Patriotica propagandă anti-românească. Stefan cel Mare, Petru Rares si curvia unora

Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini:
un buştean purtat de ape încoace şi încolo,
fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade,
ce putrezeşte încet sau din care
oricine poate face ce vrea.
M.A.A.

Pentru mulți dintre cei de astăzi, Ștefan este mare prin vitejie. E mare, pentru ei, căci „s-a bătut cu mulți” și, mai ales, pentru că „a bătut pe mulți”. Pentru alții Ștefan este mare prin basnele1 născocite de unii Polonezi – și preluate cu sete de unii pătimași de mai târziu – despre numărul de femei cucerite de împăratul român2. Dar câți înțeleg, fie și puțin, înțelepciunea lui Ștefan cel Mare? Câți îl privesc, real, concret, pragmatic, drept model de gândire și acțiune politică, diplomatică, economică?

Să începem prin a-i dezamăgi pe cei care cred că Ștefan cel Mare a avut multe iubite. Această idee este creația unor cronicari polonezi care, la vreo 200 de ani de la domnia împăratului român, i-au „rescris” viața. Au făcut asta, paradoxal, pentru a-l ridica în ochii cititorilor: decăzută moral, Polonia avea nevoie de o resuscitare. Iar acești cronicari au încercat să folosească exemplul unor eroi din vechime. Încă respectat în Polonia – și datorită numărului mare de Români de aici – Ștefan a fost unul dintre acești „eroi exemplari”. Doar că pentru Polonezi un viteaz trebuia să aibă multe femei îndrăgostite de el și multă… „virilitate”. Născocirile polone au fost preluate după 1848 din varii pricini – unii fiind pătimași trupește, alții având prea puțin spirit obiectiv, alții spre a-l denigra pe domnitorul român. Dar care este adevărul?

Ei bine, sursele contemporane nu cuprind nici măcar o mențiune despre vreo „aventură” a lui Ștefan cel Mare3. Nici măcar sursele mai târzii, precum Grigore Ureche sau alții, nu pretind așa ceva – atunci când vorbesc despre viața și domnia sa. Șocant? Supărător?

Dar, vor spune cei care se leagănă în desfrânare, cum rămâne cu „numeroșii/nenumărații copii din flori ai lui Ștefan”? Simplu, aceștia nu există. Sunt o minciună, o născocire, lipsită de orice temei.

Singurul copil din flori ce i se atribuie oarecum „în epocă” apare „miraculos” la peste 20 de ani de la moartea domnitorului. Este vorba despre Petru Rareș. Conform lui Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XV4) „miraculoasa” apariție a avut loc astfel:

„Boierii și Țara5, după moartea lui Ștefan Vodă celui tânăr6, s-au strâns și s-au sfătuit pe cine vor alege să le fie Domn. Că, pre obiceiul Țării, nu se cădea altuia să-i dea Domnia, fără de căruia nu va fi sămânță de Domn. Și, iscodind unul de altul, s-a aflat unul de a mărturisit că a înțeles de la Mitropolitul ce s-a săvârșit mai înainte de Ștefan Vodă [cel tânăr n.n.], că fiind Ștefan Vodă la Hotin a lăsat cuvânt că de se va săvârși el să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru Măjearul, ce l-au poreclit Rareșul […]. Și așa pe Petru aflându-l, și adeverindu-l ca din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicat Domn.[s.n.]”

Încercați să citiți și recitiți textul cât mai detașat, cât mai obiectiv. Veți vedea că afirmațiile sunt de necrezut.
Adică în 1527, la 23 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, murind nepotul său Ștefăniță, Sfatul de Obște sau Sfatul Țării știanu mai sunt urmași „drepți” (direcți) ai vechiului domn. Și, din neant, s-a ridicat un mare boier care a pretins că un om mort i-ar fi spus când trăia că alt om mort ar fi mărturisit când trăia că Petru Măjearul/Rareș ar fi „din osul lui Ștefan Vodă”. Altfel spus, să nu credeți ce știți de-o viața, credeți-mă pe mine! Sau, mai obiectiv, nu există absolut nicio dovadă reală pentru afirmațiile boierului în cauză.

Fără a scădea meritele lui Petru Rareș – un mare luptător pentru libertatea Moldovei – trebuie să recunoaștem că este imposibil să fi fost fiul lui Ștefan cel Mare. Nu doar că nu există vreo dovadă pentru această filiație, dar ea stă împotriva izvoarelor.

Astfel, se cunosc frații lui Bogdan cel Chior, și nu este numărat între ei Petru Rareș.

Mai mult, istoricii au împins nașterea lui Petru Rareș în 14837, dintr-un motiv logic elementar: de pe la 1483 Ștefan cel Mare nu a mai ieșit din Suceava (datorită stării de sănătate)8. Ca urmare, nu avea cum să conceapă copii „prin corespondență”. Doar că această dată îl face pe tânărul Petru Rareș de la 1527 să aibă nu mai puțin de 44 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă! Totuși, la a doua domnie, în 1541, el apare ca fiind maturizat9, nu bătrân.

Mai mult, în 1529, plin de avânt, Petru Rareș ia parte la campanii militare în Ardeal, luptând el însuși cu dușmanii10. Acțiunile și limbajul scrisorilor sale, puse în paralel cu acțiunile și limbajul de mai târziu, arată limpede acea „fierbințeală a tinereților” de care l-au acuzat unii11. Asta deși ar fi trebuit să aibă aproape 50 de ani! Lucrul se va vedea iarăși în scrisorile și campaniile din Polonia din 1530. Toate dovedind o tinerețe străină vârstei ce i se atribuie! Mai mult…

În 1532, la cinci ani de la suirea pe tron, Petru Rareș ar fi trebuit să aibă între 49 și 52 de ani după vârstele atribuite de unii istorici. Dar în acest an Petru Rareș apare zugrăvit la Mânăstirea Moldovița, în calitatea sa de ctitor: este un tânăr de cel mult 30 (treizeci) de ani, fără barbă, ce pare chiar mai tânăr decât soția sa (a doua, Elena-Ecaterina). Se poate vedea aici chipul tânărului domnitor (preluat de noi de pe coperta lucrării colective Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978).

Petru Rareș portret din 1532

De mare însemnătate este și următorul portret al domnitorului, din 1538, de la Mânăstirea Bistrița. După numai șase ani de la cel dintâi, Petru Rareș apare ca maturizat, dar încă tânăr. Redăm mai jos imaginea-detaliu după materialul publicat de Mihail-Sorin Gaidău, Petru Rareș o imagine necunoscută a voievodului, Ziar ”Piatra Neamț”, 30 Oct. 2014 (online aici).

Petru Rareș în 1538

Acest proces de maturizare este esențial pentru determinarea vârstei domnitorului. Schimbările ce țin de chip, barbă, plete sunt firești vârstei de 30 de ani (conform realității biologice și tradițiilor românești din epocă). Părul este castaniu (sau roșcat), adică departe de albul sau cenușiul vârstei avansate pretinse de cei care insistă să îl declare fiu al lui Ștefan. El pare mai curând să fie de o vârstă sau chiar mai tânăr decât Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare.

În 1546 Petru Rareș moare de o boală neașteptată: „l-a lovit boala, s-a prăbuși și a murit”12. Deces neaștaptat și care provoacă durerea celor bine conduși de el. Trebuie observat că prima căsătorie, cu Maria, are loc după luarea domniei, soția murind în mai puțin de doi ani (1529), iar în 1540 moare și primul său fiu, Bogdan „mort de tânăr”13. Se va recăsători, tot în prima sa domnie, și va avea cel puțin cinci copii – trei băieți și două fete.

Toate aceste fapte sunt profund incompatibile cu pretinsa vârstă înaintată a lui Petru Rareș.

Avem prin urmare o serie de realități istorice care nu se pot potrivi cu o persoană născută în jurul anului 1480. Și, totodată, următoarele fapte foarte clare:

  • până în ianuarie 1527 nimeni nu știa despre existența vreunui fiu din flori al lui Ștefan cel Mare (deci timp de trei generații: Ștefan cel Mare, Bogdan cel Chior și Ștefăniță)
  • în ianuarie 1527 marii boieri ai Sfatului Țării erau foarte îngrijorați de lipsa unui urmaș direct al Mușatinilor (pentru că asta deschidea lupta între toți cei înrudiți pe mai departe cu Mușatinii, de la Basarabi până la fiecare familie boierească mai mare din Moldova – și chiar până la unele muntenești)
  • un singur boier declară că el ar cunoaște un asemenea urmaș
  • pretinde că ar fi aflat această taină necunoscută celorlalți de la un om mort care ar fi aflat-o de la alt om mort; adică nu există absolut niciun martor și nicio dovadă pentru afirmație
  • Dimitrie Cantemir pretinde că nici măcar Petru Rareș nu ar fi știut că este fiul lui Ștefan cel Mare până atunci, în 1527!16
  • portretul din 1532 (Mânăstirea Moldovița) îl arată pe Petru Rareș imberb, de o tinerețe ce face imposibil să fie fiul lui Ștefan cel Mare
  • portretul din 1538 (Mânăstirea Bistrița) îl arată tot tânăr, dar ceva mai maturizat, având de această dată și barbă, o evoluție firească pentru un bărbat în jur de 30 de ani

Prin urmare, este absolut evident că marele Petru Rareș, cu toate calitățile dovedite, nu a fost copilul lui Ștefan cel Mare.
O paralelă pe care am mai făcut-o este cu un proces pentru moștenirea lui X. În care vine cineva (Q) și pretinde că X nu ar fi murit fără moștenitori, pentru că i-ar fi zis (numai lui!) un cleric Y, și acesta mort, că i-ar fi zis X (doar clericului Y!) că Z este de fapt copilul bunicului său… deci ar avea drept la moștenire. Cine ar crede asta? Cine nu ar suspecta, mai curând, că Z este mai curând copilul lui Q? Oricum, niciun tribunal nu ar accepta această declarație, lipsită de absolut orice umbră de probă.

