Faţă de cele cinci căi amintite ieri s-a pus întrebarea:
Care este Calea Sfinţilor? 

O întrebare bună.
Dacă cei care muncesc şi luptă pentru îndreptarea locului (lumii) în care trăiesc sunt pe Calea Eroilor, cum ar fi, mai sus de aceasta, o Cale a Sfinţilor?

De fapt, aşa cum spunea un erou al Rezistenţei Anticomuniste,
tăcuţii mucenici cu haiducii’s gemeni.

Deosebirea vine dintr-o neaşteptată nuanţă: Sfinţii muncesc şi luptă nesfârşit de mult pentru îndreptarea a tot ceea ce este rău sau strâmb în ei înşişi. Munca şi lupta lor pentru îndreptarea lumii sunt atât de strâns legate de această primă lucrare şi luptă încât uneori parcă nici nu se văd. Dar izvorâte din îndreptarea proprie, tot mai deplină, au în fapt, dincolo de ceea ce se poate simţi şi cunoaşte de oameni, o putere nesfârşit de mare.
Pentru cei care au trăit în România stalinistă, sub ocupaţia invadatorilor sovietici deveniţi „cetăţeni români” şi a puilor lor, este uşor să dăm o pildă: Sfinţii Prigoanelor Comuniste. Cunoscuţi şi ca Sfinţii Închisorilor. Şi vorbim aici mai ales despre cei care au încercat – în puşcării, lagăre, domicilii forţate sau cuşca societăţii staliniste – să îndrepte lucrurile începând cu adâncurile propriului suflet, propriei minţi, propriei inimi, propriului trup. Toţi au fost, din punctul de vedere al societăţii staliniste, nişte pierduţi, nişte înfrânţi, „o pleavă„, cum îi numeau unii comunişti de frunte. În vreme ce alţii îşi cumpărau cu puncte pe cartelă „rochiţa cu buline” sau alte haine „chic” („şic”), ei stăteau în zdrenţe. În vreme ce oamenii obişnuiţi „se învârteau” de o primă, de „ceva” luat de la locul de muncă, de o avansare, chiar, ei „se învârteau” de încă o bătaie de la gardieni, de încă o reţinere la Securitate, de încă o arestare, de o eliminare din facultate sau de la locul de muncă (pe motiv de „origine nesănătoasă”, „atitudine nesănătoasă” etc.).
Pe scurt, în societatea stalinistă a României acelor decenii aceşti oameni nu se auzeau, nu se vedeau. Chiar şi rudele, adesea, fugeau de ei.
Cu toate acestea ei sunt astăzi cea mai mare mândrie a Neamului Românesc. Ei sunt cei care au luptat împotriva sistemului satanic în ciuda unor forţe mai mult decât copleşitoare. Ei au dat Românimii o Rezistenţă Anticomunistă unică în lume. Care, fără niciun sprijin extern real, a dus vreme de doisprezece ani (1944-1956) un război armat de rezistenţă anti-comunistă; un război teoretic imposibil de dus fie şi un singur an. Ei au dus şi acest război, dar şi nenumărate ale forme de rezistenţă anticomunistă – de la monahismul „de apartament” până la tipărirea de carte creştin-ortodoxă în plin stalinism, de la construirea de biserici în plin regim ateist (care interzisese construirea de noi biserici!) până la frumoasa poezie creştină a închisorilor politice. Şi România cerească a devenit mult, mult mai bogată prin sosirea lor acolo.
Dar, mai mult decât atât, lucrarea lor a avut un răsunet adânc, ce a ajuns mai departe decât ne închipuim. Dacă ar fi să ne amintim de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ajuns un mărturisitor atât al realităţilor comuniste, cât şi al duhului ortodox, în Statele Unite (inclusiv la nivelul vârfului acestei federaţii) şi tot ar fi de ajuns. Ori dacă aş aminti – sau le-aş spune celor ce nu ştiu – că atât de mulţi dintre cei care suntem astăzi creştini datorăm atât de mult unor dispreţuiţi ai vremilor staliniste… Căci pentru foarte mulţi dintre cei de astăzi părinţii duhovniceşti, cei care „ne-au născut întru Christos”, după o expresie biblică, sunt cei trecuţi prin moara ucigaşă a prigoanei comuniste.

Şi Sfinţii şi Eroii merg pe aceeaşi cale. Dar Sfinţii merg mai bine, căci lucrează mult mai mult la propria îndreptare. Acest lucru, ce pare să amâne adeseori – şi mult – îndreptările exterioare, îi face nu doar să greşească mai puţin, să se ferească de alunecările de dreapta sau stânga ale eroilor; îi face şi să săvârşească un bine mai deplin, mai adânc, mai desăvârşit. Cucerind uneori chiar pe cei pe care eroii pur şi simplu i-ar înlătura. Şi care, datorită sfinţilor, devin din umblători pe căile răului, trăitori ai binelui şi lumină a lumii.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă