Biserica lui Dumnezeu a muncit și luptat dintotdeauna pentru armonie sau, cum se mai numea în trecut, simfonie (symphonia). În limba română veche noțiunea era cuprinsă în cuvinte și expresii precum pace, bună-înțelegere, bine, bună-rânduială, rânduială etc. Pe scurt, este vorba despre împreună lucrarea, în Bine și spre Bine, a tuturor lucrurilor care există. Un ideal ce pare de neatins, de vreme ce Răul există și macină lumea, lucrând nimicirea.
Însă Biserica a știut totdeauna deosebirea dintre ideal și starea de acum. De aceea ni se spune, de nenumărate ori, puneți început bun. Căci răul trebuie lăsat în urmă, iar ochii ațintiți către idealul Binelui spre care urcăm.
În lumea de astăzi, atât de plină de tulburare, există multe frici și chiar panici – de obicei întreținute cu grijă și iscusință de anume puteri, mai mult sau mai puțin văzute.
Printre aceste frici se numără schimbarea climei și lipsa hranei.
Fenomene despre care ni se spune, de mii de mii de ori și în mii și mii de feluri, că duc la o catastrofă uriașă, care va nimici o (foarte) mare parte din omenire. Voi trece aici peste dizarmonia dintre dorința clar exprimată de aceeași grijulii ai planetei de a scădea populația planetei și, respectiv, pretinsa lor teamă de scăderea populației planetei.
Mă voi opri însă, după porunca lui Dumnezeu1, la una dintre „soluțiile salvatoare” venite de la aceleași surse. O „soluție salvatoare” promovată din ce în ce mai masiv de mass-media, și pentru care se vine și cu argumente preluate din viața și scrierile Bisericii: vegetarianismul și, mai ales, veganismul. Dar ce sunt acestea?
Drept „soluții salvatoare pentru schimbările climatice și criza alimentelor”, definițiile sunt
vegetarianism = sistem alimentar predominant vegetal, folosind uneori și produse de origine animală precum ouă, lapte, miere, dar niciodată carne.
veganism = sistem alimentar exclusiv vegetal.
Propaganda spune că vegetarianismul, dar mai ales veganismul, sunt mai sănătoase decât regimul omnivor și mult mai ecologice.
În eseul de față voi consemna câteva observații istorice, etnologice, teologice, ecologice, zoologice etc. în ceea ce privește cultivarea plantelor în paralel cu creșterea animalelor, precum și alte elemente conexe. Ca să vedem în ce măsură vegetarianismul și mai ales veganismul
- sunt creștine
- sunt ecologice
- rezolvă problema schimbărilor climatice și crizei alimentare
Trăirea creștină
În Biserică există numeroși sfinți vestiți pentru postire – adică pentru o alimentație dinadins săracă. Mai mult, Biserica are vreme de post, care cuprinde patru (două) posturi mari2 și zilele de miercuri și vineri în restul anului. De asemenea, există și posturi proprii, care țin de anumite cereri, făgăduințe, mulțumiri etc. făcute de un Creștin lui Dumnezeu.
Se poate aminti că postul bisericesc nu a fost și nu este totdeauna vegan: sunt locuri în care postul s-a ținut totdeauna cu mâncarea de fructe de mare (vietăți acvatice fără sânge roșu), de insecte (precum lăcuste sau greieri), sau chiar de pește (în părțile foarte reci ale Ortodoxiei). De asemenea, sunt zile de harți, adică zile în care se dezleagă, în post, la unele alimente – de obicei la pește.
Pe de altă parte, sunt populații creștine care au ținut din vechime un post vegan sau chiar și mai aspru: călugării, multe ramuri ale Românimii, unii Copți și Etiopieni etc. Dar trebuie subliniat aici un fapt esențial:
Biserica nu a cerut și nu a declarat veganismul ca normă creștină sau ideal creștin.
Este un fapt esențial, care este sistematic ocolit de către cei care pretind că veganismul este de fapt starea firească a omului, și din punct de vedere creștin.
Se citează, în această privință, faptul că în Rai, înainte de Cădere, omul era cel puțin vegetarian, dacă nu vegan:
A zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană.” (Facerea 1.29-30)
Ceea ce ascund – sau uită – propagandiștii ce folosesc acest citat este faptul că starea omului în Rai era profund diferită de cea a omului după Cădere.
Este adevărat că omul avea atunci ca hrană doar vegetalele, dar, totodată, omul nu suferea de frig sau arșiță, toate vietățile i se supuneau, nu existau emoțiile și munca de după Cădere, nu existau animale carnivore, nu existau paraziți, oamenii umblau în pielea goală fără să aibă gânduri erotice (și cu atât mai puțin perverse) etc.
În schimb, după Cădere, Adam și Eva îi vor avea pe Cain și Abel.
Și, lămuritor pentru cine vrea să afle adevărul, pe când Cain era lucrător al pământului, Abel era crescător de oi.
Dintr-o dată, avem o hrănire vegetariană și chiar omnivoră – după cum se vede mai departe în Biblie.
Mai mult, Dumnezeu Însuși poruncește omului să mănânce și carne:
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. (Facerea 9.3-4)
Acest pasaj este combătut – ca și cum ar avea logică să Îl combați pe Dumnezeu! – de propagandiștii vegani „creștini” sub pretextul: Dumnezeu a zis asta pentru că omul decăzuse, dar nu e normal așa.
Istoria Bisericii dă acestui sofism următorul răspuns:
Dacă tu te poți ridica la o stare în care să trăiești sănătos mâncând vegetarian sau vegan, foarte bine, dar nu sili pe nimeni la aceasta!
Într-adevăr, Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste o sută de ani mâncând numai pâine cu apă; dar nu a silit pe nimeni să trăiască asemenea lui.
Sunt sfinți păscători, cum li s-a spus, ce mâncau numai ierburi, asemenea cerbilor; dar nu au silit pe nimeni să facă la fel.
Sunt sfinți ce au postit zeci de ani mâncând numai grăunțe de grâu sau secară, de orz sau ovăz; dar nu au pus pe nimeni să facă precum ei.
Astăzi Biserica are mânăstiri în care nu se mănâncă niciodată carne, ba chiar și unele în care nu se mănâncă nici ouă, nici lapte, nici pește… Dar niciodată Biserica nu a silit pe cineva să trăiască astfel, niciodată Biserica nu a pretins oamenilor să fie vegetarieni sau vegani.
Căci nu a venit Christos a doua oară, ca să nimicească tot păcatul și să șteargă neputințele noastre. Suntem tot în lumea căzută, în lumea supusă deșertăciunii prin supunerea omului față de diavol (Romani 8.20).
Biserica cere cumpătare și smerenie, oricare ar fi hrana Creștinului.
În zadar postești, dacă disprețuiești pe cel care nu ține post!
În zadar postești, dacă osândești pe cel care nu postește!
Căci Lucifer în Rai nu mânca nici carne, nici lapte, nici ouă, nici alte asemenea produse, și în fundul Iadului s-a prăbușit. Iar Avraam, și lapte, și carne mâncând, s-a făcut părinte pentru toți cei care se mântuiesc3.
Vedem, prin urmare, că veganismul nu este o „soluție salvatoare creștină”. Dacă este sau nu o „soluție salvatoare” din punct de vedere științific, vom vedea mai jos.
Viziunea științifică
Știința este, în înțeles propriu, ceea ce știm despre ceva. De multe ori în știință există bănuieli, numite ipoteze, presupuneri credibile, numite teorii, și fapte limpezi, ușor de constatat (direct sau prin instrumentarul științific), numite adevăruri științifice, legi și principii etc.
Să plecăm de la bănuiala, adică de la ipoteza, că există, într-adevăr, o mare criză mondială prin schimbări climatice și criză alimentară. Și că amândouă sunt provocate nu de fenomene naturale sau de lăcomia unor mari negustori de alimente ai planetei, ci de industrie, agricultură, turism etc.
Ca adevăr științific, adică fapt, vedem că alimentația omului provine din patru mari surse – exceptăm aici sarea și apa:
- creșterea animalelor
- creșterea plantelor
- creșterea plantelor și animalelor de apă
- vânătoare și pescuit
Dintre acestea, mișcările ecologiste promovează extrem de mult creșterea plantelor (cultivarea plantelor) ca cea mai sănătoasă pentru planetă și pentru om.
Aici apare o primă provocare: istoria și etnologia ne arată că populațiile dominant vegetariene sau vegetariene au avut și au probleme de sănătat semnificative. Există un necesar de aminoacizi esențiali, proteină animală etc., în lipsa căruia se ivesc numeroase boli – care tind să devină congenitale.
Față de această provocare, veganismul răspunde cu felurite vegetale exotice, care pot într-o măsură mai mare decât în trecut să acopere necesarul amintit.
Însă există o altă problemă: vegetalele exotice amintite sunt greu de cultivat și nu pot ocupa suprafețe mari, astfel încât impactul ecologic produs de cultura lor este foarte nociv.
Revenind la istorie și etnologie, merită consemnat că uriașa majoritate a speciilor de plante și animale exterminate de om au fost exterminate pentru industrie și lucrarea pământului.
De pildă, Dimitrie Cantemir consemnează că în Moldova anilor 1690-1715 se vindeau anual către negustorii din Danțig (azi Gdansk) 40,000 (patruzeci de mii) de boi mari, îngrășați!4 Subliniem că în aceleași pagini Dimitrie Cantemir amintește de bivolii sălbatici și zimbrii ce pasc în Moldova, dar și de multe alte fiare sălbatice. Și că pentru a vinde anual 40,000 de boi este nevoie de un fond uriaș de vaci, viței, junci, juncani și bouleni5: mergând pe o creștere de numai cinci ani de la fătare, cu o mortalitate zero (imposibilă real), este nevoie de cel puțin 120,000 de vaci și câte 40,000 de viței, junci etc. pentru fiecare an. Cu totul sunt necesare peste 200,000 de capete numai pentru negoțul cu Polonia. Care, desigur, nu cuprinde negoțul cu Transilvania, pe cel cu Imperiul Otoman, numărul mare de vite folosite local – inclusiv în construcții etc. Cu toate acestea, iată, vitele sălbatice prosperau, ba chiar zimbrii din Moldova era pe atunci singurii pe o rază foarte mare (se mai găseau unii în Mazovia și alții dincolo de Nipru, în răsărit). Observăm că, prin urmare, chiar și o creștere a animalelor pe scară largă nu a dus la dispariția „concurenței” sălbatice. În schimb extinderea ogoarelor și a fabricilor duce, inevitabil, la exterminarea vietăților sălbatice.
În schimb Tătarii, Turcii și Rușii într-o parte, și Ungurii, Germanii și Polonezii în alta, au masacrat bourii, zimbri și alte asemenea animale spre a face loc ogoarelor sau pentru comerțul cu negustorii Venețieni și Genovezi – care își aprovizionau industriile cu pieile și blănurile vânate în Răsărit.
Fenomenul se repetă de numeroase ori în numeroase locuri.
Alte fapte istorice și etnologice – dar, desigur, și ecologice, ca și cele de mai sus – țin de deșertificare.
Merită observat faptul că ținuturi precum Sahara, Patagonia sau Asia Centrală au fost cândva pline de verdeață. Pe măsură ce s-au pustiit, oamenii s-au adaptat la viața aspră a noilor climate. Totdeauna cu ajutorul creșterii animalelor. Nu prin lucrarea pământului, cel mult secundară (dacă nu imposibilă) în asemenea climat, ci prin creșterea animalelor.
Creșterea caprelor, oilor, cămilelor, lamelor, cailor, renilor, măgarilor etc. au fost esențiale pentru supraviețuirea oamenilor din Deșertul Gobi în Deșertul Atacama, din pustiile înghețate ale Nordului în Sahara sau Kalahari.
Desigur, vânătoarea și pescuitul au avut rostul lor: au suplimentat sursele de hrană, fiind adesea „o plasă de siguranță” în cazul unor molime sau catastrofe ce au ucis multe animale – ori în alte asemenea împrejurări. Dar vânătoarea și pescuitul nu au putut asigura supraviețuirea decât în locuri bogate și foarte bogate în viață, nu în zonele deșertice.
Or ceea ce se spune acum, este exact că planeta se deșertifică. Ceea ce înseamnă, conform datelor oferite de istorie și etnologie, că cea mai eficientă soluție este creșterea animalelor și, unde se poate, creșterea plantelor și animalelor de apă.
Dar de ce nu agricultura, adică lucrarea pământului sau creșterea plantelor?
Din punct de vedere ecologic, lucrarea pământului sau creșterea plantelor, și mai ales a plantelor anuale și bienale este o catastrofă extrem de gravă!
De ce?
Pentru că presupune
- distrugerea buruienilor
- distrugerea dăunătorilor vegetali
- distrugerea dăunătorilor animali
- lucrări continue
Pentru a avea un câmp de soia, de grâu, de porumb, orez ori altă asemenea plantă, este nevoie de eliminarea speciilor concurente: toate speciile în afară de cea cultivată. Ca urmare, terenuri care în pășunat sunt pline de vegetație variată devin întinse monoculturi. Diversitatea speciilor vegetale este nimicită pe suprafețe uriașe.
Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac arături prin care sunt ucise nenumărate insecte, sunt nimicite toate păsările ce cuibăresc la sol, sunt nimicite broaște, șerpi, țestoase, iepuri și orice alte vietăți care trăiesc obișnuit în acest mediu. În pășunat nu există acest proces. Dimpotrivă, sunt studii care arată limpede că pășunatul crește biodiversitatea locală, și în cel mai rău caz nu o scade. Însă lucrarea pământului nimicește vietățile de la sol și din sol pe suprafețe imense.
Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac tratamente chimice intense: împotriva dăunătorilor animali și vegetali și împotriva speciilor vegetale care nu sunt dăunătoare în sine, dar pot face concurență culturii. Tratamentele care ucid insecte, mucegaiuri, buruieni etc. ucid albinele și bondarii, ucid toate păsările ce se hrănesc din insectele sau plantele „tratate”. Ca urmare, pentru, de pildă, un kilogram de soia mor nenumărate vietăți – de la cârtițe și greieri la potârnichi, privighetori și rândunele. Mai mult, mor albinele și bondarii, ceea ce duce la exterminarea plantelor care depind de polenizarea lor, și a animalelor care depind de aceste plante. Prin contrast, creșterea obișnuită a animalelor – nu industrială, sprijinită de agricultură6 intensivă, ci prin pășunat și fânețe – asigură înmulțirea albinelor și bondarilor și asigură supraviețuirea speciilor dependente de terenurile folosite pentru pășunat și fâneață.
Merită să amintim aici că în Legea Românească era poruncă sfântă să se lase locuri nelucrare în marginea ogoarelor. Fiecare proprietar avea câteva brazde pe care nu le ara și nu le lucra. Aici își găsea adăpost diversitatea biologică ce ar fi fost altfel distrusă. De asemenea, Legea Românească poruncea odihna pământului. Aceasta se făcea după rânduiala locului, fie la șapte sau nouă ani unde pământul era mai sărac, fie la 30 sau 49 de ani unde pământul era bogat. Totuși Românii odihneau pământul mai des, „că și pământul este bun cu noi”. Și dat fiind că aceste ogoare erau, în trecut, presărate în întinderile de păduri, pășuni, livezi, fânețe și vii (care nu se cultivau cu exterminările de mai târziu), impactul ecologic era foarte scăzut. Mai mult, o bună parte dintre culturile românești erau perene: pomăriile sau livezile și respectiv viile. În pomării, alături de pomii care dădeau miere și roade, iar la bătrânețe și lemn bun, se pășteau animalele; în urma lor ieșea un belșug de ciuperci, care bineînțeles și integrau dejecțiile în pământ, îmbogățindu-l. Această lucrare a pământului era, cum am spune astăzi, integrativă: integra ogorul, grădina, pomăria etc. și plantele cultivate în sistemul ecologic mai larg în care se aflau.
Dimpotrivă, în agricultura contemporană se face o lucrare intensivă și exclusivă a pământului. Se elimină pe cât posibil toate spațiile nelucrate, chiar și drumurile. Se elimină toate speciile care nu fac parte din cultură – fie că sunt vegetale sau animale. Se otrăvește pământul cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte. Și mai ales cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte făcute pentru organismele specializate ce sunt acum „inima agriculturii moderne”. Fie că sunt hibrizi adaptați, fie că sunt plante modificate genetic, acestea fac față condițiilor artificiale create cu substanțele amintite; condiții care, bineînțeles, extermină „concurența”, adică viața naturală. Și distrug, se pare ireversibil, echilibrul ecologic.
Pentru a înțelege realitatea uciderilor care însoțesc o bucată de tofu sau alte pretins ecologice alimente vegane, să vedem un caz tipic:
În 2013 Guvernul SUA condus de Barack Obama a ucis peste 4,000,000 (patru milioane) de animale sălbatice, prin Departamentul Agriculturii, ca să protejeze culturile de cereale, rapiță etc. Printre aceste animale se numără aproape o mie de râși roșii, peste 500 de vidre, aproape 4,000 de vulpi, peste 400 de urși negri etc., etc. Toate în numele apărării industriei agricole! Iar cifra include doar animalele ucise de Guvernul American, nu și cele ucise de marii fermieri americani (în frunte cu Bill Gates). Prin comparație, în același an, ocrotirea celor peste 90,000,000 (nouăzeci de milioane) de animale domestice a însemnat uciderea a câteva sute de vietăți „dedulcite” (în special coioți și vulpi); un procent care nu afectează în niciun fel sporul natural al animalelor. Și aceste statistici nu discută despre nenumăratele vietăți mărunte ucise prin culturile de plante!
Se poate constata că pentru o farfurie cu carne este ucis „un procent dintr-un animal” – căci acesta este împărțit între mai multe persoane sau cel puțin porții – dar pentru orice farfurie vegană sunt ucise cel puțin sute de animale.
Trebuie observat că în timp ce creșterea animalelor, și mai ales creșterea pastorală a animalelor, au un impact ecologic minimal, cultura plantelor schimbă echilibrul ecologic și cel mai adesea îl distruge ireversibil pe suprafețe uriașe. Aceste schimbări duc, după studiile privitoare la schimbările de mediu și schimbările climatice, la o agravare a schimbărilor climatice – deci și la o agravare a crizei alimentelor.
În sfârșit, se mai pretinde că turmele, cârdurile de păsări etc. ar produce „gaze” cu efecte nocive. Pretenția este cu atât mai ridicolă cu cât aceleași „surse îngrijorate” laudă vremurile în care planeta era bântuită de turme uriașe de zimbri, bouri, elefanți, rinoceri etc. Ierbivore cel puțin la fel de „producătoare de gaz” precum cele de astăzi, dacă nu de departe mai „productive”. Mai mult, se laudă și vremurile în care Pământul era plin de turme de dinozauri ierbivori – pe uscat și în mare –, despre care este decent să presupunem că aveau o digestie și mai „productivă” (de „gaz”). Mai mult, „gazele” produse de dejecțiile vitelor sunt în imensă majoritate datorate creșterii industriale: atunci când se practică formele pastorale, dejecțiile sunt integrate rapid în natură de miliarde de vietăți microscopice, de insecte, ciuperci și alte plante; astfel încât emisia de „gaze” este foarte scăzută. Și mai mult, deja frizând patologicul, este faptul că agricultura presupune nenumărate mașini puternice care să lucreze pământul, să „trateze” culturile, să culeagă sau secere etc. Toate acestea poluează de mii de ori mai mult decât „gazele” produse în imensă majoritate de creșterea industrială a animalelor (și extrem de puține în creșterea pastorală). Și poluează nu doar prin funcționare și reparare, ci și prin producere și casare, prin obținerea și stocarea combustibilului, a acumulatorilor etc.!
Faptele acestea ne arată că „amenințarea gazelor animale” este un pretext de o stupiditate abisală.
Concluzii
Creșterea animalelor – pentru lapte, ouă, blană, carne etc. – s-a dovedit o metodă superioară moral și ecologic atât lucrării pământului cât și vânătorii.
Ultima atârnă foarte mult de întâmplare și riscă să amenințe populații vulnerabile.
Despre cultivarea plantelor am vorbit mai sus.
Deși creșterea animalelor include anumite suferințe evidente – mai ales sacrificarea – există o compensație absolută prin ocrotirea superioară a mediului, numărul mult mai mic de animale sacrificate față de agricultură și poluarea mult mai mică, eficiența alimentară crescută, valoarea economică multiplă etc.
Prin urmare, impunerea veganismului este imorală iar alimentația omnivoră este firească, morală și ecologică.
Vegetarianismul și veganismul în formele promovate de mass-media sunt doar o altă formă de consumerism, nu sunt nici creștine, nici ecologice. Și, evident, nu pot rezolva problema schimbărilor climatice și a crizei alimentare, doar o pot agrava.
Un veganism moral este veganismul patristic, un vegan moral este un vegan patristic, adică un pustnic. Este omul a cărui devenire duhovnicească îi scade foarte mult necesarul de hrană. Ca urmare, el consumă puțin și local, fără pretenții. Altfel spus, nu consumă vegetale scumpe, pretențioase, aduse cu transporturi poluante de la sute și mii de kilometri, „tratate” și conservate cu chimicale ce îmbolnăvesc și omul și natura, obținute din culturi ce distrug biotopuri unice pe suprafețe uriașe etc., etc. Este un ideal spre care merită să tindem, rațional și fără exagerări – și pe care nu îl putem impune cuiva decât dacă suntem loviți de un fanatism orb.

Înrudite cu tigrii siberieni, aceste animale nobile au fost exterminate pentru a face loc agriculturii.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Eseul de față, ca orice eseu, nu este o lucrare exhaustivă. Deci ar fi absurd să aveți așteptări de tratat de specialitate. Este viziunea mea, cu argumentele mele și cu limitele firești.
P.P.S. Îmi pun întrebarea în ce măsură uciderea lui Abel de către Cain – care, nepocăit, rămâne pe vecie în întunericul Iadului – este o prevestire pentru vremurile în care agricultura industrială masacrează păstorii și risipește turmele…
1Toate să le cercetați, păstrați ce este bun! (I Tesaloniceni 5.21)
2Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare); Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel; Postul Adormirii Maicii Domnului; Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Merită amintit că tradiția universală a Bisericii are doar două posturi mari – Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor) și Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Celelalte două sunt posturi locale, apărute târziu, și care nu au trecut prin pecetluirea unui sinod ecumenic.
3A se vedea și Isaia 58, I Corinteni 8.8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu, căci nici dacă vom mânca nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca nu ne lipsește.), Coloseni 2.18-23 etc.
4Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 2001, p. 53 ș.u.
5Vițelul este de la fătare până spre 2 ani. Juncul este de la doi până la trei ani. Juncanul este între trei și patru ani. Bouleanul este între patru și șase ani. În unele locuri boulean sau juncan este același lucru.
6Aici folosim termenul de agricultură în înțelesul de lucrare a pământului, de cultivare a plantelor, nu și în cel de creștere a animalelor.