Etichetă: Transilvania

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Aflu, fără mirare, că un Liberal, socotit de ai lui un fel de expert, declară că ar fi un fel de băiat de treabă Miklos Horthy. Horthy, adică șeful genocidar al Ungariei interbelice – și în timpul celui de-al doilea război mondial. Horthy, cel care în anii ’20 ai secolului trecut începea persecuția prin lege a Evreilor, primul în Europa. Și este vorba despre Evreii din Ungaria, cei mai patrioți Evrei din istorie, oameni care au avut pentru Ungaria o dragoste aproape fanatică! Revenind, omul apărat de amintitul expert liberal este Miklos Horthy, cel care a redus numărul Românilor din Ungaria de la peste 200,000 (douăsutedemii) în 19201, la sub 20,000 (douăzecidemii) în 1938. Horthy, care a promovat ura față de cei care nu sunt Unguri până la uciderea copiilor. Horthy, care a promovat un asemenea extremism încât prima acțiune a militarilor săi intrați în Județul Sălaj a fost să ucidă o Româncă însărcinată pentru ”vina” de a nu cunoaște limba maghiară: au ucis-o fixând-o la pământ și, înfigându-i un par în pântece i-au scos cu el copilul. Justiția aceluiași Horthy i-a condamnat pe vinovați la amenzi modice – plătite de fapt de Armata Ungară – și câteva zile de arest în unitate. Tot atunci ”glorioasa” Armată Maghiară a săvârșit masacrul de la Ciumărnea și Trăznea. Sorin Ioniță, Liberal și expert, care batjocorește pe cei care nu au învățat istorie ca el, îi ia apărarea lui Horthy, declarându-l un fel de ocrotitor al Evreilor din Ungaria: în 1938 Ungaria avea 800,000 (optsutedemii) de Evrei, iar până în 1944 Regimul Miklos Horthy a ucis aproape 600,000 (șasesutedemii) dintre ei. Dar nu doar atât! Genocidurile multiple comise de Horthy și ciracii lui au cuprins monstruozitățile de la Ip, Moisei, Prundu Bârgăului, Câmpia Turzii, Luduș etc., etc., dar și masacrarea a 150,000 (osutăcincizecidemii) dintre cei 180,000 de Evrei din Transilvania ocupată de Ungaria. Acesta este neomul și acesta este regimul pe care îl apără Sorin Ioniță ”în contrast” cu subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu, ocrotitor iscusit al Evreilor din România în fața măsurilor antisemite – achitat de acuzațiile de extremism și antisemitism până și de atât de nedreapta justiție sovietică – e declarat de expertul liberal Sorin Ioniță ca mult mai rău decât Horthy!

Nu ne miră acest lucru!

Partidul Liberal din secolul al XIX-lea și până în 1948 a fost o oficină a Extremei Stângi în România și o instituție profund antisemită. Amândouă lucrurile sunt practic necunoscute marelui public de astăzi. Vom da aici doar câteva pilde, care ni se par cu multă greutate, din moștenirea liberală antisemită:

1. De câte ori aveau probleme politice, Liberalii agitau în presă „chestiunea evreiască”, organizau provocări pe temă și începeau expulzări de Evrei2. De multe ori erau expulzați chiar Evrei pământeni, adică născuți în România, nu emigrați.

2. Liberalii au expulzat sistematic oameni geniali și patrioți, doar pentru „vina” de a fi Evrei. Amintesc aici în primul rând de Lazăr Șăineanu, Evreu ploieștean, cel care a făcut enorm pentru Etnologia și Folcloristica din România. El, printre altele, ne-a dat prima sistematizare exhaustivă (și comparativă) a basmului românesc. Profesor de liceu, asistent universitar al lui Hașdeu, devenit el însuși profesor universitar, cu studii la Universitatea din Paris și la Școala Specială de Limbi Orientale din Paris, cu un strălucit Doctorat la Universitatea din Leipzig, Șăineanu era o valoare prețuită de intelectuali de frunte din Franța și Germania. Studiile publicate de el aveau un mare succes atât prin rigoare cât și prin calitatea frazei. Însă realizările lui și faptul că făcuse atâta pentru Țară au aprins și mai mult ura unor Liberali precum Dimitrie A. Sturdza3 și V. A. Urechia împotriva lui. Urechia protestează față de acceptarea lui ca profesor universitar strict din motive antisemite. Vor urma ani întregi de ură și persecuție liberală împotriva sa, condusă de Urechia și Sturdza. Aceștia îl vor ralia și „cauzei” de expulzare a lui Lazăr Șăineanu până și pe Spiru Haret. Acesta, ca Ministrul Școalelor în Guvernul Sturdza îl dă afară din învățământ pe Șăineanu, silindu-l astfel să plece în străinătate. Patriotul român, pedepsit de Liberali pentru că era Evreu, urmază astfel soarta lui Moses Gaster4 (amândoi expulzați de Liberali din Țara pe care o iubeau și în care se născuseră!5).

