Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.

Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului IstorieiNicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (II)

prima parte

Când în august 1916 sună mobilizarea, Maica Mina îşi pune banderola Crucii Roşii, apoi se prezintă la Prefectura Tecuci.
Este repartizată, la cerere, într-o poziţie foarte grea, întâi în spitalul din spatele frontului, apoi în prima linie. Dârzenia de Româncă ardeleancă îi iese la iveală foarte repede. Fără să aştepte indicaţii, merge după răniţi în plină luptă. În plin bombardament, în timpul tragerilor, pe sub liniile nevăzute şi ucigătoare ale gloanţelor şi şrapnelelor, Maica Mina caută soldaţii răniţi, le dă primul ajutor, îi ia în spate şi îi cară până departe, la spital.
Pentru purtarea sa eroică primeşte autorizaţia de a purta uniformă şi devine conducătoarea serviciului de ajutorare a răniţilor din prima linie.

În faţa morţii ce o ameninţă neîncetat Maica Mina Hociotă îşi ia alături, ca apărare şi mărturisire, Crucea şi Drapelul!
O cruce mare, legată cu tricolorul, îi atârnă pe piept în mijlocul iureşului morţii. Alături de chipul ei fin şi hotărât, este imaginea ce răsare în ochiul fiecărui rănit ce o vede ivindu-se în gropile obuzelor şi celelalte cotloane ale câmpului de luptă.
Crucea şi Tricolorul o însoţesc neîncetat, stând prin ea alături de fiecare dintre ostaşii pe care îi salvează.

Poate fiecare dintre noi să îşi închipuie greutatea şi mizeria unei lucrări în care moartea în formele cele mai oribile se vede la fiecare pas.
Cu deplină credinţă în Dumnezeu, cu acea convingere adâncă a Românilor că vor birui, ajutaţi de Puterile Cereşti, toate răutăţile Iadului, Maica Mina a dormit în tranşee, a cărat zeci şi sute de răniţi, a întărit sufleteşte mii de oameni, într-o osteneală neîntreruptă, riscându-şi neîncetat viaţa.
În 1917 are loc ceea ce era de aşteptat: este lovită de gloanţe în timp ce conducea un transport de răniţi salvaţi din luptele de la Mărăşeşti. Piciorul stâng pare pierdut. Ajunge la Iaşi alături de răniţi şi, ca prin minune, piciorul scapă de amputare. Dumnezeu călăuzeşte mâna Căpitanului Gheorghiu, care izbuteşt o operaţie foarte grea, în condiţii… pe care astăzi nu am dori nici să le gândim.

În timpul vindecării Maica Mina… îngrijeşte bolnavii!
Dăruirea ei şi cunoştinţele sale medicale fac să fie rechiziţionată – prin ordinul semnat de Dr. I. Cantacuzino – la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof. Dr. Gerota (cel care ceruse păstrarea ei în spital).
Maica Mina va păstra o vie amintire dăruirii totale a acestui doctor, pentru care îngrijirea eroilor loviţi era mai presus decât viaţa.
O pildă a acestei dăruiri este purtarea sa în timpul izbucnirii cumplitei epidemii de tifos exantematic, ce a ucis sute şi sute de mii de vieţi. Deşi mulţi fug din faţa bolii – inclusiv peste Prut, în teritoriile ocupate de Rusia – Dr. Gerota o îndeamnă pe voluntara sa, Maica Mina Hociotă, să rămână la datorie în mijlocul bolii, astfel:

După dumneata n-are cine să plângă!

Sună aspru, greu de dus, aceste cuvinte?
Să ne amintim că şi Doctorul Gerota rămânea în mijlocul bolnavilor şi răniţilor, ca şi cum nu avea cine să îl plângă dacă moare… Sau ca şi cum aceste cuvinte erau o simplă îndreptăţire a unui eroism, a unei dăruiri pentru care nu mai existau hotare.

Maica Mina Hociotă va duce, fără şovăire, o cruce foarte grea: dezinfectarea zilnică a „materialului rulant”, adică a întregului echipament folosit de medici, infirmiere, bolnavi… Asta însemna să îşi asume cel mai mare risc de îmbolnăvire de cumplita boală, ciuma Marelui Război.
În acelaşi timp ea trebuie să ţină evidenţa tuturor registrelor şi documentelor spitalului, să îngrijească răniţii, să asiste medicii etc., etc.

Îşi face datoria. Supravieţuieşte.
Se pare că în timpul acestui serviciu istovitor, în mijlocul nebuniei cumplite a războiului, Revoluţiilor Ruseşti şi tuturor celorlalte tulburări, ea primeşte gradul de sublocotenent, fiind una dintre foarte puţinele femei cu grad în Armata Română a acelor vremi.

A fost decorată, se pare, de mai multe ori, dar s-au păstrat doar un însemn de la Mărăşeşti şi Crucea Comemorativă, primită de două ori.
Sfârşitul războiului o găseşte la datorie.
Merge înapoi la Mânăstirea Văratec, de unde mai apoi va fi mutată la Mânăstirea Agapia.

În amintirile ei, Maica Mina Hociotă spune despre ceea ce a făcut pe front:

Vă puteţi închipui ce bucurie am simţit când am putut să slujim şi să ajutăm pe fraţii noştri, care ne-au eliberat de sub jugul străin, unguresc. […]
Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai Ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, după conştiinţa cu care am slujit Ţara, cu dragoste de cetăţeancă româncă şi de ardeleancă.

În 1923 Maica Mina se mută la Mânăstirea Nămăieşti, în Judeţul Argeş, un loc în care ardelenii erau de asemenea foarte mulţi. Din părţile Jiului şi până în Buzău, de la satul Galeş din Argeş şi până la Aldenii din Buzău, locurile erau pline de aşezările Românilor ardeleni fugiţi de răutatea ungurească, de prigoanele calvine, catolice şi uniate şi de cumplitul regim austro-ungar.

Departe de viaţa idilică pe care şi-o închipuie neştiutorii a o avea călugării, maicile de la Nămăieşti se ostenesc mult, atât pentru a ţine mânăstirea, cât şi pentru a ajuta, după tradiţie, cât mai mulţi nevoiaşi.
Dar pentru Maica Mina este prea puţin.
În 1930 ea se prezintă voluntar spre a-şi completa studiile de Cruce Roşia, urmând cu binecuvântarea Patriarhului Miron – şi el ardelean – doi ani de învăţătură medicală pentru „surorile de caritate”.
Este un timp în care lucrează vreme de un an la Spitalul Filantropia din Bucureşti, apoi la Spitalul de copii (ultima lună la contagioşi), apoi din nou la Filantropia, la secţia O.R.L.
Prezenţa maicilor în spitale era, de fapt, nu doar un fapt comun în acele vremuri, ci şi un semn bun pentru bolnavi, ele fiind renumite ca cele mai bune şi mai dăruite surori de caritate. Lipsa familiei, pe de-o parte, şi astfel a grijilor casnice, dar mai ales Credinţa, făceau din ele exemple de răbdare, pricepere şi înţelegere.

În 1933 va conduce organizarea Şcolii de infirmiere din Cluj.
Apoi revine la rolul său pe care îl împlinea din anul anterior: asigurarea asistenţei medicale pentru Comuna Valea Mare, Pravăţ, Judeţul Muscel (lângă Mânăstirea Nămăieşti).
La vremea pensiei, o mulţime de oameni se grăbeau să dea mărturie pentru lucrarea făcută, zi şi noapte, de această călugăriţă.
Învăţătorul V. Busuioceanul spune:

„a fost de cel mai mare ajutor locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pentru că a sărit ori de câte ori a fost nevoie în ajutorul suferinţelor şi bolnavilor, punând interes, zel şi devotament pentru uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii în această privinţă fără nicio precupeţire şi cu totul în mod gratuit.”

Dar poate cel mai frumos cuvânt este acela rămas de la Angela C. Popescu, din Nămăeşti-Muscel:

„Poporul îi va fi mereu recunoscător pentru toate sacrificiile făcute în slavarea şi alinarea suferinţelor.”

În toamna lui 1939 începea Al doilea război mondial.
Maica Mina, asemenea restului personalului medical, a fost socotită mobilizată la locul de muncă. Din iulie 1941 mobilizarea este mutată, „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z.I. nr. 292 din Câmpulung-Muscel.
Va lucra acolo, într-adevăr, cu aceeaşi dăruire, până la sfârşitul mobilizării, după care revine la Mânăstirea Nămăieşti.

Va face parte dintre misticele care va păstra Credinţa vie în timpul comunismului.
Figura ei legendară era extrem de greu de doborât de propaganda atee. Cum să convingi poporul că monahii sunt nişte paraziţi, că maicile şi părinţii din mânăstiri sunt inutili sau chiar dăunători când Ţara era plină de oameni ca Maica Mina Hociotă?
Sute de maici lucraseră ca surori de caritate atât în cele două războaie mondiale, cât şi între ele. Tradiţia era veche: primele bolniţe (adică spitale) din istorie au apărut pe lângă mânăstiri, ţinute de Biserică. De la Golia din Iaşi până la Colţea din Bucureşti, nenumărate sunt bolniţele doar din Muntenia şi Moldova, în care mii şi mii de nevoiaşi au fost îngrijiţi în fiecare generaţie. Mai mult, schiturile şi mânăstirile erau refugii, în care se puteau adăposti – şi îndrepta – cei care aveau necazuri cu legea. Maica Marina doar dusese mai departe o tradiţie străveche românească, ţinută şi de părinţii ei şi de tot neamul ei, din veac.

Cu vremea Maica Mina Hociotă, fata de cioban din Săliştea Sibiului, devine stareţa Mânăstirii Nămăieşti, îngrijindu-se de aşezământul monahal până la sfârşitul vieţii.
Călugăriţele au fost alungate din spitale, comuniştii încercând apoi să le alunge şi din viaţa monahală, să distrugă în întregime Credinţa.
Totuşi, la 1968, la 50 de ani de la încheierea Primului război mondial, cei doi reprezentanţi ai cumplitelor bătălii de la Mărăşeşti sunt Maica Mina Hociotă şi Nae Taină Bica. Tipic situaţiei excepţionale din acei ani, Maica Mina este decorată iar, cu „Virtutea ostăşească” (clasa I-a).

Maica Mina 3.jpgNae Taină Bica şi Maica Mina Hociotă, doi Români adevăraţi

Trece la Domnul în 9 iulie 1977, după o viaţă închinată lui Dumnezeu în cel mai deplin înţeles românesc – adică închinată facerii de bine, înfrumuseţării lumii, mângâierii suferinţelor şi ajutorării celor în nevoie – Maica Mina Hociotă se mută la Ceruri.

Asemănată de unii cu eroina Ecaterina Teodoroiu, Maica Mina, eroina Mariana Hociotă, a avut însă un alt drum, o altă cruce.
În ea şi prin ea s-au unit pământurile româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Prin ea au fost salvaţi mii şi mii de oameni, prin ea mii şi mii de familii au primit înapoi pe soţii, taţii sau fiii care altfel ar fi fost îngropaţi. Prin ea au fost îngrijite mii de familii din Argeş. Prin ea legătura nesfârşită şi nestrămutată dintre Neam şi Credinţă a mers mai departe, frumoasă şi deplină.
Maica Mina Hociotă nu a purtat puşcă sau pistol, nu a condus bătălii armate.
Dar a dat un război de o viaţă pentru păstrarea Adevărului, pentru libertate, demnitate şi unitate naţională, pentru ocrotirea vieţii, pentru înmulţirea binelui.

Dintre multele, foarte multele lucruri ce se pot spune despre această călugăriţă, închei micul meu cuvânt cu o întâmplare pilduitoare:

În 1917 la Spitalul nr. 271 din Iaşi era o adevărată nebunie. Pe de-o parte ciuma vremii – tifosul exantematic – făcea ravagii. Pe de alta, răniţii veneau în şiruri parcă nesfârşite de pe front. Mai mult, obţinerea materialelor sanitare era o adevărată aventură.
În mijlocul acestei lumi tulburi, plină de sânge, puroi, fecale, infecţii, speranţe, deznădăjduiri, boli, coşmaruri şi altele asemenea, Maica Mina şi alte maici – surori de caritate – spălau rănile şi excrementele bolnavilor, curăţau puroiul, dezinfectau aşternuturile, instrumentele medicale, paturile şi tot ce se putea dezinfecta. Aduceau mâncarea şi hrăneau invalizii, făceau rugăciuni cu toţi cei care aveau nevoie – şi câţi aveau nevoie! -, îi încurajau şi întăreau pe cei slăbiţi sufleteşte. Etc., etc., etc.
Această lume este locul în care, printre atâţia alţi suferinzi, se află şi un soldat foarte grav rănit. Medicii încearcă să-l ajute, dar îşi dau seama curând că nu există speranţă: era osândit la moarte. Rănitul este aşezat în partea destinată muribunzilor. Aici o vede trecând pe Maica Mina şi îi cere, cu lacrimi în ochi, ajutorul: nu poate să moară, trebuie să lupte mai departe, trebuie să se întoarcă şi la familie! Ca atâţia alţii…
Maica Mina se duce la doctori. Aceştia îi spun că nu se poate face nimic, rănitul nu poate fi salvat.
Maica Mina îl „ascunde” în altă încăpere, printre ceilalţi răniţi de care se ocupa, şi începe să îl îngrijească în chip deosebit. Rugăciune şi asistenţă medicală, Psaltirea şi curăţarea încăpăţânată a rănilor. Ea luptă să-l ajute pe ostaş, acesta luptă să trăiască, amândoi se roagă. Asta în vreme ce sora de caritate Mina Hociotă mai îngrijea nenumăraţi alţi soldaţi, avea în grijă dezinfectarea echipamentului, trebuia să facă actele spitalului ş.a.m.d.
Eforturile supraomeneşti ale Maicii Mina sunt binecuvântate de Dumnezeu: soldatul osândit la moarte se face bine şi este înfăţişat medicilor. Care, uluiţi, constată miracolul: mortul trăieşte!

Mihai-Andrei Aldea