Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi FamilieEpiscopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre glume

M-a întrebat cineva – care nu prea mă cunoaşte – dacă mai şi glumesc.
Dacă trebuie, mai şi glumesc.” i-am răspuns. Şi am adăugat „Din păcate, fac glume proaste, că nu le ştiu pe cele bune…
Firesc ori ba, omul s-a uitat la mine ca la felul 314. Şi chiar nu eram!

*

Altcineva m-a întrebat dacă este creştineşte să glumim.
De vreme ce Dumnezeu are simţul umorului, este firesc să încercăm, cel puţin, să îl avem şi noi. Cu măsură, se înţelege!
Din păcate omul în cauză nu prea avea simţul umorului, în schimb avea prejudecăţi: era absolut sigur că hazul ori umorul sunt interzise, cu totul interzise, Creştinilor. Mă întrebase doar ca să confirm ceea ce ştia el, să poată închide mai bine gura unora – prin argumentul competenţei (atât de discutabil…).
Ca urmare, s-a înfuriat vădit:
– Cum adică „Dumnezeu are simţul umorului„?
– De pildă, când îi ia peste picior pe Iov sau Iona. Cu blândeţe, cu dragoste, dar şi cu haz. 
– Nu există aşa ceva! – s-a oţărât interlocutorul.
– Ei, dar dacă ştii atât de bine, de ce m-ai mai întrebat?
– Dumneata, ca preot, trebuie să înveţi lumea adevărul, nu alte lucruri! – a continuat să se răstească.
– Aha, deci eşti episcop! – am exclamat bucuros.
Şi, sărind de pe băncuţă, m-am aplecat zicând:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite!
Omul a dat în bâlbâială:
– Nu… Ce… Ce episcop? Nu sunt episcop! Nu dau binecuvântări!
– Cum, nu eşti episcop? Ciudat! Sincer, după autoritatea cuvintelor mă gândeam că eşti chiar vreun Papă din cei infailibili. Ştii, cei care schimbă şi Scripturile când acestea îi contrazic. Sau vreun urmaş al lui Luther, că şi el a făcut asta.
– Ce schimbare a Scripturilor? Nu înţeleg!
– Păi dacă Dumnezeu glumeşte cu Iov şi Iona – cel puţin aşa ne arată Scripturile – dar dumneata spui că nu o face…
– Unde glumeşte Dumnezeu cu Iov şi Iona? – se răsti el, indignat, dar şi cumva clătinat în prejudecăţile lui.
– De pildă, atunci când, vorbindu-i despre Facerea lumii, îi spune lui Iov şi „tu ştii bine, căci erai născut şi numărul zilelor tale este foarte mare” (Iov 38.21). Sau când îl întreabă „tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de lei„? (Iov 38.39-40). Sau când pune să crească un vrej ca să-l umbrească pe Iona şi apoi îl usucă spre a-l scoate din încrâncenarea lui (Iona 4.1-11).
I-am deschis Scripturile şi i-am arătat.
– Ei, dacă nu este aceasta o blândă ironie, care arată şi dragoste, dar şi umor, ce este?
Omul se uita în Carte, se uita la mine…
Se luptau în el prejudecăţile şi mărturia limpede pe care o citise.
– Cum crezi, l-am întrebat, că Cel care a făcut – şi este – bucuria, ar putea să fie fără haz şi fără zâmbet?

*

În cartierul Covasna din Bucureşti (parte a „Bercenilor”) am slujit vreo 14 ani.
Printre altele, păstrez o dragă amintire unui mic magazin, „Komsi”, desfiinţat, din păcate, printr-o chirie iraţional de mare – ca multe alte magazine şi firme mici din Piaţa Covasna…
Acest magazin era ţinut de o familie frumoasă. Lucrau mai ales soţul, soţia şi o fină, uneori şi fata primilor. Oameni deschişi, luminoşi, cu care era o bucurie să schimbi un cuvânt… sau mai multe.
Într-o zi, oprindu-mă să cumpăr mărunţişurile zilnice – în primul rând pâine, desigur – îi găsesc în lucru: venise marfă. Toţi trei încercau să le facă pe toate deodată: actele pentru mărfuri, căratul mărfii în magazinaş (desigur, domnul avea această misiune!), servitul clienţilor ce intrau.
Ne zâmbim, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte. Sunt întrebat ceva şi răspund. Destul de pe larg încât patronul, cu navetele în braţe, să fie blocat în spatele meu. Pentru că magazinul fiind micuţ, nu avea cum să treacă dacă nu îi făceam loc. Nu ştiu cât a stat – un minut sau cinci – dar în cele din urmă mă întreabă cu haz:
– Iertaţi-mă, părinte, îmi daţi voie să trec?
Mă întorc, înţeleg fulgerător situaţia şi mă feresc, făcând un semn generos cu mâna:
– Treacă de la mine! Poftiţi, vă rog!
Începem să râdem toţi patru.
Patronul, ajungând în sfârşit să lase jos navetele, zice:
– Dar cât de generos sunteţi, părinte!
– Aşa este, recunosc eu. Sunt foarte generos. Este doar una dintre foarte multele mele calităţi. Dar ştiţi care este cea mai mare calitate a mea? Modestia!
Bineînţeles, având umor, au râs toţi. Mai ales după ce am precizat:
– Modestia mea este atât de mare încât m-aş speria de adâncimea ei dacă nu aş fi şi foarte curajos!
Nu m-am mai putut abţine şi am început şi eu să râd.
Este doar o pilă a unor clipe calde pe care le-am trăit în familia mare ce a fost – pentru mine şi mulţi alţii – Parohia Covasna (Sfântul Daniil Sihastrul).

De aşteptat şi trist, micul magazin, afacere de familie, s-a prăbuşit sub presiunea lanţurilor de magazine şi a lăcomiei oarbe a unor autorităţi locale. Care nu au înţeles nevoia de a limita corporatismul comercial – şi nu doar comercial. O nevoie esenţială pentru o societate sănătoasă (şi legiferată categoric şi în SUA şi în alte ţări).
Dar frumuseţea acelor oameni a rămas. Şi rămâne.
Aşa cum rămân şi nevoia de haz, de zâmbet, de bucurie, de câte o glumă. O glumă bună, fără de răutate. Cu măsură.
Până la urmă, un creştin încrâncenat nu-i creştin adevărat

Cândva Românii aveau toate acestea „în sângele lor”.
Astăzi, după modelul „Halăuinului”, sărbătoarea/bucuria este înecată în sumbru, tragic, murdar. Şi „umorul” a devenit la fel – sumbru, tragic, murdar.
De aceea şi oamenii sunt încrâncenaţi pentru fleacuri. Sunt gata să ucidă pentru nimicuri – de la cele din trafic la oricare altele.
E bine să ne întoarcem la zâmbetul de altădată, în care nu lipsea dragul de celălalt, de ceilalţi. Fraţii noştri măcar prin omenitate, dacă nu prin românitate, măcar prin românitate, dacă nu prin credinţă, măcar prin credinţă, dacă nu prin locuire, măcar prin locuire, dacă nu prin înrudire propriu-zisă. Iată câte pricini să ne iubim unii pe alţii, să ne zâmbim, să ne îngăduim, să ne iertăm!
Să ne aducem aminte de zâmbetul cald al bunicilor de altădată. Şi să încercăm să-l câştigăm, spre a-l dărui mai departe.
Zâmbetul bun este puntea către pacea şi dragostea în care se cuvine să trăim.
Bună să vă fie inima!

Mihai-Andrei Aldea

Votăm binele (fie şi mic), NU răul (chiar „mai mic” decât alt rău)

1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parţială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanţilor.
 Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îţi asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziţie şi Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin şi Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopaţi megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaţionalist, altul socialist naţionalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziţia sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, îşi asumă, implicit, toate răutăţile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esenţială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecţionismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloşii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecţionismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioţi, cinstiţi, culţi, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru şi George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit şi de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulţi oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Preşedinţie, am aflat că mulţi nu i-au votat şi nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbeşte prea pătimaş”, pentru că „vorbeşte prea doct”, pentru că „e am gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeaşi oameni – care se consideră patrioţi, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide şi candidaţi ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt acelaşi lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor şi are un program fie şi bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcţie bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidaţi oameni răi. Fie şi din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – şi mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie şi „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanţe de opinie etc. este sinucigaş.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidaţi din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalţi candidaţi.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulţi candidaţi din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie şi socotit „mai mic”, garantăm supremaţia politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremaţia politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Noi suntem de vină, nu politicienii! Ieşirea din Matrix

Milioane de oameni şi-au pus, în alegerile care au trecut, speranţe. Milioane de oameni şi-au tot pus speranţe în alegeri din 1990 şi până astăzi. Mereu înşelate. De ce?

De ce România, la trei decenii după căderea unei teribile dictaturi, este atât de rău? Atât de rău încât mulţi se întreabă dacă nu e mai rău acum decât atunci!
De ce?

De ce avem o clasă politică aflată sub control străin? De ce instituţiile de stat îi persecută făţiş pe Români în favoarea străinilor? De ce un medic american de origine română, cu renume mondial, este şicanat ani de zile de autorităţi până să primească dreptul de practică? De ce în acelaşi timp un străin care se pretinde medic practică liniştit ani de zile fără să fie supărat de autorităţi? De ce un Român bătrân ce ia un braţ de uscături să se încălzească iarna este amendat aspru? De ce tâlharii ce rad pădurile de pe faţa pământului şi le vând străinilor nu sunt prinşi niciodată? De ce se plătesc taxe şi impozite la stat ce se duc spre Ministerul Transporturilor, în paralele cu accize la carburanţi, rovignete şi alte şi alte dublări ale taxelor şi impozitelor pentru drumuri? De ce deşi avem cele mai multe impozite şi taxe de pe planetă, inclusiv pentru drumuri, avem drumuri atât de proaste? De ce este Republica România atât de rău?

În primul rând, din vina noastră!
Nu (doar) politicienii îşi fac nevoile în văzul lumii, la marginea drumului, chiar şi atunci când există în apropiere benzinărie cu toaletă, sau măcar o acoperire naturală – tufe, copaci. Nu, este un act, ruşinos, pe care îl fac foarte mulţi oameni obişnuiţi.
Nu (doar) politicienii aruncă sticle, doze de suc sau de bere, plastice şi alte gunoaie oriunde se nimereşte: în mijlocul pădurii, pe malul râurilor, pe plajă, în parc etc. Nu, este un gest pe care îl fac o mulţime de oameni obişnuiţi.
Nu (doar) politicienii vorbesc extrem de vulgar absolut gratuit. Nu, (şi) oamenii obişnuiţi sunt cei care au organele sexuale în gură la orice fleac. Şi li se pare amuzant!
Nu (doar) politicienii sunt atât de preocupaţi de beţie, sex şi alte droguri încât uită de îndatoriri, de răspunderi. Nu, este un lucru pe care îl fac o mulţime de oameni obişnuiţi.
Şi din ei ies politicienii! Din aceşti oameni obişnuiţi. Şi sunt asemenea lor.

Ca România să iasă din hăul în care se zbate, pentru ca Românii să iasă din Matrix, este nevoie ca fiecare să îşi asume răspunderea pentru faptele şi cuvintele lui.
Toţi spun că au un Dumnezeu în Ceruri – fie că se declară ai Bisericii ori supăraţi pe ea. Şi mai toţi mint! Căci dacă ai un Dumnezeu în Ceruri NU vorbeşti ca un neom fără niciun dumnezeu! NU înjuri de grijanie (adică Împărtăşanie), de Adam, de Eva, de morţi, de vii, de mamă sau de orice altceva. NU te repezi să judeci şi să osândeşti. NU arunci gunoaiele unde se nimereşte, murdărind cu bestialitate Creaţia lui Dumnezeu, grădina pe care El ţi-a dat-o SĂ O ÎNGRIJEŞTI ŞI SĂ O APERI!
Dacă ai un Dumnezeu ştii că vei răspunde în faţa Lui pentru ce faci tu!
Poţi să minţi pe cei din jur că faci rele „pentru că aşa fac toţi”. Dar Dumnezeu ştie şi ştii şi tu: faci rele pentru că eşti rău! Cel bun face binele chiar dacă este înconjurat numai de răi! Deci faci răul nu din vina celor din jur, ci pentru că aşa vrei tu!

De multe ori am avut la spovedanie bărbaţi şi femei care încercau să-şi găsească scuze. De pildă, pentru avort: „aşa fac toţi”!
Şi am avut un caz în care tocmai spovedisem o femeie care a fost bătută de mama ei, a fost bătută de bunica ei, a fost părăsită de prietenul ei pentru că rămăsese însărcinată şi voia să păstreze copilul. Tată nu mai avea, murise de ani de zile. Şi fata a rămas în stradă, însărcinată, dată afară din casă că „ne râde mahalaua că avem fată cu burta la gură”. Şi a plecat. Şi a muncit. Şi şi-a crescut copilul. Singură. Şi nu a făcut avort. I-a fost greu. Foarte greu. Dar şi-a apărat copilul până la capăt.
Şi după ce spovedesc această femeie, vin unul după altul câţiva – bărbaţi şi femei – care, pe rând, spun „ei, am făcut avort; ştiu că nu e bine, dar aşa fac toţi!”…

Nu, nu fac toţi. Şi chiar dacă ar face toţi, tu să nu faci! Dacă eşti bun.
Iar dacă eşti rău, nu te mai plânge de politicieni: sunt după chipul tău!
În clipa în care dai drumul la muzica ta să bubuie în capul vecinilor şi nu îţi pasă, ba chiar îţi place că îi tulburi, eşti rău. Şi meriţi politicieni care să îţi bubuie capul după cum le place.
În clipa în care arunci gunoaie pe stradă, pe râu, în pădure şi nu îţi pasă că îţi murdăreşti Ţara, mama pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o, eşti rău. Şi meriţi politicienii care să te otrăvească prin poluare, prin e-urile din mâncare, prin reţele 5G şi altele asemenea.
În clipa în care „faci pe ea de morală creştină”, că tu vrei să… îţi faci plăcerea şi ţi-o faci, eşti rău. Şi meriţi politicienii care să-şi facă plăcerea oricât de imorală ar fi.

Iar votul, dacă suntem răi, nu rezolvă nimic!
Degeaba vrem să votăm „împotriva corupţiei”, câtă vreme corupţia e în noi!
Singurul lucru pe care îl putem obţine astfel este să înlocuim corupţii vechi cu corupţi noi. Ca noi.

Ieşirea din Matrix este în fiecare dintre noi!
Este în întoarcerea la demnitatea de a fi bun!
Este în lupta de fiecare zi şi de fiecare minut cu poftele noastre ele, cu lenea noastră, cu plăcerile care ne stăpânesc.
Este în lupta noastră de a fi buni… de a deveni buni. De a face binele pe care îl putem face.

Acela care se străduieşte să facă binele – oricât rău ar face cei din jurul lui – începe să fie liber.
Liber este doar cel care este gata să moară pentru libertate.
Cel care face răul sau binele pentru că îl fac cei din jurul lui este rob al societăţii.
Cel care face răul este robul patimilor.
Binele este greu de făcut pentru că este o alegere liberă, de fiecare dată. Şi, fireşte, cere o voinţă liberă, puternică, statornică.
De aceea cel care vrea să fie liber trebuie să fie hotărât să facă binele chiar dacă îl costă viaţa.
Liber este doar acela care este gata să moară pentru libertate.
Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va face liberi.
Şi adevărul este că pentru a avea o conducere bună, trebuie să avem un popor bun.
Iar poporul suntem noi.
Noi suntem vinovaţi pentru cum este România de astăzi, noi suntem soluţia pentru ieşirea din Matrix.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă