"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Da, justificările sunt extraordinare.
Discutând la un moment dat cu cineva despre treaba asta, respectiva persoana mi-a spus că e mai bine să faci avort decât să naşti şi să-ţi moară copilul de foame (un apropo’ la situaţia economică actuală).
Un argument genial!
Este ca şi cum te sinucizi cât eşti încă tânăr ca să nu mai mori de bătrâneţe. Genial!
Să fim sinceri! A văzut cineva copii morţi de foame la propriu în România, în ziua de astăzi? Mă îndoiesc. Batrâni, da. Copii care fac foamea fiindcă părinţii dau toţi banii de pe ajutor social (de servici nici nu se pune problema) pe Cola, ţigări şi cafea de la dozator, da. Copii care muncesc cu ziua ca să pună ceva mâncare pe masă în timp ce părinţii îşi beau minţile prin baruri sau îşi putrezesc creierii la telenovele, iarăşi, da. Dar copii morţi de foame, nu. Poate că sunt pe undeva, dar în orice caz nu ne împiedicăm de ei pe stradă. Deci, argumentul că e mai bine să îţi omori copiii plătind un doctor criminal să ţi-i taie în bucăţi la tine în burtă, decât să rişti să ajungă muritori de foame, e cam slab şi tinde spre egal-cu-zero.
Apoi este justificarea preferată a viitoarei bunici: ruşinea că fata ei o să aibă un copil din flori. Ştiu personal un caz în care o aşa-zisă mamă şi-a ameninţat fata (însărcinată în 6, aproape 7 luni) că dacă nu face avort, o să se sinucidă. Şi fata respectivă, în loc să-i spună „Drum bun şi cale bătută”, a preferat să-şi omoare copilul că să nu îşi supere acea fiinţă pentru care a fost creat iadul, abuziv numită „mamă”.
Am aflat cazuri despre aşa-zise mame care şi-au dus cu forţa fetele la doctor şi le-au obligat să facă avort. „Mame” care şi-au bătut fetele până le-au provocat pierderi de sarcină. „Mame” care şi-au otrăvit fetele (la propriu, cu otravă pusă în mâncare) ca să le omoare copilul din burtă. „Mame” care şi-au dat afară din casă fetele şi le-au lăsat pe drumuri pentru că nu voiau să facă avort.
Repet: pentru asemenea fiinţe, adevăraţi apostoli ai satanei, există iadul.
Şi să nu uităm de argumentul numărului prea mare de copii: „am destui copii şi nu îmi mai vreau să fac încă unul”.
Un caz: mi-a povestit cineva că avea doi copii şi nevastă-sa a aflat că e însărcinată. Nu mai avea niciunul din soţi chef de încă un copil şi s-au hotarât să îl omoare; pardon! să facă „întrerupere de sarcină”. În ziua asasinatului s-a dus şi el cu soţia la doctor, să nu o lase singură. Şi zic:
-Aţi luat şi copiii cu voi?
-Nu.
-Da’ ce aţi făcut cu ei?
-I-am lăsat acasă.
-Singuri?
-Nu, că erau mici. I-am lăsat cu persoana X (o rudă).
-Aha…, zic eu gânditor. Dar de ce nu i-aţi lăsat singuri?
-N-auzi că erau mici?
-Şi ce?
-Păi, cum să-i las singuri când sunt mici. DACĂ PĂŢEAU CEVA?
În clipa aia m-au apucat toţi nervii. Şi i-am spus în faţă:
-Stai aşa ăs văd dacă am înţeles: tu şi cu soţia v-aţi dus să vă omorâţi al treilea copil, pe ceilalţi doi nu aţi vrut să-i luaţi cu voi să fie prezenţi la moartea fratelui/surorii lor, aşa că i-aţi lasat acasă şi aţi rugat ruda cutare să aibă grijă de ei ca SĂ NU PĂŢEASCĂ CEVA?
– Da, mi-a răspuns nedumerit.
– Ţi-ar fi părut rău dacă păţeau ceva, nu? Dacă mureau, de pildă. Doar erau copii tăi.
– Nu înţeleg, mi-a răspuns
Într-adevăr, nu a înţeles absurdul situaţiei. Nu a înţeles că a făcut tot posibilul să îşi pună copii din viaţă la adăpost, ca el şi soţia să se poată duce liniştiţi să îl omoare pe cel care nu se născuse încă.
România Străveche - Ancient Romania 
Da, justificările sunt extraordinare.
Discutând la un moment dat cu cineva despre treaba asta, respectiva persoana mi-a spus că e mai bine să faci avort decât să naşti şi să-ţi moară copilul de foame (un apropo’ la situaţia economică actuală).
Un argument genial!
Este ca şi cum te sinucizi cât eşti încă tânăr ca să nu mai mori de bătrâneţe. Genial!
Să fim sinceri! A văzut cineva copii morţi de foame la propriu în România, în ziua de astăzi? Mă îndoiesc. Batrâni, da. Copii care fac foamea fiindcă părinţii dau toţi banii de pe ajutor social (de servici nici nu se pune problema) pe Cola, ţigări şi cafea de la dozator, da. Copii care muncesc cu ziua ca să pună ceva mâncare pe masă în timp ce părinţii îşi beau minţile prin baruri sau îşi putrezesc creierii la telenovele, iarăşi, da. Dar copii morţi de foame, nu. Poate că sunt pe undeva, dar în orice caz nu ne împiedicăm de ei pe stradă. Deci, argumentul că e mai bine să îţi omori copiii plătind un doctor criminal să ţi-i taie în bucăţi la tine în burtă, decât să rişti să ajungă muritori de foame, e cam slab şi tinde spre egal-cu-zero.
Apoi este justificarea preferată a viitoarei bunici: ruşinea că fata ei o să aibă un copil din flori. Ştiu personal un caz în care o aşa-zisă mamă şi-a ameninţat fata (însărcinată în 6, aproape 7 luni) că dacă nu face avort, o să se sinucidă. Şi fata respectivă, în loc să-i spună „Drum bun şi cale bătută”, a preferat să-şi omoare copilul că să nu îşi supere acea fiinţă pentru care a fost creat iadul, abuziv numită „mamă”.
Am aflat cazuri despre aşa-zise mame care şi-au dus cu forţa fetele la doctor şi le-au obligat să facă avort. „Mame” care şi-au bătut fetele până le-au provocat pierderi de sarcină. „Mame” care şi-au otrăvit fetele (la propriu, cu otravă pusă în mâncare) ca să le omoare copilul din burtă. „Mame” care şi-au dat afară din casă fetele şi le-au lăsat pe drumuri pentru că nu voiau să facă avort.
Repet: pentru asemenea fiinţe, adevăraţi apostoli ai satanei, există iadul.
Şi să nu uităm de argumentul numărului prea mare de copii: „am destui copii şi nu îmi mai vreau să fac încă unul”.
Un caz: mi-a povestit cineva că avea doi copii şi nevastă-sa a aflat că e însărcinată. Nu mai avea niciunul din soţi chef de încă un copil şi s-au hotarât să îl omoare; pardon! să facă „întrerupere de sarcină”. În ziua asasinatului s-a dus şi el cu soţia la doctor, să nu o lase singură. Şi zic:
-Aţi luat şi copiii cu voi?
-Nu.
-Da’ ce aţi făcut cu ei?
-I-am lăsat acasă.
-Singuri?
-Nu, că erau mici. I-am lăsat cu persoana X (o rudă).
-Aha…, zic eu gânditor. Dar de ce nu i-aţi lăsat singuri?
-N-auzi că erau mici?
-Şi ce?
-Păi, cum să-i las singuri când sunt mici. DACĂ PĂŢEAU CEVA?
În clipa aia m-au apucat toţi nervii. Şi i-am spus în faţă:
-Stai aşa ăs văd dacă am înţeles: tu şi cu soţia v-aţi dus să vă omorâţi al treilea copil, pe ceilalţi doi nu aţi vrut să-i luaţi cu voi să fie prezenţi la moartea fratelui/surorii lor, aşa că i-aţi lasat acasă şi aţi rugat ruda cutare să aibă grijă de ei ca SĂ NU PĂŢEASCĂ CEVA?
– Da, mi-a răspuns nedumerit.
– Ţi-ar fi părut rău dacă păţeau ceva, nu? Dacă mureau, de pildă. Doar erau copii tăi.
– Nu înţeleg, mi-a răspuns
Într-adevăr, nu a înţeles absurdul situaţiei. Nu a înţeles că a făcut tot posibilul să îşi pună copii din viaţă la adăpost, ca el şi soţia să se poată duce liniştiţi să îl omoare pe cel care nu se născuse încă.
ApreciazăApreciază