Iar Petru Rareș este singurul pretins copil din flori al lui Ștefan dintr-o vreme cât de cât apropiată de acest părinte al Moldovei.

Se va ivi în 1538 și un alt Ștefan, zis Lăcustă, pe care Turcii îl aduc sub pretextul că ar fi un fiu (natural) al lui Alexandru, la rândul său fiul lui Ștefan cel Mare14. Mai târziu și pe Ștefan Lăcustă unii l-au pretins drept fiu chiar al lui Ștefan cel Mare15, cu și mai multă lipsă de îndreptățire decât în cazul lui Petru Rareș. Contemporan cu Ștefan Lăcustă este Flavius Mignarelli, care arată că Ștefan Lăcustă este „un tânăr de 30 de ani”, „figlio naturale del Sandrino” („fiul natural al lui Alexandru”) – cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376. Asta ar fi însemnat ca Ștefan cel Mare să îl fi conceput pe Ștefan Lăcustă la câțiva ani de la moartea sa!

Mai departe se intră pe teritoriul unor fantasmagorii fără margini. Copii legitimi, consemnați în pomelnice alături de soție (ceea ce nu se putea face!), sunt declarați „copii din flori” doar pentru a susține mitul. Situația trece de absurdul cazului Petru Rareș, de ridicolul cazului Ștefan Lăcustă, și intră în teritoriul patologicului.

Trecem aici peste faptul că există greșeli chiar și la marii sfinți; o eventuală greșeală a lui Ștefan (mai ales că ar fi una singură) ține de firesc. Doar că obiectiv, respectând criteriile de științifice și juridice fundamentale, ideea că Ștefan cel Mare ar fi avut vreun copil din flori – respectiv vreo iubită nelegitimă – este lipsită de orice temei.
Prin urmare, cei care au vrut sau vor să își închipuie un Ștefan al Moldovei „iubăreț” trebuie să înțeleagă definitiv că asta este cel mult o fantezie, o amăgire tristă. Chiar dacă ei sunt iubitori de curvie, chiar dacă, fariseic, o osândesc la alții, fapt este că atribuirea acestei patimi lui Ștefan cel Mare ține de alte patimi. Și în primul rând de bârfă și mândrie oarbă.

Este adevărat, Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii – din rațiuni de stat. Aceasta este singura „alunecare morală” de care poate fi învinuit (și doar de către cei care nu înțeleg realitățile Domniei și ale vremii, care ignoră luptele pentru tron ce au distrus Moldova etc.).
În rest toate mărturiile coroborate, de la cele ale izvoarelor scrise până la cele arheologice, îl arată pe Ștefan cel Mare ca Domnitor creștin de cea mai înaltă statură. Învățând cele bune pe care le găsim în viața și domnia sa putem să creștem și noi atât în iubirea de Țară, cât mai ales în iubirea cea mare de Dumnezeu pe care el a dovedit-o până dincolo de moarte.

Ștefan cel Mare aducându-și ctitoriile înaintea Împăratului Ceresc

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Basnă/Basne = denumire pentru înșiruriri mincinoase până la absurd, structurate în stil de basm sau legendă, mai rar de cântec de vitejie sau baladă, folosite de Români în trecut pentru dezvoltarea gândirii critice, dar și pentru haz.

2 Ștefan cel Mare a fost socotit drept adevăratul continuator al împăraților de la Constantinopole (din a căror familie făceau parte Basarabii și Mușatinii). A se vedea și Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, de Mihai-Andrei Aldea (online aici), Cum luptau Românii? I. Cartea, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Evdokimos, București, 2019, p. 26-27, 35 ș.cl. etc.

3 Trecem peste efortul disperat a-l unor istorici de a-i declara „copii din flori” pe unii dintre copiii lui Ștefan, absolut fără nicio mărturie istorică, fără niciun argument rațional.

4 A se vedea, de pildă, Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, de Michail Kogălniceanu, Imprimeria Națională, București, 1872, p. 190

5 Prin „Țara” se înțeleg aici țăranii, adică toți Românii cu drepturi depline, oamenii Țării, conform sintagmei străbune Senatus que Populus Romanorum (Senatul și Poporul Romanilor), în care prin „populus” nu se înțelegeau sclavii și alții asemenea, ci exclusiv Romanii cu drepturi depline.

6 Ștefăniță, fiu al lui Bogdan Chiorul și nepot al lui Ștefan cel Mare.

7 Menționăm aici onestitatea lui Constantin Rezachevici, ce recunoaște textual „Anul nașterii însă nu e cunoscut” (cf. Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, de Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 558).

8 Ultima campanie la care ia parte Ștefan este cea din 1481 (Cf. Istoria românilor, vol. II, de Constantin C. și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1976, p. 167).

9 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 584.

10 Cf. Istoria Românilor, vol. I, de Ion I. Nistor, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 370

11 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 374, care citează caracterizarea insultătoare a lui Ludovic Alvisio Gritti pe care am tradus-o eufemistic în text.

12 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 585-586

13 Cf. Constantin C. și Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 284.

14 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376.

15 Constantin C. și Dinu C. Giuresc, op. cit., p. 188

16 Cf. Sorin Iftime, Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006


***

Scurtă bibliografie

  1. *** Petru Rareș, antologie coordonată de Leon Șimanschi, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978
  2. *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2002 : Portret în istorie, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2002
  3. *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2004 : Portret în cronică, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2004
  4. *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1457-1504 : Portret în legendă, Ediția a 3-a, Ed. Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2022
  5. Aldea, Mihai-Andrei (2018) Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, Valea Călugărească
  6. Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii? I. Cartea, Ed. Evdokimos, București
  7. Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. II, E.Ș.E., București
  8. Iftime, Sorin (2006) Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
  9. Kogălniceanu, Michail (1872) Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, Imprimeria Națională, București
  10. Nistor, Ion (2002) Istoria Românilor, vol. 1, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București
  11. Rezachevici, Constantin (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, Ed. Enciclopedică, București

Am trecut aici peste cele opt volume ale operelor lui Dimitrie Cantemir apărute în secol. al XIX-lea la București, peste scrierile pe temă ale lui Nicolae Iorga și peste multe alte lucrări ce nu sunt citate în text.

Între imperialişti şi comunişti

De-a lungul veacurilor Principatele Române au trecut prin mai multe pandemii. Holeră, ciumă, tifos…
De fiecare dată, printre măsurile de ocrotire luate au fost şi deasa spovedanie, deasa împărtăşanie, săvârşirea Sfântului Maslu.
Era şi firesc, până la începutul secolului al XIX-lea toate spitalele – pe atunci numite mai ales bolniţe – erau înfiinţate, ţinute şi îngrijite de Biserică. Aproape tot personalul era alcătuit din călugări – sau monahii, la bolniţele pentru femei.
Chiar şi Spitalul Colţea, declarat de Comunişti a fi înfiinţat în secolul al XIX-lea, este de fapt o ctitorie ortodoxă începută în secolul al XVII-lea şi finalizată în Decembrie 1704. Şi acestă bolniţă era parte a unei mânăstiri – Mânăstirea Colţea. Până când a fost confiscată de stat care avea chef să înfiinţeze un spital „de stat”. Aşa că l-a luat pe cel al Bisericii. Şi până a izbutit să organizeze posturi medicale şi ce mai trebuia – adică după câţiva ani – tot călugării şi monahiilor cărora li se răpise spitalul i-au îngrijit pe bolnavi.
Legătura aceasta strânsă între Biserică şi îngrijirea celor nevoiaşi, săraci, abandonaţi sau, ca în ce vorbim aici, bolnavi, este veche şi continuă. În vremea în care Statul cel „măreţ şi bun” desfiinţa vreo 100 de spitale, Biserica înfiinţa altele. După puteri. Aşteptându-se ca, iarăşi, să vină vremea în care să îi fie confiscate. Şi eventual, după o vreme, închise ca inutile, batjocorite, demolate. Eventual ridicându-se un hypermarket sau un mall peste (cum s-a făcut cu Mânăstirea Văcăreşti şi Mall-ul Sun Plaza în zilele noastre).

Spitalul_Colțea_fragment_noaptea
Din Mânăstirea Colţea au mai rămas biserica, lângă spital, şi o parte din ornamente. Puţini îşi amintesc de faptul că spitalul ce a salvat atâtea vechi este o ctitorie ortodoxă pe care statul şi-a însuşit-o tâlhăreşte…

În clipa de faţă medicii Bisericii – mulţi dintre ei preoţi, diaconi, monahi sau călugăriţe –, asistentele şi infirmierele Bisericii etc. au la activ zeci de mii de oameni consultaţi, trataţi şi îngrijiţi gratuit. Precum şi mulţi alţii consultaţi, trataţi şi îngrijiţi pe plată. După posibilităţi. (Ştiţi demenţa comunistă care pretinde ca Biserica să plătească orice, eventual dublu sau triplu, dar să nu primească niciun fel de plată pentru ceea ce face? Aritmetica elementară spune că cei cu asemenea idei sunt buni de balamuc.)
Aceşti medici, acest personal medical şi pacienţii lor pot confirma folosul extraordinar de mare pentru sănătate al rugăciunii, Spovedaniei, Împărtăşirii, Sfântului Maslu. Este o situaţie factuală, ce poate fi observată ca atare. Altfel spus, este atestată ştiinţific.

Măsurile care împiedică accesul credincioşilor la Sfintele Slujbe şi la Sfintele Taine în vreme de epidemie nu sunt luate pentru prima dată.
Românii, care învăţaseră să treacă prin molimi cu ajutorul medical şi duhovnicesc al Bisericii, au avut o nouă experienţă în 1829. Sub ocupaţie rusească. O ocupaţie care, în afară de un jaf cumplit, a adus şi ciuma. Altfel spus, ocupanţii ruşi nu doar au luat, ci au şi dat. Ciumă. Şi, în grija lor părintească faţă de popor, au luat exact aceleaşi măsuri ca cei de astăzi.
Au trecut două secole fără nouă ani. Ocupaţia rusească în România a fost înlocuită de ocupaţia comunistă. În uriaşă majoritate politicienii de sus de astăzi sunt copii, nepoţi sau ucenici ai Sovieticilor puşi să conducă România după 1948.
Dar lucrurile nu stau foarte diferit în restul lumii! Comunismul – în forme mai vechi sau în cele ale Neocomunismului – domină întreaga lume. Ca urmare, măsurile luate în această vreme sunt cele luate la începutul secolului al XIX-lea.
Şi, bineînţeles, politicienii şi mass-media aservită REFUZĂ SĂ ANUNŢE GĂSIREA TRATAMENTULUI PENTRU COVID-19, REFUZĂ SĂ LUCREZE LA PRODUCEREA LUI ŞI LA PUNEREA LUI LA ÎNDEMÂNA POPULAŢIEI.
Sunt deja nouă zile de când Francezii şi Chinezii au anunţat, independent, tratamentele pentru COVID-19. Politicienii noştri nu au nicio reacţie. Cu excepţia măsurilor similare celor de Ev Mediu.
Din aceeaşi grijă părintească pe care o aveau şi ocupanţii ruşi…

Mihai-Andrei Aldea

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)

DonaldTrumpVestea
O formă a anunţului oficial al Preşedintelui SUA, Donald Trump, din 21.03.2020, de introducere în SUA a tratamentului COVID-19 descoperit de medicii francezi (cu hidroxiclorochină şi azitromicină).

P.S. Cine se întreabă ce măsuri cred eu că ar fi trebuit luate poate să citească articolele pe temă de pe acest blog. Dacă vrea să ştie. Cu toate că mă aştept ca unii să fantazeze pe temă (obicei foarte la modă astăzi).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

PROSTIA CARE SMINTEŞTE (I). Despre Cruce, Baphomet şi incultura trufaşă

Acest articol a fost publicat pe activenews, fiind preluat şi pe alte site-uri. Îl reiau aici, cu unele mici completări şi corecturi. Nu doar pentru că este un material folositor, ci şi pentru că, din păcate, rătăcirea sau rătăcirile despre care vorbim aici încă tulbură lumea… 

Una din marile catastrofe produse de internet este confuzia între uşurinţa de a obţine informaţii şi starea de om informat, de om care cunoaşte un domeniu. Pentru că foarte mulţi oameni au ajuns de-a dreptul cuceriţi de această confuzie, ei fiind oricând gata să se bată cu oricine în… căutări pe net! Şi susţin cu tărie textele pe care le-au găsit întâmplător, cu toate că sunt neştiutori în domeniul în cauză. Mai mult, asemenea oameni devin adepţi, chiar fanatici, ai unor idei superficiale, preluate din lipsă de pregătire şi discernământ. Dar, desigur, susţinute cu „dovezi clare” adunate „de pe net”. Desigur, fără discernământ.
(De obicei „dovezile” sunt „la fel de (ne)clare” ca cele ale preopinenţilor, dacă şi aceştia sunt adepţii culturii de internet; mai grav este când opun asemenea idei specialiştilor şi studiilor de calitate…)
Rezultatul?
Şi mai mulţi dezinformaţi şi, cu un termen teologic, şi mai multă sminteală.

Voroneţ 01.pngMânăstirea Voroneţ, pictură în frescă realizată în jurul anului 1547

Un exemplu ce ne-a fost readus de curând la cunoştinţă este un videoclip cutremurător – dar, desigur, depinde şi în ce sens cutremurător. Un videoclip despre, nici mai mult, nici mai puţin, „prezenţa crucii lui Baphomet pe bisericile ortodoxe”!

Am urmărit cele câteva minute de imagini asistate de muzica pătrunzătoare din „Carmina Burana”.
Evident, autorul videoclipului, desigur auto-considerat creştin, habar nu are ce este „Carmina Burana”, o colecţie de cântări „profane” cu titlul „Cântece păgâne/seculare pentru cântăreţi şi cor spre a fi cântate cu instrumente şi imagini magice”. Carl Orf compune muzica acestei părţi din „Triumf”-ul său, care mai include poemele erotice – în special lesbiene – ale lui Catullus şi partea finală, „Triumful Afroditei”. „Roata Fortunei”, care domină structura din „Carmina Burana”, este înconjurată de expresia „Regnabo, Regno, Regnavi, Sum sine regno” – „Voi domni, domnesc, am domnit, sunt fără regat”. Cine doreşte să se informeze mai departe despre mistica total păgână a acestei compoziţii o poate face. Semnificativ este că autorul videoclipului o pune ca fundal protestului sau avertismentului său faţă de ceea ce numeşte „crucea lui Baphomet(Satan)pe turlele bisericilor românești”.

Videoclipul începe cu o imagine simplă, a Crucii cu trei braţe. Pe care o declară „Crucea lui Baphomet”. Era de aşteptat ca această afirmaţie să fie susţinută de dovezi. Până la urmă, chiar şi doar să pretinzi că diavolul ar avea vreo cruce este inovator, cu atât mai mult să îi atribui una care este folosită de Creştini de vreo două mii de ani încoace!
„Dovezile” care urmează sunt însă de o lipsă de valoare uluitoare. Prima este… folosirea acestei cruci de către „The Royal Order of the Red Branch of Eri”, un „vechi” ordin masonic; vechi, adică ivit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ori această întrebuinţare a Crucii cu trei braţe, evident, nu dovedeşte nimic, ştiut fiind că ordinele masonice au preluat o mulţime de simboluri creştine, vechi-mozaice şi altele. Aici intră felurite forme ale crucii, de la crucea latină la crucea treflată, dar şi Biblia şi altele asemenea. Dacă am lua o asemenea folosinţă drept criteriu, am pierde rapid tot ceea ce înseamnă simboluri creştine, ba chiar şi Scriptura însăşi. Asta chiar că l-ar bucura pe diavol! Dar, revenind, subliniem faptul că „dovada” e orice, numai dovadă nu.

Urmează, la acelaşi nivel de lipsă de seriozitate – ca să fim delicaţi – o altă stemă masonică, după care un titlu mare: „Crucea lui Baphomet folosită în masonerie”! Adică autorul nu ştia că primele două steme pe care l-a arătat sunt masonice?? Căci, după titlu, ar fi doar cele care urmează… Şi de ce ar fi acea cruce „a lui Baphomet”??
Nu este clar ce a gândit autorul, dacă a gândit, dar prezintă mai departe un şir de masoni în uniformă, având şi crucea cu trei braţe între însemne. Prezentaţi cu mare pompă de videoclip. Evident, mai au şi frunze – oh, şi ele prezente în bisericile ortodoxe! –, vulturi – şi ei prezenţi în bisericile ortodoxe – dar şi alte simboluri. Care, totuşi, nu-l interesează pe autor! „Alea”, se pare, nu au devenit masonice… În schimb ni se prezintă drept „cruce cu trei braţe” şi o cruce „cu ramuri”.
Rostul prezentării folosirii acestei cruci – dar şi a altor cruci, simboluri creştine, a Bibliei etc. – de către masoni nu este explicat în videoclip. S-ar înţelege, simplu: masonii folosesc simbolul deci simbolul e rău/necreştin. Dar, după cum am arătat, o asemenea „logică” este cu totul absurdă. Însă, repetăm, autorul nu îşi explică „logica”…
Doar trece, direct, la asocierea „Crucea cu trei ramuri” – „Baphomet”.
Cum?
Întâi, prin însoţirea pe un document satanist între o semnătură a lui Aleister Crowley, care se auto-denumise Baphomet (precizare lipsă în videoclip), şi Crucea cu trei ramuri. E drept că dedesupt aceeaşi cruce însoţeşte alt nume, dar cum nu este cel vizat de autor, nu este băgat în seamă. Alte două documente sunt aduse ca exemplu, după care urmează „dovada supremă”: un afiş cu un demon, poreclit de desenator „Baphomet”, şi incluzând două „Cruci cu ramuri” cu trei braţe. Afişul este prezentat apoi şi alb-negru, după care urmează explicaţia: un fundal alb, cu trei cruci (simplă, cu două braţe şi cu trei braţe), însoţite de „explicaţii” în limba engleză. Care ar fi explicaţiile? Le cităm ca atare:

„Crucea simplă” = „Single Cross = Single strand of DNA that we symbolically recive from Christ after death. This is the „Arms of Jesus”.”

„Crucea cu două braţe” (poreclită în imagine şi „Cross of Lorraine”) = „Double Cross = Two strands of DNA. You are HERE. Caught between Heaven and Hell. Choose one: the arms of Jesus of the arms of Satan”.”

„Crucea cu trei braţe” (aici simplă, fără ramuri, şi poreclită „Crucea lui Baphomet”) = „Triple Cross = Three strands of DNA that we PHYSICALLY recive through Transhumanism. This is the „Arms of Satan”.”

(Am păstrat aici coloritul şi „caps lock”-ul original.)

După această „explicaţie” urmează încă una, în care un „slash” – o liniuţă aplecată spre dreapta – tăiat(ă) de trei linuţe orizontale este declarat(ă) a fi „Cross of baphomet” (cu „b” mic, de această dată): „This is the symbol of baphomet or mendes. It was worn by top occultists such us satanist Albert Pike and appears on much Freemasonry 33rd degree note paper in slightly modified form”.

Ne oprim puţin aici, pentru că merită să observăm profunda lipsă de logică a autorului videoclipului.

Vedem că, după autor, „Crucea simplă” ar însemna <<Unică şuviţă ADN pe care am primit-o simbolic de la Christos după moarte. Aceasta este „Braţele lui Iisus”>>.
Evident, explicaţia este cel mult neoprotestantă, venită de la o sectă măruntă (eventual cu un singur membru) şi nu are legătură cu Ortodoxia! Această „interpretare” a Crucii nu are nicio legătură cu Biserica lui Christos din primul veac şi până în prezent. Prezentarea braţului orizontal drept „simbol al ADN-ului” este cu totul străină întregii Teologii. Dar, paradoxal – ca să nu spunem mai rău – această inovaţie teooloagă e prezentată drept „argument creştin”. Însă autorul merge şi mai departe cu lipsa de raţiune!

În primul rând, pe de-o parte se pretinde că prin „Crucea cu două braţe” s-ar simboliza prinderea omului între Cer şi Iad, între „braţele lui Iisus” şi „braţele lui Satan”. Ceea ce ar însemna că Satan are parte lui din Cruce! O idee pe care cel mai delicat o putem numi aberantă, total străină întregii gândiri creştine. Trecem acum peste absurdul acestei (răs)tălmăciri a Crucii cu două braţe. Dar nu putem să nu ne mirăm că dacă în această cruce „braţele lui Satan” sunt, în viziunea autorului, semnificate printr-o linie – cealaltă aparţinând, după el, „braţelor lui Iisus” – în „Crucea cu trei braţe” dintr-o dată toate trei liniile simbolizează, netam-nesam, „braţele lui Satan”; devenite, dintr-o linie, trei! Cum? De ce? Că aşa vrea autorul! Nicio logică, nicio motivare, iar autorii videoclipului preiau aberaţia drept adevăr absolut!

O altă contradicţie evidentă este între afirmaţiile din cele două definiţii succesive. Prima dată se pretinde, atenţie!, că Transumanismul este cel care „fizic” a dat lumii „Crucea cu trei braţe”. Concepţia numită „Transhumanism” apare cel mai devreme în 1923, şi doar în fază incipientă, fiind dezvoltată real şi pe larg mult mai târziu (din 1957 încolo). Albert Pike, pe de altă parte, moare cu peste trei decenii mai devreme, în 1891! Iar folosirea Crucii cu trei braţe de către masonerie este mult mai veche! Ceva mai apoi videoclipul îi atribuie acelaşi semn şi lui Aleister Crowley, mort şi el cu zece ani înainte de lansarea termenului de „Transhumanism”, chiar dacă puţin mai apropiat temporal de el decât Albert Pike sau ordinele masonice de secol al XVIII-lea. Oricum, contradicţia dintre toate aceste elemente nu este observată nicio clipă de autorul (autorii) videoclipului. Nici măcar atunci când prezintă, chiar ei, o poză a lui Albert Pike cu acea cruce, în plin secol al XIX-lea, cu 100 de ani înainte de apariţia „Transumanism”-ului…

Merită observat aici faptul că nu toate datele sunt parte ale unei culturi generale normale. Ca urmare, nu este o vină sau o crimă să nu le cunoşti. Vina – care poate deveni, uneori, crimă1 – este să nu verifici datele! Iar să nu observi contradicţiile imediate între afirmaţii este extrem de grav. Şi nu mai ţine de cultura generală, ci de capacitatea minimală de a gândi, de a analiza. Lipsa acestei capacităţi poate fi o vină – dacă nu a fost dezvoltată din nepăsare sau lenevie – dar poate fi suplinită prin bun-simţ: nu mă arunc la concluzii, cu atât mai mult la răspândirea concluziilor, ci apelez la cei care au discernământul necesar.

Întorcându-ne la videoclip, putem constata că autorul, fără a observa nimic din contradicţiile cele mai flagrante ale prezentării, fără a cerceta fie şi puţin originea reală a Crucii cu trei braţe, trece direct la altă afirmaţie „bombă”: „Crucea clasică a fost înlocuită treptat cu cea a lui Baphomet”. Urmată de altă afirmaţie „bombă”: „Francmasoneria s-a infiltrat adânc în ierarhia şi structurile Bisericii„. Şi altă afirmaţie „bombă”: „Masonii au introdus treptat simboluri sataniste în Biserică”. Teribil! Cutremurător! Nemaivăzut!

Dar dovezi, ceva dovezi, există?

„Dovezile” prezentate de videoclip mai departe sunt într-adevăr cutremurătoare. Pentru că nu există! Pentru că ceea ce dovedesc aşa zisele „dovezi” sunt lipsa de bun-simţ şi discernământ a autorului videoclipului şi privitorilor ce au acceptat ideile prezentate (eventual dând şi like):
Pe aceeaşi melodie păgână, care însoţeşte tot videoclipul, se prezintă… cruci de pe biserici şi mânăstiri ortodoxe. Inclusiv de pe Mânăstirea Antim sau Curtea de Argeş! Adică locaşuri de cult construite cu sute şi sute de ani ÎNAINTE de apariţia masoneriilor, a lui Albert Pike, a transumanismului şi altor manifestări de acest fel!!!

Adevărul?
Crucea cu trei braţe şi crucea cu două braţe sunt simboluri creştine vechi.

Crucea cu două braţe are mai multe simboluri, unul dintre ele fiind acela al celor două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu şi om.
Prima formă a crucii cu trei braţe este o variantă a hrismei, o unire între „Crucea Sfântului Andrei” („X”) şi „Crucea latină” (simplă), formă în care cele trei braţe sunt încrucişate.

ETN_7300350_1011-3.jpg

Ea rămâne prezentă în imagistica ortodoxă, în multe forme. Cea alăturată este de la Muzeul Ţăranului Români, fiind o cruce realizată din lemn de tei la anul 1787.

O altă formă a crucii cu trei braţe este des întâlnită, mai ales pentru crucile de mână, dar nu numai, prin exinderea plăcuţei de deasupra capului lui Iisus şi a locului unde au stat picioarele lui.

Crucea cu trei braţe are şi ea mai multe simboluri:

  • lemnul pe care au stat braţele lui Hristos, lemnul pe care au stat picioarele Lui şi plăcuţa de deasupra capului Său;

  • prin Sfânta Treime a venit (şi vine) mântuirea şi harul;

  • „Unul din Treime s-a răstignit pentru noi”;

  • „Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit pentru noi”;

  • Cel ce s-a răstignit (pentru noi) este Împărat, Arhiereu şi Învăţător”;
    etc.

Această ultimă interpretare a făcut din Crucea cu trei braţe o preferată a Catolicismului sau, mai bine zis, a Papalităţii, care a preluat-o pentru sine şi a folosit-o masiv de-a lungul veacurilor2.
Ca urmare, Crucea cu trei braţe a intrat în tradiţia locală a multor ţări, ca Irlanda sau Scoţia, de pildă, fiind ulterior preluată şi de masoneriile zonale.

În spaţiul românesc şi Crucea cu două braţe şi Crucea cu trei braţe au fost bine reprezentate, mai ales în troiţe, dar şi prin crucile bisericilor, proclamându-se astfel şi deplinătatea Ortodoxiei.

troita veche 01.JPG

 Troiţă veche, românească, ortodoxă; ajunsă în Occident ar fi subiectul unor „interpretări” total aberante, total străine Credinţei crucerilor ce au făurit-o.

 

 

Merită făcută aici o observaţie simplă: interpretările aberante ale Crucii cu două braţe şi respectiv ale Crucii cu trei braţe sunt fireşti unei lumi neoprotestante în care Crucea este un exotism puţin cunoscut. Dar pentru lumea ortodoxă, în care Crucea este o permanenţă, asemenea răstălmăciri sunt mai mult decât ridicole.

 

 O simplă vizitare a expoziţiei „Puterea Crucii” ori, şi mai uşor, o căutare pe Google (ex.: „troiţă”) este de ajuns pentru a arăta bogăţia uluitoare de reprezentări ale Crucii în cultura română profundă şi în Ortodoxie în general. Reprezentări care, ajunse în Occidentul desacralizat, pot căpăta, evident, cele mai aberante „interpretări”.cruce-ortodoxa-e1284441618956
De asemenea, folositoare ar fi şi o vizită pe site-ul cimec.ro, spre a se vedea acolo forme ale crucilor de mână – şi nu numai – atestate de-a lungul istoriei românilor.

La Mânăstirea Putna există, de pildă, o cruce de mână cu trei braţe realizată pe la 1566 (http://www.putna.ro/Cruce-s3-ss5-c1-cc2.php), adică înainte cu două secole de înfiinţarea masoneriei. Alte asemenea cruci – din vremea lui Petru Rareş – există în Muzeul de la Putna (fie cu trei braţe paralele, fie cu două paralele şi unul înclinat), putând fi văzute de orice vizitator.
În acelaşi muzeu se găsesc broderii bisericeşti inclusiv de secol XV şi XVI în care modelul Crucii cu trei braţe apare alături de alte modele de cruce. Cu sute de ani înainte de masonerii şi alte asemenea curente!
Cei drept, sunt mulţi cei care dau mii şi mii de lei pe un calculator spre a juca noi jocuri pe el, dar nu ar da câţiva bani pe tren şi microbuz ca să viziteze Mânăstirea Putna, leagănul străvechii Academii Domneşti a lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, locul în care se află mormântul sfânt al Domnului Ştefan Vodă…

ARD_7300100_9-2Revenind, arătăm că în jur de 1600 este datată crucea de masă – folosită în Sfântul Altar – pe care o deţine Muzeul Naţional de Istorie şi o prezentăm alăturat.

(Poate fi văzută şi pe internet, pe site-ul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului, la adresa http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Cruce-Cruce-de-altar&k=5D59CE55448D4BB19C6860D6DCA4FD60).

Crucea cu două braţe este purtată de Domnul nostru Iisus Hristos în celebra Scenă a Judecăţii de pe biserica Mânăstirii Voroneţ. Pe aceeaşi frescă apar şi alte forme ale crucilor „criticate” de „curentul bafometic”. În centrul imaginii apare Crucea cu trei braţe prezentată de noi chiar la începutul acestui material.
Desigur, ne-am trezit şi cu iraţionala încercare a unor ortodocşi de a apăra punctul de vedere sectant. Unul dintre „argumente” fiind că o parte din crucile cu trei braţe au al treila braţ – cel mai de jos, înclinat. Cum schimbă asta numărul braţelor, cum anulează prezenţa crucilor cu trei braţe paralele în aceeaşi epocă şi în aceleaşi locuri, nu au putut explica. Nici de ce trei braţe paralele ar fi bafometice, iar unul strâmb ar (re)sfinţi crucea…
Desigur, pentru sectantul care a născut acest scandal, tocmai strâmbătatea acelui braţ ar naşte noi rătălmăciri pro-sataniste. Dar suntem în situaţia paradoxală în care există ortodocşi ce îşi apără cu îndârjire spaimele ne-ortodoxe.

Revenim, adăugăm aici o imagine a Răstignirii de la Mânăstirea Dragomirna, dintr-o pictură de aproape aceeaşi vechime cu cea de la Voroneţ.
Pe linia înţelesului ortodox al Crucii cu trei braţe (Arhiereu, Împărat, Învăţător), avem o Cruce cu trei braţe (din păcate pentru bafometişti, paralele), şi cruci cu două braţe pentru cei doi tâlhari. Totul într-o simbolistică în care dogmatica este armonizată cu materia (propteaua de jos devine braţ al crucii, la fel plăcuţa de sus pentru Mântuitorul). rastignirea_dragomirna_ansamblu.jpg

Pe linia mărturiilor din întreaga Ortodoxie, vom merge întâi la un exemplu rusesc, apoi la două de la Muntele Athos.

Mânăstirea Optina.png

Avem mai sus Mânăstirea Optina, inima isihasmului rusesc de origine paisiană.
Se vede şi aici faptul că mânăstirea avea mai multe tipuri de cruci cu trei braţe. Întrebarea de bun simţ este dacă păgânii şi neoprotestanţii ce au născut toată ameţeala cu „crucea lui Baphomet” şi altele asemenea sunt mai ortodocşi decât sfinţii de la Optina secolului al XIX-lea. Dacă aceştia, folosind asemenea cruci, s-au sfinţit, este limpede că toată ameţeala este inutilă, absurdă, este o capcană pentru ortodocşi. Iar dacă cineva crede că aceşti sfinţi se închinau la diavol, categoric nu este în Ortodoxie.

În sfârşit, adăugăm mai jos două picturi atonite.
În prima este Sfântul Alexie, într-o frescă de la Dionisiu (Muntele Athos), din secolul al XVI-lea (din aceeaşi epocă a Voroneţului şi Dragomirnei, cu peste o sută de ani înainte de inventarea Masoneriei). Sfântul Alexie poartă o formă de Cruce cu trei braţe în care braţul cel mai de jos reprezintă forma stilizată a literei „omega”, arătând atât alergarea sa întru Hristos până la capăt („omega” e ultima literă a alfabetului antic, simbolizând încheierea, sfârşitul), dar amintind şi de Cel Care a zis „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1.8; 21.6; 22.13).
A doua reprezintă o frescă de la Mânăstirea Marea Lavră din Athos, în care după o veche tradiţie ortodoxă, apare ochiul lui Dumnezeu, prin care se arată vegherea, atotştiinţa şi purtarea de grijă a Acestuia. Şi acest simbol, preluat de grupările masonice, a făcut pe unii să-l considere simbol masonic, neştiind că este folosit în Creştinism încă din secolele I-II d.Chr.

ARD_51310001501_552-1

 

Tot pe mai sus amintitul site cimec.ro3 poate fi admirată şi această originală cruce cu trei braţe, realizată la 1624 şi aflată în muzeul Mânăstirii Dragomirna din Jud. Suceava.

 

 

În concluzie, putem observa că avem numeroase cruci cu două şi trei braţe, din diferite părţi ale Românimii şi lumii Ortodoxe, cruci evident ortodoxe şi străine de răstălmăcirile neoprotestante preluate orbeşte de „apărători ai Ortodoxiei” de la noi.
(Care, cu această ocazie, fac şi deliciul celor care au cultură istorică dar şi prejudecăţi anti-creştine. Unii dintre aceştia realizează materiale pretins ortodoxe, dar pe stil alarmist neoprotestant, amuzându-se apoi de preluările orbeşti – şi alarmiste – ale ortodocşilor… pripiţi.)
După cum se poate constata chiar şi din această sumară prezentare, crucea cu trei braţe4 şi crucea cu două braţe există în Ortodoxie de foarte multă vreme. Şi, evident, sunt mult anterioare prostiilor apusene de secol XX (de gen „Transhumanism” sau Aleister Crowley), şi chiar înfiinţării masoneriilor5.

De altfel până şi videoclipul amintit dovedeşte acest fapt, contrazicându-se singur, atunci când prezintă crucile unor biserici şi mânăstiri monument istoric, vechi de sute şi sute de ani6.

*

Este de remarcat, vorbind pe faţă despre stupiditatea izbitoare a videoclipului, faptul că nici o clipă nu se încearcă vreo incursiune istorică serioasă şi nici cea mai mică argumentare pentru vreo legătură între „Baphomet” şi cruce.

Dacă autorul voia să caute adevărul, ar fi aflat că singura legătură între „Baphomet” şi cruce până în atât de bolnavul secol XX au fost acuzaţiile aduse în secolul al XIV-lea Cavalerilor Templieri de a-l venera pe „Baphomet” şi a scuipa şi urina pe cruce în cadrul ritualurilor lor. Nici vorbă de vreo „cruce a lui Baphomet” ci, dimpotrivă, despre o excludere categorică între cei doi termeni.
Pe scurt, niciodată până în secolul al XX-lea nu a existat vreo asociere a vreunui tip de cruce cu diavolii, de orice fel; simplul gând al unei asemenea asocieri – altfel decât în zona ostilităţii totale între diavoli şi cruce – este un nonsens pentru gândirea teologică.

Folosirea unor forme ale crucii drept simboluri sataniste ţine de incultura şi superificialitatea profundă a secolului XX. Acesta este momentul când unele tipuri de cruce sunt preluate din diferite motive de satanişti. De exemplui Aleister Crowley va prelua Crucea cu trei braţe exact pentru a se pretinde pe el „domn, învăţător şi preot”, substituindu-se lui Christos! În acelaşi fel, grupări de inculţi proclamă „crucea întoarsă” sau „crucea inversă” drept „cruce satanistă”, deşi în fapt ea este Crucea Sfântului Apostol Petru. Acesta a cerut, în secolul I d.Chr., să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic de a fi răstignit asemenea Domnului de care se lepădase cândva. Cererea lui, fiind acceptată de către Romani, a pecetluit apariţia „Crucii întoarse” în simbolistica creştină. După cum am arătat, ea mai era numită şi Crucea Sfântului Apostol Petru. Declararea ei drept „simbol satanist” ţine de o inversare ineptă a unei lumi în care incultura e tot mai agresivă şi absurdă.

Pe aceeaşi linie se află şi confuzia între „Ochiul Atoatevăzător” în iconografia creştină şi respectiv în cea masonică. Deşi nu este un simbol des folosit, acest „ochi” este totuşi o prezenţă constantă în iconografia creştină încă de la începuturi, în diferite forme.

Astfel, în primele secole creştine el apare mai ales prin reprezentarea păunului, un simbol paleocreştin astăzi aproape uitat.
Erau două pricini pentru care păunul devenise un semn al creştinilor, alături de peşte, cruce şi altele asemenea: mulţimea ochilor din coada păunului, simbolizând atotcunoştinţa şi purtarea de grijă (pronierea) lui Dumnezeu şi, de asemenea, opinia după care carnea de păun nu ar putrezi (amintind astfel de faptul că Hristos nu a gustat stricăciune). Existau, totodată, şi temeiuri biblice, începând cu strigătul lui Moise „Deci, de am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău” (Ieşirea 33.13) prin care se răscumpără cumva ascunderea lui Adam şi Eva de Dumnezeu (Facerea 3.8). Avem, pe de-o parte, dorinţa creştinilor de a fi înaintea lui Dumnezeu, în vederea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mărturisirea faptului că Dumnezeu este atotvăzător, atotştiutor şi proniator.

Fără a face aici o prezentare exhaustivă a subiectului, menţionăm că „Ochiul lui Dumnezeu” apare de-a lungul veacurilor în iconografia creştină, devenind tot mai popular de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ca urmare, este preluat şi de masoni, începând cu anul 1797, când este acceptat pentru prima oară ca simbol masonic. În creştinism „Ochiul lui Dumnezeu” apare într-un nor, sau/şi înconjurat de raze, ori într-un triunghi cu sau fără raze (simbol al Treimii). În masonerie se preferă includerea într-o piramidă, fără ca celelalte variante să lipsească, însă.

300px-Coat_of_Arms_of_Brasłaŭ,_Belarus.svg.pngO prezenţă semnificativă a „Ochiului lui Dumnezeu” o constituie însemnul heraldic pe care şi-l alege oraşul Braslau (Breslau) – ortodox pe atunci, într-o ţară dominată de catolicism – la anul 1500. Semnul este acceptat şi de ortodocşi şi de catolici, deoarece, asemenea altor simboluri creştine, era folosit în iconografie de ambele părţi. Dar Ochiul lui Dumnezeu este prezent în iconografia creştină din toată Ortodoxia, de foarte multă vreme.
Pretenţia de a se renunţa la el pentru că a fost preluat şi de masonerii, sau încercarea de a-l declara „simbol masonic” şi în context ortodox ţine de o rătăcire cumplită.

Sunt, toate acestea, doar câteva exemple ale conflictului dintre realitate şi prostia care sminteşte.
Agitaţia teribilă a unora, nopţile nedormite din pricina presupuselor comploturi care „introduc simboluri satanice în Biserică pe ascuns”7, neputinţa de a se mai duce la biserică a altora8 şi multe altele asemenea sunt roadele unor asemenea pripeli, în care aroganţa – „eu ştiu!” – a înlăturat porunca sfăturirii, întrebării, cercetării.

Sub unul dintre videoclipurile despre aşa-zisa „cruce a lui Baphomet” de pe bisericile ortodoxe se află un text remarcabil prin combinaţia între pretenţia de ortodoxie şi ereziile promovate:

Acest clip nu este o propagandă sectară! Feriți-vă de penticostali, protestanți, mormoni și alte secte pseudo-creștine, care duc la pieirea sufletului. Autorii acestui clip sunt ortodocși, botezați din naștere, și nu doresc sub nicio formă denigrarea ortodoxiei, ci doar prezentarea unor simple observații cu privire la noile cruci montate pe turlele Sfintelor Biserici Ortodoxe și implicarea francmasonilor în renovarea lor, introducând simboluri cu caracter ocult și ezoteric. Vă mulțumim!
Crucea clasică a Mântuitorului Iisus Hristos fost înlocuită cu cea a lui Baphomet, ca să ne închinăm diavolului fără voia noastră.
O puteți vedea pe turlele bisericilor renovate sau recent construite.
Deși poate avea diferite stilizări, crucea lui Baphomet este reprezentată de intersecția unui braț vertical cu trei brațe orizontale, cel din mijloc fiind mai mare decât celelalte două, care sunt egale.

Poate că autorii videoclipului respectiv nu au dorit denigrarea Ortodoxiei, nu avem cum să ştim, dar asta au făcut! Au denigrat Ortodoxia, au denigrat un străvechi simbol creştin, Crucea cu trei braţe, au aruncat acuzaţii în spatele Bisericii şi a constructorilor de biserici ortodoxe, au aruncat cu noroi în preoţii bisericilor care au Crucea cu trei braţe, au proclamat drept adevăruri minciuni.
Lipsa lor de discernământ şi de pregătire teologică se vede şi din afirmaţia „botezaţi din naştere„, o afirmaţie care ţine de curente teologice eretice şi care este respinsă de Ortodoxie. Probabil că autorii au vrut să spună „botezaţi din pruncie„, dar au spus, din nefericire pentru ei, cu totul altceva. Aşa cum şi în rest, au spus lucruri ce sunt în afara Ortodoxiei, tulburând pe alţi neştiutori şi împingând lumea în rătăcire şi răzvrătire.

Totul bazat pe ce?
Pe o preluare fără cercetare, fără discernământ şi fără sfătuire a unor aşa-zise informaţii („simple observaţii”) culese de pe internet. De origine evident ne-ortodoxă, neo-protestante sau chiar neo-păgâne. Adesea de o absurditate evidentă, contrazicându-se radical şi dovedind o lipsă profundă a gândirii şi a seriozităţii. Dezinformări.

Această atitudine ne-ortodoxă, lipsită de discernământ, duce la noi forme de iconoclasm, de denigrare a simbolurilor creştine. Spre auto-distrugere, spre bucuria unor răuvoitori, spre smintirea multora. Pentru că aplicarea reflexului internaut „am văzut/citit/auzit pe net, deci aşa este”, nu poate să conducă decât la rătăcire şi sminteală.

Soluţia?
Destul de simplă!
În locul aruncării în căutări pe internet spre a „descoperi” acolo conspiraţii şi acţiuni oculte de tot felul, să ne cheltuim timpul învăţând serios.

De la „Sfânta Scriptură” şi „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă” – cărţi fundamentale pe care mult prea mulţi dintre ortodocşi nu le cunosc decât cel mult după nume sau copertă – până la muzeele de istorie şi etnografie, sunt nenumărate surse serioase. Din care putem să culegem învăţătură, cu discernământ şi duhovnicească sfătuire, după îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: după cum aleg albinele nectarul şi polenul din flori. Căci strigă încă străbunilor noştri Sfântul Apostol Pavel, cu glas ce şi azi se aude pentru cine ascultă Scriptura:

Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1.9-11)

şi

Toate să le cercaţi, ţineţi ce este bine!” (I Tesaloniceni 5.21)

Ce deosebire între această poruncă de „a cerca toate” – a pune la încercare, a verifica dacă este bun şi adevărat – şi graba unora de a primi fanteziile şi bârfele de pe internet, din presă, din televiziune etc.!

Şi cum ai putea să deosebeşti ce este bine de ce este rău, ce este adevărat de ce este minciună, fără să cunoşti Binele şi Adevărul?

Deci, din nou o spunem, să ne aplecăm asupra „Sfintei Scripturi” şi patristicelor sale tâlcuiri – începând cu „Omiliile la Matei” ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi „Tâlcuirile la Psalmi” ale Sfântului Vasile cel Mare –, să ne aplecăm asupra „Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă” şi celorlalte comori de spiritualitate şi istorie ortodoxă. Vom căpăta astfel, cu binecuvântată osteneală, acea cunoaştere şi pricepere plină de har care poate să ne ţină curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii care este prin Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 De pildă, vina de a nu cunoaşte devine crimă atunci când fără verificare – judecător nedrept – preiei informaţiile şi le foloseşti pentru acuzaţii şi insulte. Ceea ce poate duce la lucruri extrem de grave, de la sminteli, certuri şi ură până la atacuri violente şi chiar ucideri.

2 Aceasta deoarece pretenţia de a fi „locţiitorul Fiului lui Dumnezeu” aducea papilor şi pretenţia de a deţine cele trei funcţii hristice: de învăţător, arhiereu şi împărat. Legătura cu cele trei coroane papale este evidentă. O formă a Crucii cu trei braţe, dar cu cel de jos înclinat, apare preferenţial în spaţiul rusesc.

4 Nu am amintit aici despre „Crucea romană”, o formă de cruce cu trei braţe pe amândouă dimensiunile, orizontală şi respectiv verticală. Formă şi mai răspândită în cultura profundă românească…

5 Dincolo de pretenţiile aberante ale unor masoni de a găsi originile masoneriei în Avraam, piramidele egiptene, Solomon, Hiram, Cavalerii Ioaniţi etc., adevărul este că prima masonerie din lume, masoneria britanică, se înfiinţează la 1717, iar primele loji sunt înfiinţate de fanarioţi în Ţările Române pe la 1734-1735.

6 Şi crucea cu două braţe, şi crucea cu trei braţe – pe nedrept numită „papală” – au fost folosite în arhitectonica bisericească şi arta religioasă a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Alături de crucea treflată, crucea romană, crucea rusească şi multe alte tipuri ale Crucii, într-o bogăţie nespus de mare de forme şi tipuri. Din care, de altfel, s-a inspirat şi Horia Bernea în realizarea uluitoarei expoziţii „Puterea Crucii” de la Muzeul Ţăranului Român.

7 Uitându-se că diavolul doreşte lepădare directă, pentru că ceea ce este din neştiinţă cu uşurinţă este acoperit de iubirea lui Dumnezeu (I Timotei 1.13).

8 Adevărată despărţire de Dumnezeu din pricina smintelilor! Ce înseamnă să crezi fără să cercetezi!

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de istorie şi civilizaţie românească. Puţin despre Mânăstirea Lainci

 

Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.

În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de îndepărtaţi pentru mai aşezata ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei. Iar viaţa lor era o neîncetată jertfă, o răstignire întru Hristos.

Timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să poată ieşi la lumină, unindu-se şi crescând tot mai mult, nu doar la sud de Dunăre, ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au înfiinţat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută călugărilor de la nordul Dunării. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, ţinută din vechime, avea liniştea ei, înălţime, bogăţie de Duh Sfânt. Dar pentru a face faţă propagandei papiste şi pentru nevoile poporului era trebuinţă de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.

Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis peste vechiul Danubius pe Sfântul Nicodim, care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. Adesea ctitorirea se făcea doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii din jur, pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la mânăstirile de obşte.

Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn; care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici.
Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania, uneori trupele duşmane însărcinate cu aceasta trecând şi hotarul – contestat de austrieci – dinspre Ţările Române de peste Carpaţi. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici, „vinovată” de a fi apărat şi sprijinit Românii ardeleni.
După o vreme, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea.
Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.

O veche tradiţie creştină făcea din locaşurile sfinte refugiu pentru cei prigoniţi, fie că erau vinovaţi sau nu. Această putere a mânăstirilor şi bisericilor, intrată în legendă, nu se exercita însă fără primejdii mari. Pentru adăpostul dat de Mănăstirea Lainici Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme.

Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
(A se vedea şi articolul Între război, eroi şi popi (I), pentru această slujire a preoţilor şi călugărilor români ortodocşi în vremea Războiului de Reîntregire a Patriei.)

Dacă, din partea lor, călugării din Lainici au încercat să fie buni cu toţi, nu la fel a fost răspunsul primit din afară. Iar o pildă cumplită a fost cea dată de Germani în timpul Primului Război Mondial. Parcă stăpâniţi de diavol (parcă?), militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire cu o sălbăticie de nedescris. Vandalismul a întrecut orice limite şi a fost dincolo de orice raţiune. Una dintre ţintele urii Germanilor care ocupau o mare parte din România a fost, la această sfântă mânăstire… cimitirul. Da, cimitirul! Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir.
De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, sfărâmând ceea ce nu putea fi luat (sau li se părea că nu merita furat). După ce au terminat jaful, au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd. O vreme, după care… i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne…

Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei.
Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade, iar oamenii din apropiere s-au bucurat de ocrotirea duhovnicească a sfântului locaş.

Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Comuniştii încercau să-i convingă pe oameni să urască Biserica, să-l urască pe Dumnezeu, să-i urască pe monahi şi preoţi, să se lepede şi de Credinţa Străbună, şi de Legea Românească. Pilda frumoasă a Mânăstirii Lainici – ca şi a altora asemenea – îi ardea ca focul, stând neclintită dovadă a minciunii şi răutăţii lor, fiind o inimă a iubirii de Dumnezeu şi credinţei Neamului Românesc. De aceea trebuia distrusă, iar primul pas era terorizarea şi alungarea vieţuitorilor ei. Şi terorizarea s-a făcut, cu insulte şi persecuţii, exact cum fac neo-comuniştii în zilele noastre, zi de zi.
Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1957, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea!
La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printre ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. Iar încăpăţânarea în bine, rugăciunea neîncetată şi lupta călugărilor, a dus la noi minuni! Astfel, după 1970, s-a îngăduit reluarea vieţii monahale la Lainici, însă mai mult pe ascuns. Iar după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea a început să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească.

Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, devenit vestitul Episcop de Harghita şi Covasna, apoi Mitropolitul Banatului…

La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune.
Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1957, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri, Calinic Cărăvan. Este greu de înţeles cum a avut acesta îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos! Eroismul său este uitat astăzi de cei mai mulţi, dar cine ştie ura împotriva creştinilor din acei ani ştie câtă îndrăzneală, de fapt nesfârşită, cerea o asemenea lucrare. Pe care cel mai adesea „regimul” o privea şi o trata ca pe o cumplită infracţiune, ca pe un act de revoltă armată.
Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (II)

prima parte

Când în august 1916 sună mobilizarea, Maica Mina îşi pune banderola Crucii Roşii, apoi se prezintă la Prefectura Tecuci.
Este repartizată, la cerere, într-o poziţie foarte grea, întâi în spitalul din spatele frontului, apoi în prima linie. Dârzenia de Româncă ardeleancă îi iese la iveală foarte repede. Fără să aştepte indicaţii, merge după răniţi în plină luptă. În plin bombardament, în timpul tragerilor, pe sub liniile nevăzute şi ucigătoare ale gloanţelor şi şrapnelelor, Maica Mina caută soldaţii răniţi, le dă primul ajutor, îi ia în spate şi îi cară până departe, la spital.
Pentru purtarea sa eroică primeşte autorizaţia de a purta uniformă şi devine conducătoarea serviciului de ajutorare a răniţilor din prima linie.

În faţa morţii ce o ameninţă neîncetat Maica Mina Hociotă îşi ia alături, ca apărare şi mărturisire, Crucea şi Drapelul!
O cruce mare, legată cu tricolorul, îi atârnă pe piept în mijlocul iureşului morţii. Alături de chipul ei fin şi hotărât, este imaginea ce răsare în ochiul fiecărui rănit ce o vede ivindu-se în gropile obuzelor şi celelalte cotloane ale câmpului de luptă.
Crucea şi Tricolorul o însoţesc neîncetat, stând prin ea alături de fiecare dintre ostaşii pe care îi salvează.

Poate fiecare dintre noi să îşi închipuie greutatea şi mizeria unei lucrări în care moartea în formele cele mai oribile se vede la fiecare pas.
Cu deplină credinţă în Dumnezeu, cu acea convingere adâncă a Românilor că vor birui, ajutaţi de Puterile Cereşti, toate răutăţile Iadului, Maica Mina a dormit în tranşee, a cărat zeci şi sute de răniţi, a întărit sufleteşte mii de oameni, într-o osteneală neîntreruptă, riscându-şi neîncetat viaţa.
În 1917 are loc ceea ce era de aşteptat: este lovită de gloanţe în timp ce conducea un transport de răniţi salvaţi din luptele de la Mărăşeşti. Piciorul stâng pare pierdut. Ajunge la Iaşi alături de răniţi şi, ca prin minune, piciorul scapă de amputare. Dumnezeu călăuzeşte mâna Căpitanului Gheorghiu, care izbuteşt o operaţie foarte grea, în condiţii… pe care astăzi nu am dori nici să le gândim.

În timpul vindecării Maica Mina… îngrijeşte bolnavii!
Dăruirea ei şi cunoştinţele sale medicale fac să fie rechiziţionată – prin ordinul semnat de Dr. I. Cantacuzino – la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof. Dr. Gerota (cel care ceruse păstrarea ei în spital).
Maica Mina va păstra o vie amintire dăruirii totale a acestui doctor, pentru care îngrijirea eroilor loviţi era mai presus decât viaţa.
O pildă a acestei dăruiri este purtarea sa în timpul izbucnirii cumplitei epidemii de tifos exantematic, ce a ucis sute şi sute de mii de vieţi. Deşi mulţi fug din faţa bolii – inclusiv peste Prut, în teritoriile ocupate de Rusia – Dr. Gerota o îndeamnă pe voluntara sa, Maica Mina Hociotă, să rămână la datorie în mijlocul bolii, astfel:

După dumneata n-are cine să plângă!

Sună aspru, greu de dus, aceste cuvinte?
Să ne amintim că şi Doctorul Gerota rămânea în mijlocul bolnavilor şi răniţilor, ca şi cum nu avea cine să îl plângă dacă moare… Sau ca şi cum aceste cuvinte erau o simplă îndreptăţire a unui eroism, a unei dăruiri pentru care nu mai existau hotare.

Maica Mina Hociotă va duce, fără şovăire, o cruce foarte grea: dezinfectarea zilnică a „materialului rulant”, adică a întregului echipament folosit de medici, infirmiere, bolnavi… Asta însemna să îşi asume cel mai mare risc de îmbolnăvire de cumplita boală, ciuma Marelui Război.
În acelaşi timp ea trebuie să ţină evidenţa tuturor registrelor şi documentelor spitalului, să îngrijească răniţii, să asiste medicii etc., etc.

Îşi face datoria. Supravieţuieşte.
Se pare că în timpul acestui serviciu istovitor, în mijlocul nebuniei cumplite a războiului, Revoluţiilor Ruseşti şi tuturor celorlalte tulburări, ea primeşte gradul de sublocotenent, fiind una dintre foarte puţinele femei cu grad în Armata Română a acelor vremi.

A fost decorată, se pare, de mai multe ori, dar s-au păstrat doar un însemn de la Mărăşeşti şi Crucea Comemorativă, primită de două ori.
Sfârşitul războiului o găseşte la datorie.
Merge înapoi la Mânăstirea Văratec, de unde mai apoi va fi mutată la Mânăstirea Agapia.

În amintirile ei, Maica Mina Hociotă spune despre ceea ce a făcut pe front:

Vă puteţi închipui ce bucurie am simţit când am putut să slujim şi să ajutăm pe fraţii noştri, care ne-au eliberat de sub jugul străin, unguresc. […]
Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai Ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, după conştiinţa cu care am slujit Ţara, cu dragoste de cetăţeancă româncă şi de ardeleancă.

În 1923 Maica Mina se mută la Mânăstirea Nămăieşti, în Judeţul Argeş, un loc în care ardelenii erau de asemenea foarte mulţi. Din părţile Jiului şi până în Buzău, de la satul Galeş din Argeş şi până la Aldenii din Buzău, locurile erau pline de aşezările Românilor ardeleni fugiţi de răutatea ungurească, de prigoanele calvine, catolice şi uniate şi de cumplitul regim austro-ungar.

Departe de viaţa idilică pe care şi-o închipuie neştiutorii a o avea călugării, maicile de la Nămăieşti se ostenesc mult, atât pentru a ţine mânăstirea, cât şi pentru a ajuta, după tradiţie, cât mai mulţi nevoiaşi.
Dar pentru Maica Mina este prea puţin.
În 1930 ea se prezintă voluntar spre a-şi completa studiile de Cruce Roşia, urmând cu binecuvântarea Patriarhului Miron – şi el ardelean – doi ani de învăţătură medicală pentru „surorile de caritate”.
Este un timp în care lucrează vreme de un an la Spitalul Filantropia din Bucureşti, apoi la Spitalul de copii (ultima lună la contagioşi), apoi din nou la Filantropia, la secţia O.R.L.
Prezenţa maicilor în spitale era, de fapt, nu doar un fapt comun în acele vremuri, ci şi un semn bun pentru bolnavi, ele fiind renumite ca cele mai bune şi mai dăruite surori de caritate. Lipsa familiei, pe de-o parte, şi astfel a grijilor casnice, dar mai ales Credinţa, făceau din ele exemple de răbdare, pricepere şi înţelegere.

În 1933 va conduce organizarea Şcolii de infirmiere din Cluj.
Apoi revine la rolul său pe care îl împlinea din anul anterior: asigurarea asistenţei medicale pentru Comuna Valea Mare, Pravăţ, Judeţul Muscel (lângă Mânăstirea Nămăieşti).
La vremea pensiei, o mulţime de oameni se grăbeau să dea mărturie pentru lucrarea făcută, zi şi noapte, de această călugăriţă.
Învăţătorul V. Busuioceanul spune:

„a fost de cel mai mare ajutor locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pentru că a sărit ori de câte ori a fost nevoie în ajutorul suferinţelor şi bolnavilor, punând interes, zel şi devotament pentru uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii în această privinţă fără nicio precupeţire şi cu totul în mod gratuit.”

Dar poate cel mai frumos cuvânt este acela rămas de la Angela C. Popescu, din Nămăeşti-Muscel:

„Poporul îi va fi mereu recunoscător pentru toate sacrificiile făcute în slavarea şi alinarea suferinţelor.”

În toamna lui 1939 începea Al doilea război mondial.
Maica Mina, asemenea restului personalului medical, a fost socotită mobilizată la locul de muncă. Din iulie 1941 mobilizarea este mutată, „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z.I. nr. 292 din Câmpulung-Muscel.
Va lucra acolo, într-adevăr, cu aceeaşi dăruire, până la sfârşitul mobilizării, după care revine la Mânăstirea Nămăieşti.

Va face parte dintre misticele care va păstra Credinţa vie în timpul comunismului.
Figura ei legendară era extrem de greu de doborât de propaganda atee. Cum să convingi poporul că monahii sunt nişte paraziţi, că maicile şi părinţii din mânăstiri sunt inutili sau chiar dăunători când Ţara era plină de oameni ca Maica Mina Hociotă?
Sute de maici lucraseră ca surori de caritate atât în cele două războaie mondiale, cât şi între ele. Tradiţia era veche: primele bolniţe (adică spitale) din istorie au apărut pe lângă mânăstiri, ţinute de Biserică. De la Golia din Iaşi până la Colţea din Bucureşti, nenumărate sunt bolniţele doar din Muntenia şi Moldova, în care mii şi mii de nevoiaşi au fost îngrijiţi în fiecare generaţie. Mai mult, schiturile şi mânăstirile erau refugii, în care se puteau adăposti – şi îndrepta – cei care aveau necazuri cu legea. Maica Marina doar dusese mai departe o tradiţie străveche românească, ţinută şi de părinţii ei şi de tot neamul ei, din veac.

Cu vremea Maica Mina Hociotă, fata de cioban din Săliştea Sibiului, devine stareţa Mânăstirii Nămăieşti, îngrijindu-se de aşezământul monahal până la sfârşitul vieţii.
Călugăriţele au fost alungate din spitale, comuniştii încercând apoi să le alunge şi din viaţa monahală, să distrugă în întregime Credinţa.
Totuşi, la 1968, la 50 de ani de la încheierea Primului război mondial, cei doi reprezentanţi ai cumplitelor bătălii de la Mărăşeşti sunt Maica Mina Hociotă şi Nae Taină Bica. Tipic situaţiei excepţionale din acei ani, Maica Mina este decorată iar, cu „Virtutea ostăşească” (clasa I-a).

Maica Mina 3.jpgNae Taină Bica şi Maica Mina Hociotă, doi Români adevăraţi

Trece la Domnul în 9 iulie 1977, după o viaţă închinată lui Dumnezeu în cel mai deplin înţeles românesc – adică închinată facerii de bine, înfrumuseţării lumii, mângâierii suferinţelor şi ajutorării celor în nevoie – Maica Mina Hociotă se mută la Ceruri.

Asemănată de unii cu eroina Ecaterina Teodoroiu, Maica Mina, eroina Mariana Hociotă, a avut însă un alt drum, o altă cruce.
În ea şi prin ea s-au unit pământurile româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Prin ea au fost salvaţi mii şi mii de oameni, prin ea mii şi mii de familii au primit înapoi pe soţii, taţii sau fiii care altfel ar fi fost îngropaţi. Prin ea au fost îngrijite mii de familii din Argeş. Prin ea legătura nesfârşită şi nestrămutată dintre Neam şi Credinţă a mers mai departe, frumoasă şi deplină.
Maica Mina Hociotă nu a purtat puşcă sau pistol, nu a condus bătălii armate.
Dar a dat un război de o viaţă pentru păstrarea Adevărului, pentru libertate, demnitate şi unitate naţională, pentru ocrotirea vieţii, pentru înmulţirea binelui.

Dintre multele, foarte multele lucruri ce se pot spune despre această călugăriţă, închei micul meu cuvânt cu o întâmplare pilduitoare:

În 1917 la Spitalul nr. 271 din Iaşi era o adevărată nebunie. Pe de-o parte ciuma vremii – tifosul exantematic – făcea ravagii. Pe de alta, răniţii veneau în şiruri parcă nesfârşite de pe front. Mai mult, obţinerea materialelor sanitare era o adevărată aventură.
În mijlocul acestei lumi tulburi, plină de sânge, puroi, fecale, infecţii, speranţe, deznădăjduiri, boli, coşmaruri şi altele asemenea, Maica Mina şi alte maici – surori de caritate – spălau rănile şi excrementele bolnavilor, curăţau puroiul, dezinfectau aşternuturile, instrumentele medicale, paturile şi tot ce se putea dezinfecta. Aduceau mâncarea şi hrăneau invalizii, făceau rugăciuni cu toţi cei care aveau nevoie – şi câţi aveau nevoie! -, îi încurajau şi întăreau pe cei slăbiţi sufleteşte. Etc., etc., etc.
Această lume este locul în care, printre atâţia alţi suferinzi, se află şi un soldat foarte grav rănit. Medicii încearcă să-l ajute, dar îşi dau seama curând că nu există speranţă: era osândit la moarte. Rănitul este aşezat în partea destinată muribunzilor. Aici o vede trecând pe Maica Mina şi îi cere, cu lacrimi în ochi, ajutorul: nu poate să moară, trebuie să lupte mai departe, trebuie să se întoarcă şi la familie! Ca atâţia alţii…
Maica Mina se duce la doctori. Aceştia îi spun că nu se poate face nimic, rănitul nu poate fi salvat.
Maica Mina îl „ascunde” în altă încăpere, printre ceilalţi răniţi de care se ocupa, şi începe să îl îngrijească în chip deosebit. Rugăciune şi asistenţă medicală, Psaltirea şi curăţarea încăpăţânată a rănilor. Ea luptă să-l ajute pe ostaş, acesta luptă să trăiască, amândoi se roagă. Asta în vreme ce sora de caritate Mina Hociotă mai îngrijea nenumăraţi alţi soldaţi, avea în grijă dezinfectarea echipamentului, trebuia să facă actele spitalului ş.a.m.d.
Eforturile supraomeneşti ale Maicii Mina sunt binecuvântate de Dumnezeu: soldatul osândit la moarte se face bine şi este înfăţişat medicilor. Care, uluiţi, constată miracolul: mortul trăieşte!

Mihai-Andrei Aldea