În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.
De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.
Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.
Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:
„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)
Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.
Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor
despre Folclor, falsificarea livrescă a acestuia și regăsirea de sine
Atunci când vorbesc despre „tradițiile populare” Românii de astăzi sunt, foarte des, victimele unei complexe manipulări.
Folclorul – termen ce se traduce prin „învățătura poporului” sau „cultura poporului” – cuprinde, la origine, tot ceea ce știe, crede și exprimă poporul, trăirea poporului în cel mai complet sens.
Din păcate, în studierea folclorului intelectualii secolului al XVIII-lea, urmașii lor din secolul al XIX-lea și, în multe locuri, și cei din secolele următoare, au dovedit o aroganță profundă. Această aroganță a venit din convingerea nejustificată a „superiorității culturale” a culturii livrești în general și a intelectualității de formație livrescă în general. (Prin cultură livrescă înțelegându-se creația intelectuală cărturărească a cărei dezvoltare s-a desprins de viața poporului; în această desprindere un rol fundamental a fost jucat de mediul elitist occidental și, mai apoi, oriental, care a creat culturii livrești o zonă de nișă, stimulată financiar, politic și social de mediul elitist și, astfel, desprinsă de popor.)
Ca urmare, și folclorul a fost privit atât „din afară”, cât mai ales „de sus” de către intelectualii ce l-au studiat. Chiar și „admirația și uimirea față de realizările populare” au la bază această aroganță: nimeni nu ar fi uimit de realizările cuiva pe care îl respectă și îl cunoaște, uimirea și admirația apar tocmai ca urmare a faptului că realizările sunt neașteptate, deci ca efect al confruntării unui dispreț inițial cu o realitate ce îl dezminte.
Una din componentele acestui dispreț – uneori manifest, dar adesea subtil -, una din componentele acestei arogante premise de superioritate s-a manifestat în schimbarea tradițiilor populare, schimbare folclorului, de fapt, de către cercetători, în cadrul prezentărilor făcute.
Foarte mulți culegători – mai toți, la începuturi – au impus operelor literare culese anumite filtre livrești. Li s-a părut necesar amintiților culegători/cercetători să „îmbogățească” basmele culese cu figuri de stil și alte elemente ale literaturii culte (livrești). Aceleași schimbări se regăsesc în „pieptănatele” balade sau legende, în alte asemenea creații literare populare – fie că sunt din Germania, Italia, Franța, Anglia sau România.
Ferite de asemenea schimbări directe, pe text, au fost ferite – cel puțin la nivel academic – doar creațiile populare consemnate în izvoare scrise vechi – de la pergamente la rune. Spunem „cel puțin la nivel academic”, pentru că adesea culegătorii sau cercetătorii, chiar păstrând materialele folclorice în forma lor inițială în lucrări destinate specialiștilor, le-au popularizat în forme schimbate profund.
Avem un exemplu clasic în Kalevala lui Elias Lönrot, realizată pe baza culegerii unei cantități enorme de rune din Finlanda, asamblate și completate însă după inspirația autorului.
După cum arată Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene, de foarte multe ori prelucrările amintite au avut la bază și convingerile politice – iluministe și de altă factură – ale culegătorilor și cercetătorilor, nu doar pe cele literare.
Acest lucru se poate constata prin eforturile sistematice de raportare a creațiilor populare contemporane culegătorilor/cercetătorilor la anumite culturi antice venerate sau adorate de aceștia (fie aceste culturi antice mai mult sau mai puțin reale…). Sau prin același tip de eforturi de a mula tradițiile populare pe ideologii cărturărești, politice, artistice etc.
Îngemănat cu studiul istoriei, studiul folclorului a cuprins și afectat treptat atât clasa intelectualității livrești, cât și mediul conducător al întregii lumi. Plecat din Europa, acest tip de studiu, cu toate prejudecățile și metodele sale, a fost preluat treptat pretutindeni.
Una dintre urmările modificărilor folclorului – la nivel de formă și fond, la nivel de prezentare și interpretare etc. – a fost aceea a creării unor noi linii folclorice. Izvorâte din influența uriașă exercitată de intelectualitatea livrescă și mediul elitist, ele s-au conturat rapid, având un statut favorizat.
Miorița lui Vasile Alecsandri a fost promovată în România prin atâtea canale încât a sufocat toate formele populare ale Mioriței. Mai mult, prezentată sistematic într-un cadru izolat, ca o creație literară de sine stătătoare, ea și-a pierdut contextul, esențial pentru folclorul autentic. Parte a ritualului românesc de povestire sau/și cântare a faptelor de vitejie, așezată în fața legendelor, cântecelor haiducești sau ostășești și altor asemenea creații închinate eroismului, luptei nobile, jertfei înălțătoare, Miorița avea cu totul alt înțeles decât cel obținut prin „prelucrarea” (distrugătoare) livrescă (a se vedea și Pagini de cultură și istorie românească. Despre „Miorița”, rost și luptă la Români).
Însă oricât de străină este de Cultura Română Veche această „Mioriță” livrescă, oricât de ne-românesc și de ne-mioritic este „spiritul mioritic” în forma falsificată a creațiilor cărturărești de secol XIX-XX, au devenit, și această nouă „Mioriță”, și acest nou „spirit mioritic”, o tradiție. O tradiție nouă, dacă ne raportăm la tradiția populară anterioară și la vechimea Neamului Românesc. Dar o tradiție ce are, deja, peste 150 (o sută cincizeci) de ani. Și care este crezută, de mulți, a fi o „tradiție populară”, în ciuda faptul că este născocirea intelectualității livrești din secolele XIX-XX, fiind, ce-i drept, de inspirație populară, dar nu o parte a folclorului României Străvechi.
La fel stau lucrurile şi în alte privinţe, pentru că eforturile (arogante) de modificare a folclorului românesc au fost şi sunt extrem de extinse, iar promovarea acestor modificări s-a făcut şi se face pe toate canalele de care dispun autorităţile din trecut şi prezent.
O să trec aici repede şi peste un aspect cumplit, transformarea culturii populare, adică a folclorului, în „spectacol folcloric”. Este o formă de ucidere a vieţii fireşti, de disoluţie culturală şi spirituală, oricât de nobile ar fi intenţiile multora dintre susţinătorii acestei proceduri. Merită subliniat aici faptul că mulţi dintre promotorii sinceri şi bine intenţionaţi ai spectacolului folcloric au văzut în acesta mijlocul de a salva „bucăţi” din Cultura Românească Străveche (aflată sub permanenta ameninţare a unor regimuri anti-româneşti). Într-un fel, aveau/au dreptate, căci spectacolul folcloric păstrează unele forme ale trăirii populare. Dar pierderea contextului transformă formele amintite în unele lipsite de fond. Ceea ce deschide calea pentru transformarea lor în altceva, după criterii ideologice diverse, pentru că nu mai au susţinerea gândirii populare, credinţelor populare, contextului social popular etc.
În faţa acestei realităţi recuperarea sensurilor pierdute, a valorilor vechi româneşti, este obligatorie la nivelul cerinţelor obiectivităţii ştiinţifice. Şi cu atât mai mult la nivelul muncii sau luptei pentru regăsirea de sine, pentru refacerea identităţii naţionale. Regăsire care ţine de alegerea liberă a fiecăruia – căci fiecare are dreptul de a fi Român, cu adevărat, sau a se topi în turma formelor indefinite ale societăţii globalizate. Doar că alegerea poate să existe doar atunci când se cunoaşte adevărul.
Cunoaşterea adevărului în ceea ce priveşte Mărţişorul este cea pe care încerc, în calitate de folclorist, să o dăruiesc cititorilor în rândurile care urmează; alegerea este a lor.
*
Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă
Există în arhitectura bisericească elemente care se regăsesc în arhitectura templelor păgâne. Coloana, bolta, arcele, absidele şi altele asemenea, sunt forme de exprimare arhitectonică ce pot fi direcţionate către Cer sau Iad, către Dumnezeu sau demoni. Dar la fel sunt şi cuvintele! Cuvintele din Sfintele Scripturi pot fi regăsite în cărţile păgâne. Dar au, bineînţeles, alte rosturi, altă adresă.
Există limite în creaţia umană.
Cele mai simple forme de încălţăminte rămân mereu o „talpă” legată de picior – numită la noi sanda – şi o piele sau alt material înfăşurat pe picior – numite la noi opinci. Sub diferite forme, sandaua şi opinca se regăsesc în toate civilizaţiile umane, deoarece sunt direct legate de anatomia omului şi materialitatea lumii. La fel sunt foarte multe obiceiuri, obiecte şi elemente ale creaţiei artistice – asemănătoare datorită faptului că toţi suntem oameni şi trăim în aceeaşi lume.
Dar dincolo de aceste limitări, există un sens, un rost, o direcţie a fiecărei creaţii umane. Omul obişnuit din Franţa sau Germania medievală, în timpul liber pe care îl avea în iarnă se legăna între măruntele treburi de întreţinere – facerea focului, gătit, mici reparaţii – şi o preocupare asiduă pentru bârfe, sex, mâncare şi beţie. În aceleaşi vremuri ale Evului Mediu, aflat sub ameninţarea neîncetată a unei invazii păgâne tătară sau turcească, ori a uneia „frăţeşti” polonă sau maghiară, ţăranul român făcea clăci şi şezători în care, printre altele, sculpta fluiere şi bote, scaune şi lăzi de zestre, furci de tors, fusuri şi tocuri de fereastră şi câte şi mai câte! Migala dantelelor de lemn sau piatră lucrate de meşterii români de atunci este uluitoare.
Dar, trebuie să o spunem, există asemenea lucrări şi ale meşterilor populari din Franţa sau Germania. Cu o puternică deosebire: sensul! Meşterul apusean realiza cu iscusinţă, din ceramică bună şi chiar porţelan, beţivi clătinându-se şi oameni în fundul gol, burduhănoşi cu halbe în mână minunat gravaţi pe halbe din cositor, imagini pornografice şi nenumărate alte asemenea opere măiestrit executate ce reflectau spiritualitatea occidentală. Acelaşi talent, aceeaşi măiestrie, altă direcţie.
Mulţi, de-a lungul veacurilor, influenţaţi de rasismul apusean – masiv, adesea grobian însă de multe ori atât de natural încât devine subtil – au aplicat automat şi iraţional direcţiile apusene culturii române. Mihai Eminescu, Dumnezeu să-l odihnească, a protestat zadarnic împotriva aceste aberaţii devenită politică de stat (până astăzi). Practicată neîncetat, aberaţia a devenit, adesea, o a doua natură pentru cei mai mulţi dintre Români.
Ca urmare, mulţi oameni foarte buni, şi foarte bine intenţionaţi, preiau tot felul de creaţii aberante şi răstălmăciri absurde puse pe seama vechii culturi româneşti, chiar dacă îi sunt străine.
Un exemplu tipic este Mărţişorul.
Acesta este un străvechi obicei românesc, preluat de unele popoare care au fost în legătură cu Românii multă vreme.
Declarat – ca tot folclorul românesc – drept păgân, a ajuns să fie socotit şi tratat ca atare de toată lumea. Această declaraţie de „păgânătate” a originii tuturor obiceiurilor româneşti ţine atât de un paralelism cu absurde prejudecăţi apusene, cât şi de convingerea neîntemeiată că „păgân” înseamnă „precreştin” adică „foarte, foarte vechi”. De fapt multe tradiţii şi influenţe păgâne sunt de dată foarte recentă, fiind preluate de la ţiganii animişti, tătarii animişti, turcii şi tătarii musulmani, de la felurite grupări de evrei – de la cabalişti la hasidişti – şi din felurite alte surse (persane, indiene, chinezeşti, nipone etc.). Aceasta este însă o paranteză asupra căreia, poate, vom reveni.
Ceea ce ni se pare esenţial este însă faptul că datele existente arată două practici paralele ale Mărţişorului.
Tradiţia cea mai veche şi cea mai răspândită la Români se aşeza în ceea ce putem numi „curăţenia de primăvară”.
Într-adevăr, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii toate aşternuturile se scoteau din casă şi se primeneau repetat. Casa se spăla în întregime, coşurile se curăţau, de asemenea fântânile – dacă era nevoie – şi toate cele din curte. Spălatul personal – mult limitat în vremea iernii – se făcea iar şi iar, fetele „cheltuiau” iarăşi grămezi de lemne pe ceaiurile pentru curăţirea şi înfrumuseţarea părului (şi, eventual, pentru „schimbări de nunaţă”). Nu stăm să înşirăm aici toată această înnoire şi înviere a gospodăriei ieşită din somnul iernii. Dar trebuie arătat că ea cuprindea şi curăţirea şi înnoirea sufletească. Printre altele – nu puţine! – se afla şi Sfeştania sau Sfinţirea caselor. Aceasta, săvârşită de obicei în fiecare primă zi a lunii, iar în ianuarie de Bobotează, avea o altă greutate şi cuprindere în luna martie.
Aici s-ar cuveni să lămurim o vorbă veche românească: „nu lipseşte ca martie din Post”. Schimbările sărbătorilor pascale şi a celor legate de ele nu erau uşor de cunoscut de toată lumea. În trecut orice tipăritură era foarte scumpă şi, de aceea, până prin secolul al XVIII-lea manuscrisele încă precumpăneau tipăriturile în multe părţi. Calendarul tipărit anual apare „pentru popor” – adică în număr mare şi la preţ accesibil – doar către sfârşitul secolului al XIX-lea şi se răspândeşte cu adevărat doar în perioada interbelică. Dar ceea ce ştia toată lumea era că luna martie cade totdeauna în Postul Mare, de unde şi vorba mai sus amintită. Ea era, totodată, prima lună de primăvară. Prin urmare era cea mai potrivită lună pentru o curăţenie cât mai profundă, atât materială cât şi spirituală.
De aceea, în foarte multe părţi, în luna martie se sfinţea mai multă apă chiar şi decât la Bobotează. E adevărat că pe alocuri se folosea pentru sfinţirile din martie Aghiasma Mare, ori şi Aghiasma Mare, dar acest obicei nu era foarte răspândit.
Sfinţirea se făcea în curtea bisericii, iar apoi preotul trecea pe la toate casele, stropind cu aghiasmă gospodăriile înnoite, făcând rugăciuni pentru ocrotirea şi sporirea casei, pentru buna rodire a seminţelor, pentru sănătatea şi înmulţirea vitelor şi aşa mai departe. În această „drumeţie de sfinţire”, care ţinea mai multe zile, preotul însă nu putea cuprinde toate hotarele fiecărei moşii a oamenilor. Unul avea o livadă peste deal, unul ceva mai aproape, altul mai departe. Unul avea o grădină pe malul râului, mai jos de sat, altul nişte albine într-o poiană din pădure, alţii oi la o stână mai înspre baltă. Chiar şi pe acolo erau „odăi”, adică un fel de „locuinţe de lucru” în care oamenii stăteau când era mult de muncă pe acea moşie. Pentru toţi era foarte important ca fiecare bucăţică de pământ să fie cuprinsă în binecuvântarea şi sfinţirea lunii martie, chiar dacă preotul nu putea ajunge la ea.
O soluţie „simplă” ar fi fost ca fiecare să ia aghiasmă şi să stropească el însuşi pe aceste „loturi” de pământ – pe atunci numite moşii – mai îndepărtate. Era însă cam peste mână. Trebuia să cari butoaie de aghiasmă sau burdufuri întregi, pe lângă celelalte de trebuinţă – de la unelte la mâncare.
Soluţia românească a acestei probleme era Mărţişorul.
Două fire de lână – mai târziu şi de in, sau cânepă, sau alt material textil – unul alb şi unul roşu, răsucite împreună şi simbolizând viaţa curată întru Dumnezeu (roşu = viaţă; alb = curăţie), se înmuiau în aghiasmă şi se duceau cu uşurinţă acolo unde era nevoie de ele.
Mărţişoarele se legau de pomii de la marginea livezilor – ba chiar şi a pădurilor – se legau la stupi, la tufele de la marginea lanurilor, oriunde se puteau pune. Ele pecetluiau astfel pământul binecuvântat, aflat sub ocrotirea deosebită a harului lui Dumnezeu. Pământul celălalt, nesfinţit, era privit ca un loc în care duhurile necurate bântuiau în voie, neoprite de nimeni. Aici, unde sfinţenia era adusă prin Mărţişor, binecuvântarea lui Dumnezeu punea stavilă răului şi înmulţea tot binele.
Desigur, a devenit firesc pentru flăcăi să dea în primăvară mândruţelor câte o cruciuliţă sau floare legate cu mărţişor, astfel exprimându-se dorinţa ca cea iubită să fie binecuvântată de Dumnezeu, frumoasă şi roditoare. Totodată – evident! – se arăta şi grija flăcăilor pentru partea femeiască, respectul şi responsabilitatea pe care orice bărbat se cuvenea să le aibă faţă de aceasta. În cele mai multe locuri Martie era o lună în care familiile tinere ale Românilor treceau pe la părinţi, ajutându-i cu curăţenia de primăvară şi exprimându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de ei.
Această tradiţie românească străveche a fost preluată şi de alte popoare, dar cu unele schimbări.
De pildă, la Bulgari, s-a socotit ca prea puţin lucru să se dea mărţişorul cu o cruciuliţă din lemn sculptată de băiat sau cu un buchet de flori cules de acesta. Şi a părut mult mai potrivită o monedă, socotită un semn mai concret al preţuirii…
Conlocuirea dintre Români şi Bulgari, întinsă din Câmpia Dunării până în Macedonia şi Tesalia, conlocuirea dintre Bulgari şi Sârbi – în Dardania şi Macedonia -, ca şi alte asemenea confluenţe, au făcut ca, încetul cu încetul, obiceiul bulgăresc să se infiltreze şi la alţii, inclusiv la Români.
„Moneda cu mărţişor” s-a ivit astfel şi prin târgurile şi oraşele munteneşti, iar mai apoi şi în alte părţi româneşti, în paralel cu tradiţia încă păstrată la sate, a Mărţişorului sfinţitor.
Mai târziu, în loc de monedă s-a pus câte o podoabă ieftină, mai ales de când marchidanii au prins a se înmulţi prin satele Carpaţilor şi Balcanilor. Obiceiul a prins, mai ales că şi flăcăii ştiau a sculpta nu doar cruciuliţe, ci şi felurite alte lucruri, de la flori la felurite vietăţi sau chiar lucruri casnice. S-a trecut astfel, pas cu pas, la mărţişorul aşa cum îl ştim astăzi din pieţele noastre.
În acelaşi timp au lucrat mult şi cărturarii paşoptişti şi urmaşii lor, îndoctrinaţi în şcolile apusene să răstălmăcească orice obicei ca fiind de origine păgână şi ignorând toate formele profund creştine ale tradiţiilor româneşti. Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată felul în care doctrinele filosofice şi politice apusene deformau grav receptarea şi interpretarea folclorului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat doar în vestul Europei, ci şi la noi, unde chiar şi obiceiuri liturgice eminamente creştine au fost răsucite de unii şi alţii în fel şi chip, doar-doar se vor putea înghesui cumva în vreun tipar păgân.
Şi, aşa cum prin răspândirea Mioriţei lui Alecsandri a fost ucisă Mioriţa populară din mai toate părţile Românimii, la fel şi multe dintre tradiţiile creştine au fost ucise şi/sau deformate de re-interpretările şi re-valorizările cărturăreşti, impuse prin forţa mass-mediei şi învăţământului de stat întregului popor.
Neo-mărţişorul, cu simbolistica sa fie materialistă, fie artistică, dar nu sfinţitoare, a fost promovat sistematic, în paralel cu felurite născociri livreşti proclamate „legende populare”. Şi s-a încetăţenit astfel o tradiţie paralelă care, deşi are doar vreo două sute de ani, a ajuns să fie socotită „străveche”, ba chiar „de pe vremea Dacilor” (cu toate că nu există absolut nicio atestare a unui obicei cât de cât asemănător la Daci…).
Totuşi, dincolo de orice minciuni, Adevărul stă neschimbat şi veşnic. Dincolo de măştile păgâne şi tradiţia paralelă formată „de la paşopt încoace” există şi Mărţişorul creştin, aşa cum l-au avut mii de ani străbunii noştri.
Formele sunt asemănătoare, direcţiile diferite. Alegerea liberă.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)
Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.
Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)
Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.
Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvani, cerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.
Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.
Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)
Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.
Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţite. Cervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilă, ecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.
După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.
Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluitului, cerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).
La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.
Munţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)
Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepa, cerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.
Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pace; doar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţi, lance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…
Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).
Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursul, lupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.
Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.
Mihai-Andrei Aldea
Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?
Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.
Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.
Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).
Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:
„ au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)
„luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)
„Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.
Observăm în Scripturi că balsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.
*
Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
„Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.”
Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.
Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.
Inflorescenţe de calomfir.
Frunze de calomfir.
*
Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).
*
Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.
În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.
Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
„Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.
În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 