Cunoașteți Adevărul, și Adevărul vă va face liberi!
Mitologia masonică și comunistă cuprinde nu doar originile Neamului Românesc, ci și multe alte aspecte istorice. Practica de a schimba istoria „pe ici, pe colo, prin punctele esențiale”, ca să se potrivească propagandei, este veche și continuă. Căutarea adevărului, cu dorința cinstită de a-l găsi, face deosebirea dintre cel înrobit de minciună și cel care urcă spre Libertate.
Printre miturile vechi ale Stângii este și feudalismul românesc, o construcție fantasmagorică însă foarte bine înfiptă în creierele cetățenilor – e drept, după mai mult de un secol de propagandă. Fără acest feudalism, nu exista lupta de clasă imaginată de Stânga (și indusă, prin propagandă, pretutindeni). Ca urmare, era nevoie de crearea acestui feudalism românesc, oricât de imaginar.
Aici intră și mitul legării de glie a Țăranilor de către Mihai Viteazul.
Acest mit pretinde că, pe la 1595, are loc un act foarte important pentru istoria românească, pentru societatea românească; cităm:
„Legătura lui Mihai Viteazul desființează dreptul de strămutare al țăranilor și transformă în șerbi pe oamenii liberi fără pământ.” [ILD: 139]
Istoria lumii în date, din care dăm citatul, este o lucrare esențială a istoriografiei comuniste (ceaușiste). În acestă privință (a „Legăturii lui Mihai Viteazul”) ea reflectă un punct de vedere paradigmatic pentru istoriografia comunistă din România anilor 1848-2022. Aceeași viziune apare și în creațiile artistice de factură comunistă. Conform ei, Mihai Viteazul a introdus „legarea de glie a țăranului român”, stare care se va numi vecinie (vicinie) sau rumânie. Sau cel puțin a generalizat-o, spun unii istorici mai îndrăzneți. Dar mitul Legăturii lui Mihai nu aparține doar Comunismului!
Primul care vine cu această idee este Nicolae Bălcescu, mason celebru, în Magazin Istoric pentru Dacia, t. II, București, 1846, p. 236-2371. El afirmă că „acest act barbar” al Prințului Mihai ar fi legat „vecinic” de moșie pe „țăran”. Și că ar fi fost făcut pentru că „aristocrația” l-ar fi „silit la aceasta”. Dincolo de justificarea tipică Stângii – prin „oprimarea poporului de aristocrație” –, mitul vecinirii, adică șerbirii sau iobăgirii „țăranului” român, de către Mihai Viteazul se va păstra în istoriografie. De la Catargiu la Iorga, numeroase personalități repetă și propagă acest mit [Giurescu, 2011:44-45 ș.cl.]. Singura nuanță este, la unii istorici, ideea că nu Mihai Viteazul ar fi întemeitorul veciniei (rumâniei), ci acela care ar fi generalizat-o.
Totuși, în 1915, este prezentat studiul academic al lui Constantin Giurescu ce dovedește că sursele istorice
- atestă existența veciniei (sau rumâniei) cu mult înainte de Mihai Viteazul și cel puțin din secolul al XIV-lea [Giurescu, 2011:46-47]
- că vecinii sau rumânii erau un fel de arendași care puteau să plece de pe moșie dacă nu aveau datorii către proprietar (ceea ce este de bun simț!) și erau aduși înapoi pe moșie dacă fugeau fără să își plătească datoriile (ceea ce este tot de bun simț); ca urmare, era o stare deosebită de aceea de șerb
- că Mihai Viteazul prin așezământul său de fapt a oprit aducerea vecinilor înapoi pe moșiile de pe care fugiseră (fără să își plătească dările!)
Ca urmare, departe de a fi o legătură sau un așezământ într-un înțeles negativ pentru vecini (rumâni), dimpotrivă, Așezământul lui Mihai Viteazul este o ștergere a vechilor datorii ale vecinilor (rumânilor) fugiți.
Dragostea populară foarte mare pentru Mihai Viteazul, atât la Românii de la Nord și Sud de Dunăre, cât și la Secui, Sârbi, Albanezi, Bulgari, Greci etc. s-a datorat și dreptății și milei înțelepte ce îl însoțea pe principele român. Nenumărați eroi populari s-au ridicat la luptă alături de Mihai Viteazul, inclusiv (sau, mai ales) din 1595 încolo. Ștergerea datoriilor rumânilor (vecinilor) a fost unul dintre argumentele forte ale domnitorului român.
Tot această așezare sau legătură eliberatoare explică și entuziasmul țăranilor din Ardeal față de venirea lui Mihai, încrederea în eliberarea pe care acesta o va aduce.
Din păcate, încrederea aceasta a fost trădată; și aici avem cea mai mare greșeală a lui Mihai Viteazul, care îi va aduce și moartea: încrederea în aristocrația apuseană.
Mihai-Andrei Aldea
1. Tot acolo Nicolae Bălcescu face o afirmație esențială pentru a înțelege Evul Mediu românesc. După ce prezintă Așezământul lui Mihai Viteazul așa cum îl vede el (ca înrobire, și prima înrobire, a țăranilor români în vecinie/rumânie/șerbie), Bălcescu adaugă „De atunci să desăvârși regimul feudal în țara noastră.” (Magazin istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 237). Este o afirmație esențială deoarece în lipsa unei mase de șerbi sau iobagi nu se poate vorbi despre un regim feudal real. Deoarece, în realitate, vecinii sau rumânii nu erau șerbi sau iobagi, rezultă că cel puțin până la instalarea Fanariotismului Principatele Române Dunărene (Muntenia și Moldova) nu erau state feudale în înțelesul propriu al cuvântului.
Bibliografie selectivă
- *** Istoria lumii în date, elaborată de Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu și Gheorghe Rădulescu sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oțetea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969 (citată în text în forma [ILD: p.], unde „p.” este pagina)
- Giurescu, Constantin C. (2011) Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Scripta, București
- Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. 2, De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București (la paginile 372-375 pentru subiectul de față)
România Străveche - Ancient Romania 
Bogdaproste pentru această informație esențială care aduce la lumină adevărul atât de necesar !!!
Din păcate, în ceea ce privește încrederea lui Mihai Viteazul în aristocrația apuseană, oare nu este vorba de fapt de încrederea lui în papistași ??? Nu la fel a crezut și Sfântul Ștefan cel Mare despre papistași ??? Însă Sfântul Voievod Ștefan cel Mare se pare că s-a lămurit cu papistașii până la urmă… Dar cine ar fi putut ști, la vremea respectivă, cât de fățarnici sunt papistașii ??? Nu cred că se știa, de pildă, ce-au făcut cruciații cu Constantinopolul la 1204. Pentru că, dacă s-ar fi știut, atunci probabil că și Mihai Viteazul ar fi fost mai prevăzător… Presupun și eu, căci nu găsesc altă explicație…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Se știa bine despre 1204. Doar că, dacă te uiți bine, vezi că totdeauna propaganda unor sisteme bine închegate știe să mute vina. De exemplu, se zice „nu sistemul este rău, au fost niște oameni răi care…”. Bineînțeles, depinde și de CUM zici lucruri de felul acesta.
Cred că la Mihai Viteazul ispita a venit din faptul că nu a vrut să lupte pe toate fronturile, dar și din faptul că au fost voci apusene care îi păreau favorabile.
Poate voi scrie și despre asta…
ApreciazăApreciază
[…] de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca […]
ApreciazăApreciază
Chiar daca la prima vedere legatura lui Mihai pare doar o „stergere a vechilor datorii”, pe viitor serbului nu i se mai permitea stramutarea, el devenind un mijloc de productie in toata puterea cuvantului, intr-o economie bazata aproape in totalitate pe agricultura. Nemaiavand dreptul la stramutare, nu mai era nevoie de o „intelegere” din partea proprietarului, el impunand propriile obligatii, fiind restrictionat poate doar de cutume, fara ca serbul sa le poata respinge plecand mai departe. Plecarea in acest caz a serbului nu insemna doar o rupere de contract, el avand posibilitatea sa-si sustina dreptul, dovedint ca si-a indeplinit indatoririle fata de boier sau manastire. In cazul lagaturii de pamant plecarea in sine constituia o incalcare a legii, serbul fiind vinovat indiferent de felul in care si-ar fi satisfacut indatoririle fata de proprietarul pamantului, astfel statutul lui de drept inrautatinduse.
Chiar si asa, exista si o diferenta intre serb si rob, serbul lucrand o bucata de pamant separata de lotul pe care proprietarul i-l lucra direct, fiind dator proprietarului bir si corvoada. Dar serbul nu putea fi vandut altui proprietar separat de pamant, el nefiind proprietatea directa al celui ce detinea pamantul si nici familia nu putea fi despartita dupa bunul plac al proprietarului. Doar prin instrainarea pamantului era instrainat si serbul aflat in legatura. Robul pe de cealalta parte lucra in general direct sub supravegherea proprietarului de pamant, persoana lui apartinand insusi boierului sau manastirii pe al carui pamant locuia. Robul putea fi totodata vandut dupa bunul plac al proprietarului iar in caz ca robul avea familie, aceasta putea fi vanduta in intregime sau numai in parte, astfel despartind sotii sau copiii de parinti, o stare de drept care-l aduce pe rob foarte aproape de cea a unui sclav.
ApreciazăApreciază
Cred că este departe de a fi atât de simplu.
Mulți scriitori (istorici sau nu) au fost influențați masiv în interpretări de curentele ideologice de care țineau (iluminism, masonerie). Ca urmare, au exagerat sistematic realitatea – o practică, de altfel, tipică atât romantismului cât și naturalismului ș.a.a.
De exemplu, Kogălniceanu pretindea că patru sute de mii de Români și două sute de mii de Țigani sunt robi, și că i-ar fi văzut trecând pe drumuri cu lanțuri și furci. Imbecilitatea textului, bun de impresionat domnișoare de pension fără contact cu realitatea, poate fi ușor dovedită: singurii care erau în lanțuri și furci erau ocnașii, indiferent de etnie.
În cazul legăturii lui Mihai Viteazul se speculează – inclusiv P.P. Panaitescu având aici o răspundere mare – prin felul în care s-a pretins înțelegerea unui act dat de Radu Mihnea. Interpretarea comunistă a lui P.P. Panaitescu este justificată de epocă (1956), dar injustă moral.
În schimb îi dau deplină dreptate lui Constantin Giurescu, ce arată foarte clar cum „legătura” lui Mihai Viteazul a fost un act de ocrotire a arendașilor fugiți și așezați pe alte moșii.
Este mult de spus pe temă – de pildă, faptul că asemenea fugi erau fugi de datorii acumulate, prezumate de Comunism ca necinstite, dar de multe ori corecte (cum s-a adeverit prin multe judecăți ale vremii); faptul că unii proprietari abuzau de poziție (dar sunt și asemenea cazuri osândite în judecățile vremii) etc.
În ceea ce privește vânzarea robilor prin despărțirea familiilor, din câte am găsit eu în vremea în care am cercetat subiectul (acum vreo 20-30 de ani), toate cazurile, puține, sunt din Epoca Fanariotă. Țin, adică, de un regim străin de ocupație, iar nu de Români. Și trebuie spus că au fost vânduți așa atât Români cât și Țigani sau alții.
Deci, pe scurt, este un subiect complex și disputabil.
ApreciazăApreciază
Va multumesc mult pt. raspunsul dvs. rapid. Aveti dreptate, este o tema complexa si disputabila, asta pt. ca, cu cat mergi mai departe in istorie, cu atat mai greu gasesti surse care sa ateste clar intentia care a stat la baza unui eveniment, fie ca sursele respective nu exista, fie au fost distruse, sau cele disponibile sunt falsificate, sau nu sunt accesibile (oare se bazeaza Constantin Giurescu pe vre-un document din care sa reiese clar intentia lui Mihai Viteazul de ocrotire a arendasilor fugiti?). In acest fel, istoricului, fie el P.P. Panaitescu, fie Constantin Giurescus sau Nicolae Iorga, nu-i ramane decat sa interpreteze evenimentele, in caz ideal tinand cont de personalitatea celui care a actionat, dar si de mediul politic, social, economic sau religios din care provine si in care actioneaza.
Asa se face ca P.P. Panaitescu vorbeste de framantari taranesti contra lui Mihai care apar odata cu impunerea asezamantului, cea ce ar fi mai degraba un argument pt. efectul negativ al asezamantului. Sau, cum spune-am deja in mailul anterior, asezamantul – sub forma de ocrotire – ar fi avut doar temporar un effect pozitiv asupra arendasilor, atat din punct de vedere legal, cat si economic. Legal ei au pierdut dreptul de stramutare, iar economic, ei nu mai puteau pleca in caz ca situatia lor pe mosia pe care se aflau s-ar fi deteriorat.
Haideti totusi sa nu uitam un lucru: Mihai Viteazul era un prototip de conducator feudal, inchistat in constructia sociala a vremii. Indiferent de faptul ca uni i-i atribuie o orientare mai mult sau mai putin nationala sau poate chiar o apropiere fata de tarani, el ramane inchegat – facand referire la cele trei stari sociale atribuite vremii in toata Europa post-medievala – in nobilime, pe care o reprezenta si de la care spera sa primeasca o cat mai mare sustinere pt. planurile sale. Pe tarani i-i privea drept romani doar in sensul termenului de la acea vreme: rumani = serbi. Pe scurt: pe nobili i-i curta, pe cand pe tarani i-i forta sa-i dea ascultare.
Din punct de vedere politic, Tara Romaneasca se caractreriza printr-o instabilitate acuta, cu schimbari de domnie foarte frecvente si domnii in general scurte, multe detronari avand la baza conflicte armate intre pretendentii la tron, cu loialitati schimbatoare, dar si implicari din partea puterilor vecine (Transilvania, Moldova si mai ales Imperiul Otoman). In acest context un voievod avea nevoie de o armata puternica, finantata de el, astfel doar lui loiala, pt. a fi cat mai independent de marea boierime (vezi de ex. Armana Neagra a lui Matei Corvin, finantata de regalitate, si astfel loiala regelui, pe care acesta o putea folosi si contra magnatilor rebeli). Mihai Viteazul era unul dintre cei mai mari latifundiari din Tara Romaneasca, dar pt. o economie prospera avea nevoie si de forta de munca stabila si impozabila. Iar nevoia de capital era mare, dat fiind faptul ca se cautau in special marcenari straini, experimentati in folosirea armelor de foc, capabili sa tina piept unei forte similare venita mai ales din exterior.
Totodata, extinzand asezamantul nu numai la domeniile domnesti, dar la toate domeniile feudale, el castiga de partea sa si o mare parte a boierimi, care-l v-a sustine in campaniile sale atat financiar, cat si militar, cu soldati, dar si ca conducatori de osti. Se poate vorbi chiar de o legatura intre domn si boierime, existand posibilitatea ca un nou domnitor sa revina la oranduirea anterioara, ce iar fi privat pe boieri de avantajele legaturi de pamant.
Nu in ultimul rand, legatura de pamant poate fi caracterizata si drept o forma administrativa cu scopul de a tine evidenta populatiei – pt. dari, dar si in cazul ca era nevoie ca domnitorul sa ridice rapid oastea tarii (cu numarul relativ mic de mercenari nu ar fi fost posibil sa se intreprinda o campanie militara de amploare sau sa se tina piept armatelor otomane numeroase).
P.S.: Legat de diferenta intre serbi si robi, sa nu uitam ca in “vechea Europa”, pe care istoricii o vad apunand odata cu Revolutia Franceza, nu exista libertatea propriuzisa, pe care o cunoastem azi, doar o suma de drepturi impartite inegal intre diferitele grupuri care constituiau cea de-a treia stare, acest lucru ducand si la conflice intre aceste grupuri, uni voind sa-si apere drepturile, iar altii incercand sa le dobandeasca. S-ar putea ca acest lucru sa stea si la diferentierea serbilor de robi, chiar daca la vremea respectiva au existat o multime de abuzuri venite din partea nobilimii (in scopuri economice), care incerca din rasputeri sa prejudicieze grupurile de tarani “mai liberi” de drepturile lor. Asa se face ca serbii au fost tratati de multe ori la fel ca si robii. Cat despre punerea in lanturi, se pare ca aceasta pedeapsa s-a folosit chiar pt. robii mai irascibili din cadrul manastirilor (Asezamantul Manastirii Toti Sfintii al mitropolitului Antim Ivireanul?).
ApreciazăApreciază
Doamne ajută!
Față de mulțumirea inițială, sunt nevoit să spun că rapiditatea răspunsului a fost o întâmplare: am avut, prin voia lui Dumnezeu, o fereastră în care am putut să răspund. Aceasta nu este o obișnuință, deoarece timpul îmi este, de obicei, foarte încărcat. Deci, se poate să treacă și săptămâni până să intru pe blog și să văd comentariile.
Deși, ce-i drept, știind acum de existența unor dialoguri, fac ce pot să nu fie goluri atât de mari.
În ceea ce privește scrierile pe subiect ale lui Constantin Giurescu, le-am citit acum ceva timp – vreo douăzeci de ani ultima oară. Îmi amintesc faptul că m-a impresionat analiza istorică riguroasă și am reținut unele concluzii care mă interesau.
Pentru reacția istoricilor, am o rezervă foarte mare față de ipotezele prezentate ca adevăr clar.
Cred că este necesar să abordăm cât mai multe surse conexe temei, dar și să ne limităm la ce arată acestea.
Ce e mai mult poate să fie ipoteză, dar dacă este prezentat drept certitudine e grav.
Iar ceea ce ignoră sursele, dar este prezentat ca adevăr absolut, este la fel de grav.
De exemplu, ideea după care Mihai Viteazul ar fi fost un „prototip de conducător feudal” este în contradicție directă cu faptele.
Voi consemna doar câteva:
1. Feudalismul Țărilor Române este atât de specific încât a născut o dispută care nu s-a încheiat dacă poate fi numit real feudalism ori nu.
2. În Muntenia și Moldova stările nu au existat în cheie vest-europeană până la Fanarioți; faptul că un Țigan a putut să devină Domn al Moldovei ar trebui să clarifice lucrurile definitiv – nu există niciun Țigan pe tronurile Franței, statelor germanice, Angliei, Spaniei etc., și nu pentru că etnia lipsea de acolo.
3. Dacă Mihai Viteazul ar fi fost „închistat în construcția socială a vremii” nu ar fi schimbat-o prin Legământul său (indiferent cum este interpretat).
4. Dacă Mihai Viteazul ar fi fost un „prototip de conducător feudal” ar fi acceptat coroana Poloniei sau alte asemenea oferte; pe care însă le-a refuzat categoric.
Pe scurt, prezumarea societății apusene ca paradigmă a societății românești medievale, și apoi judecarea oamenilor și faptelor în această cheie, constituie echivalentul logic al unui oximoron lingvistic: se află în contradicție absolută, deoarece societatea românească medievală nu era similară celei apusene – de unde și o bună parte din disprețul (azi i-am zice rasist) al Vestului față de această societate.
Pe aceeași linie se află și paralela dintre Matiaș al Ungariei și Mihai Viteazul.
Ca și presupunerea deosebit de aventuroasă a „evidenței populației” și altor asemenea idei străine vremii românești despre care grăim.
Din păcate nu am timp să dau un răspuns pe larg acum.
Însă revin și subliniez gravitatea erorii de a judeca o cultură și societate pe baza altora, iar nu prin ea însăși.
ApreciazăApreciază