Acesta din urmă, excepțional filolog și etnolog, a realizat lucrări esențiale despre Cultura Veche Românească, inclusiv din străinătate – cu toată munca uriașă pe care o avea de făcut în calitate de rabin în Anglia, profesor și de om de știință (alături de proiectele personale colabora la reviste din diferite țări). Decorat de Regele Carol I cu Medalia națională în Gradul B, Bucureștean prin naștere și respectat om de știință, Moses Gaster s-a făcut „vinovat”, în concepție liberală, de a lupta și pentru ceea ce socotea el a fi drept pentru Evrei. Cum Stânga, însă, nu poate suporta concurența cinstită, firească unei societăți sănătoase, Partidul Liberal l-a taxat drept „dușman al Nației”, deportându-l. Cu demnitate, și-a continuat munca, inclusiv – cum am arătat – în domenii privitoare la Cultrua Veche Românească. În 1936, simțind apropierea plecării dincolo, donează Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes pentru istoria, limba și cultura Românilor. Sunt doar două nume dintre multele nume de Evrei muncitori, inteligenți, corecți, persecutați și chiar izgoniți din Țară de Partidul Liberal6.

2. În același timp, corifeii Partidului Liberal nu șovăiau să aibă afaceri necurate exact cu cele mai negative persoane din comunitățile iudaice7.

3. Un bătrân, liberal la începutul studenției, îmi mărturisea, pe patul de moarte, rușinea pentru a fi luat parte, în studenție, la o ”tradiție a studenților liberali”: goana prin/în ghetou. Era o acțiune în cadrul căreia grupe de studenți alergau pe străzile unui cartier evreiesc răsturnând tarabe, șicanând și chiar lovind oamenii. La sfârșit își povesteau „vitejiile” la o bere. Se pare că aceasta este una dintre acele acțiuni antisemite amintite de Baclabașa8.

4. Responsabilii masacrului de la Galați, deși înregimentați politic în Dictatura lui Carol al II-lea (Trădătorul), erau de fapt Liberali9.

Existând o asemenea tradiție a Partidului Liberal, nu este atât de uimitor că un expert al lui este apărător al genocidarului Horthy.

Și, pe aceeași linie, nu este de mirare că același expert îl urăște pe Mircea Vulcănescu, cel care a realizat atâtea pentru Cultura Română, care a ocrotit și salvat mii și zeci de mii de Evrei, în plin război mondial10. Prin cultură, subtilitate, inteligență și aceeași dârzenie Mircea Vulcănescu se aseamănă cu Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Nicolae Steinhardt… Oameni pe care, din păcate (la propriu), mulți Liberali cu greu îi pot pomeni.

Ca de foarte multe ori, ura vinovaților împotriva drepților tinde să fie nesfârșită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rudolph Braham, probabil cel mai mare expert în Shoahul organizat de Miklos Horthy, unul dintre cei despre care expertul liberal pretinde că nu știu istorie
(poză preluată de pe https://israelnoticias.com/fallecimiento/holocausto-randolph-louis-braham-muere/)

1După sursele cultelor – Biserică, Greco-Catolicism, Catolicism etc. – și ale etnologilor neafiliați politicii șovine maghiare, numărul Românilor din Ungaria era la 1920 de peste 400,000 (patrusutedemii), dintre care jumătate în lunca Tisei și în părțile dinspre România, cca. 100,000 în regiunile orașului Baia și înspre Iugoslavia (”Regatul Sârbilor și Croaților”), cca. 60,000 în Budapesta și împrejurimi etc. Datorită bilingvismului accentuat – și a colaborării Vaticanului la declararea în masă ca ”Unguri” a Catolicilor și Greco-Catolicilor – doar jumătate dintre ei erau recunoscuți ca atare. Mai târziu cifra de 200,000 a fost declarată și ea ”prea mare”, fiind scăzută la 180,000, la 120,000 și chiar la 88,000. Chiar și așa, genocidul anti-românesc al Ungariei interbelice este foarte clar.

2Cf. și C. Baclabașa, Bucureștii de altădată, Vol. III, Ed. Ziarului „Universul”, București, 1930, p.26-27, 36, 94-95, 153 etc.

3Printre altele, acesta devine prim-ministru din partea Partidului Liberal în 15.10.1895-2.12.1896, 12.04.1897-23.04.1899, 27.02.1901-4.01.1906, 24.03.1907-9.01.1909. El este cel care, ca parte a „patriotismului”, a înăbușit în sânge Răscoala din 1907.

4Expulzat de „marele” premier liberal I. C. Brătianu, alături de alți zece intelectuali evrei, ca parte a propagandei antisemite liberale.

5Și pentru care au continuat să muncească și din exil, dovedind un patriotism infinit superior acelor ”Români verzi” care își uită extrem de ușor Patria și Graiul, aplicând mizerabilul dicton ubi bene, ibi patria.

6Pro memoria, trebuie amintit gestul reparator al Regelui Carol I, cu sprijinul Partidului Conservator, de a revoca ordinul de deportare liberal în 1891, recunoscându-i cetățenia română și acordându-i Medalia națională în Gradul A. Moses Gaster a mulțumit demn pentru gestul reparator, dar fără a se întoarce într-un stat din care putea fi izgonit după capriciile liberale.

7Cf. și C. Baclabașa, op. cit., p. 42 ș.cl. sau Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties d’une naturalisation; mémoire auto-biographique, Émile Storck & Éditions Larousse, Bucharest & Paris, 1901, p. 24-25

8C. Baclabașa, op. cit., p. 9 ș.cl.

9Informație primită de la un Evreu veteran de război, ofițer în Armata Regală și vechi prieten al bunicului meu (Cpt. rez. Gheorghe Aldea). Informația este foarte credibilă, deoarece în toate cazurile în care vinovații nu sunt Liberali li se indică automat afilierea (ori simpatia) politică.

10Amintim aici faptul că Sorin Ioniță, de altfel batjocoritor și al Românilor în general, nu doar al Evreilor masacrați de Horthy, se laudă că știe istorie. Deci spusele sale sunt o acțiune liberă, informată, conștientă. De minciună și ură.

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

”Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea

Rusia, Ucraina, România și Ungaria. Și poziția AUR

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Am arătat acum puțină vreme că luptele dintre Rusia și Ucraina sunt rezultatul unei istorii vechi. În care Rusia și Ucraina sunt doi agresori, nu un agresor și o victimă.
Cineva îmi spunea că nu am atins problema genocidului anti-rusesc practicat de Ucraina, mai ales în Donețk și Lugansk. Da, nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema Holodomorului.
Pentru că, repet, luptele ruso-ucraineene sunt rezultatul imperialismului rusesc și ucrainean.
Pe de-o parte, Ucraina putea ușor să renunțe în 1992 la teritoriile majoritar rusești, cu care istoric nu are nicio treabă – ca și la cele românești, de asemenea necuvenite.
Dimpotrivă, Ucraina a declarat repetat că nu renunță la nimic, ba chiar a emis pretenții – asupra Maramureșului, asupra sudului Bucovinei, asupra Republicii Moldova, asupra Moldovei, asupra Carpaților în general etc., etc. A tratat și tratează oribil Românii din cuprinsul său, continuă politica ruso-sovietică de maldavanizare (de transformare a Moldovenilor, ramură românească, în Maldavani, ramură slavă), folosește persecuția economică și chiar genocidul.
De partea sa, desigur, Rusia putea face multe gesturi esențiale, prin care să câștige aliați sau chiar prieteni. De la returnarea Tezaurului României și renunțarea publică, oficială și definitivă la teritoriile de la Vest de Bug până la acte de reparație. Măcar tratarea respectuoasă a mormintelor ostașilor români, înființarea de școli și posturi radio-tv pentru Românii din Siberia (mari patrioți ai Rusiei, până la urmă) și tot ar fi fost ceva. Ceea ce s-a schițat a arătat doar că s-ar putea face ceva dacă ar fi voință. Nu a fost. Imaginea Armatei a 14-a, chinurile Grupului Ilașcu, asasinarea soților Aldea-Teodorovici sau a lui Grigore Vieru, discursurile pline de ură etnică și năduf imperialist ale lui Jirinovski – iată doar câteva dintre pecețile care stau, puternic, asupra relațiilor ruso-române din ultimele decenii. Ocupațiile rusești, Fântâna Albă și altele asemenea capătă, în acest context, o mare greutate. În rău.

În toată această situație se pune întrebarea de ce AUR se situează categoric împotriva poziției rusești în conflictele actuale.
La prima vedere ar fi de așteptat, nu-i așa, să existe o reacție mult mai nuanțată.
Este adevărat, AUR este singurul partid ce a avut și are în vedere interesele Românilor din Ucraina. Dar nu și pe cele ale Românilor din Rusia? Oare pentru ei nu ar trebui nuanțată poziția în acest conflict?

Nu.

Deși poate nu se vede – în perdelele de fum mediatice – poziția AUR este singura poziție corectă diplomatic și politic în clipa de față.
Este o poziție ce ține de un realism esențial: de ceea ce avem (sau, mai bine zis, nu avem) ca oameni politici, sprijini internațional, putere militară etc., etc.
Analizând acești factori nu doar că dependența României de NATO este absolut clară și indiputabilă. Dar soluția auto-determinării unor teritorii pe criterii etnice a fost și rămâne inacceptabilă pentru România!

Ceea ce mulți, din păcate, nu văd, este faptul că politica se face realist, cinic, nu romantic. Romantismul se folosește în politică doar pentru motivarea maselor.
Iar realismul spune că sfărâmarea unității statale și teritoriale a României este un proiect continuu al Ungariei.
Altfel spus, dacă se acceptă auto-determinarea etnică a unor regiuni ca Donețk și Lugansk de către România, se deschide calea către acțiuni identice în Covasna, Mureș, Harghita, Cluj, Sălaj etc. Ceea ce AUR, ca formațiune dedicată interesului național trebuie să oprească din fașă. Deci AUR nu poate recunoaște niciun drept al Luganskului sau Donețkului la autodeterminare.

Ca o paranteză, și în această privință Rusia își plătește polițele.
Situația din Ardeal i se datorează.

Organizarea României sub ocupație sovietică. În centru,
Regiunea Automată Măgară* înființată la cererea unor voci rusești,
„pentru controlul României”

După Al doilea război mondial state agresoare precum Germania au fost silite să își retragă reprezentanții pe care îi folosiseră în scopuri imperialiste. Sudeții, Germanii din Slovacia și multe alte asemenea grupuri au fost puse să își facă bagajele și să plece în Germania.
Aceeași soluție se pregătise pentru Ungurii din Transilvania. S-a discutat chiar și aducerea lor în Kazahstan sau Siberia, în locurile din care au venit în Europa – sau pe aproape.
Mai multe voci rusești s-au opus, susținând că un cal troian unguresc în inima României ar ajuta la controlarea acesteia.
Acum Rusia are să mulțumească politicii sale anti-românești: deși Ucraina este un stat dușmănos față de Români, Rusia a creat o stare în care România nu poate fi decât împotriva Rusiei, chiar dacă s-ar întâmpla ca aceasta să aibă dreptate.
Cine seamănă vânt culege furtună.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Nu plângeți de milă Rusiei, nu este atât de slabă pe cât s-ar crede. Are în spate sprijinul Chinei și al altor țări. Șansele ca NATO să iasă neciufulit din această confruntare sunt minime. Mai curând aș crede că Joke Biden a făcut tot circul acesta exact spre a da alianței China-Rusia prestigiu și putere. Desigur, în afară de țelul evident de deturnare a atenției oamenilor de la dictaturile violente ale Socialiștilor din Canada sau Australia, de la abuzurile Plandemiei etc.

P.P.S. Da, politica de ratați și slugi proaste a politicienilor din ultimele trei decenii se vede acum foarte bine în situația militară a României: înarmare jalnică, pregătire de luptă sub 0.1% din elementar, stare psihică jalnică a „vitejilor României” (care, de frică și groază, și-au murdărit lenjeria în această dimineață) etc. Intră aici desființarea milițiilor populare existente la noi de cel puțin trei mii de ani (opera lui Ion Iliescu), desființarea serviciului militar obligatoriu (opera comună FSN-PSD-PNL-PNȚ etc., la care și-au adus și își aduc contribuția toți conducătorii de până astăzi), sabotarea sistematică a voluntariatului militar, sabotarea sistematică a pregătirii de luptă și supraviețuire a civililor etc. Articolele 55 și 54 din Constituția României au fost și rămân literă moartă. Poate AUR să ajungă la putere și să aducă o schimbare în bine. Până atunci…

* Căsătorit la Târgu Mureș, un unchi s-a trezit în noua regiune autonomă sovietică. Prin urmare, nota pe plic drept adresă Regiunea Automată Măgară în loc de Regiunea Autonomă Maghiară. Deoarece scrisorile au ajuns fără greș, putem considera denumirea folosită de el ca acceptată oficial.