorbesc, dar puțini le urmează.

Charlie Kirk face de rușine uriașa majoritate a celor care își spun, în România, patrioți sau naționaliști, creștini de un fel sau altul.
Căci în vreme ce uriașa majoritate amintită își irosește viața și energia, Charlie Kirk a făcut ce trebuie pentru a transpune în viață lucrurile în care credea. Începând prin căsătorie și copii și terminând prin nenumăratele drepturi readuse la viață prin conducerea sa… și prin susținerea sa pentru oamenii politici care puteau face asemenea schimbări.

Înainte de a pleca din aceste rânduri și gânduri, cu o rugăciune ca Dumnezeu să aibă milă de Charlie Kirk, nu doar de mine, închei cu o chemare:
citiți Biblia, citiți Jurnalul fericirii sau Întoarcerea la Hristos, citiți sau ascultați cuvintele unor Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ori Justin Pârvu,
dar mai ales faceți ceea ce ați citit sau ascultat că este bine.
Credința fără fapte, moartă este, și ne duce în Iad.
Credința adevărată, mântuitoare, se cunoaște prin roadele Credinței, adică prin faptele pe care Duhul Sfânt le rodește în cei care Îl iubesc cinstit pe Dumnezeu.
Moartea ne așteaptă pe toți, pe fiecare în parte.
Charlie Kirk a plecat dintre noi acum câteva ore.
Și, între timp, au mai plecat foarte mulți.
Urmăm și noi, azi, mâine sau peste câțiva ani. Câțiva, căci trec nespus de repede și ne trezim în fața Veșniciei.
Veșnicia Iadului, sau Veșnicia Raiului, după cum am lucrat.
Adevărul ni s-a dat, Calea ni s-a arătat, chemare ni se face zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă.
Să răspundem acum!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am o presimțire că mass-media de Stânga va minimiza crima odioasă, tipică Stângii (ca și minimizarea). Că va da vina pe Donald Trump, pe armele deținute legal (deși cei care ucid le dețin și folosesc ilegal) sau, cel mai probabil, chiar pe eroul Charlie Kirk, martirizat astăzi. Vă îndemn să nu pierdeți timpul cu asemenea abjecții, ci umblați ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt!