Etichetă: Ungaria

Trădarea şi Românii (II)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre politicienii U.D.M.R. şi 1918

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

      De curând, un oarecare politician român de etnie maghiară – K.H. – a făcut o serie de declaraţii împotriva Marii Uniri din 1918, împotriva României şi a Românilor. Încercând să-i convingă pe Unguri – aceştia au fost ţinta interviului – că pentru ei 1918 trebuie să fie ceva rău, foarte rău, extrem de rău…
Asemenea declaraţii sunt de aşteptat de la majoritatea politicienilor de etnie ungară din Republica România. Deoarece şi ei, ca şi politicienii români de alte etnii – cu excepţii puţine şi lăudabile -, se bazează electoral pe orice în afară de competenţă, onestitate şi interesul cetăţeanului. În cazul politicienilor de etnie maghiară, în locul competenţei, onestităţii şi interesului cetăţenilor (fie şi doar de etnie maghiară) se aşează victimizarea, şovinismul şi anti-românismul.
Trist este că există Unguri – şi din Ungaria, dar mai ales din România – care le cred minciunile şi mesajele şovine… nu doar uitând să verifice spusele lor, dar uitând şi faptul, elementar, că sunt foarte corupţi şi incompetenţi.
Ce-i drept însă, pot să dau eu însumi mărturie că sunt şi foarte mulţi Unguri care s-au trezit, unii de foarte multă vreme, şi au înţeles adevărul. Am întâlnit în Covasna şi Harghita mulţi Unguri, oameni obişnuiţi, care sunt sătui până peste cap de incompetenţa acoperită de mesaje de ură a politicenilor „maghiari” (de fapt la fel de „maghiari” pe cât de „români” sunt şi cei mai mulţi politicieni „români”…). Doar că… nu au cu cine altcineva să voteze. Căci, printr-o „frumoasă” înţelegere între politicienii de etnie maghiară şi… ceilalţi politicieni „români” – corupţia, de fapt, nu are naţionalitate – s-a monopolizat de către U.D.M.R. toată reprezentarea Maghiarilor din România.

      Politicienii de etnie maghiară ce deţin controlul în Covasna, Harghita şi mari părţi din Mureş ţin în sărăcie, dinadins, oamenii din aceste zone. Dând mereu vina pe „Români”, dar în realitate fiind autorii direcţi ai stării de mizerie. De la străzile bombardate din Miercurea Ciuc, la durerile Ungurilor din Ghimeş nenumărate sunt mărturiile acestei politici: „ţinem poporul sărac, închis şi oprimat, dând vina pe Români”.
Comuna Peştera din Constanţa este un exemplu clar – între, din păcate, puţinele din Ţară – care arată ce poate face un grup de oameni ne-corupţi, care pune interesele oamenilor pe primul plan: Primarul şi consilierii au făcut din comuna aflată pe penultimul loc în Judeţul Constanţa ca venituri cea mai frumoasă comună din judeţ; şi una dintre cele mai frumoase din ţară. Şi asta cu toate că au avut de suferit destule persecuţii din partea corupţiei judeţene şi centrale.
      Dacă – of, acest „dacă”! – politicienii U.D.M.R. ar voi binele Ungurilor, ar face pentru ei ceea ce s-a făcut în Peşterea. Nu i-ar ţine în sărăcie, în vreme ce ei, politicienii, îşi tot cresc averile. Şi cine cunoaşte realităţile din Covasna, Harghita şi alte zone majoritar maghiare ştie adevărul. Ştie câţi oameni admirabili se zbat cu greu să îşi asigure ziua de mâine. Ştie durerea dintre râsetele copiilor nevinovaţi şi suferinţa părinţilor care muncesc până la istovire, adesea aproape fără speranţă, pentru a-şi duce familia mai departe. Durere pe care politicienii U.D.M.R. o speculează şovin, pentru că dacă alegerile s-ar face pe competenţă, ar fi înlăturaţi din politică de îndată. Ura mizeriei născută de politicieni folosită de aceştia drept capital electoral… tot pentru ei.
Este o realitate plină de tristeţe, în care oamenii sunt prinşi ca într-o cuşcă.

      Şi pentru că în ciuda acestei realităţi sunt încă cetăţeni români – de etnie maghiară, dar şi română, sau din familii mixte – care cred în minciunile propagandei şoviniste, să vedem câteva declaraţii, în lumina FAPTELOR CONCRETE.

      Cităm:
„dacă statul român în ultimii 100 de ani nu ar fi încercat în mod permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice ce nu este român, atunci generaţia de astăzi s-ar poziţiona altfel faţă de acest subiect. Dar pentru că între cele două războaie mondiale şi sub regimul Ceauşescu această intenţie a fost una neechivocă, iar după 1989 deseori s-a putut sesiza acest scop neexprimat expres, este evident că se regenerează fricile: românilor le este teamă că noi vrem să rupem Ardealul, iar maghiarii se tem că românii vor să ne ia identitatea etnică.” [sublinierile îmi aparţin]

      Este evident ce impact au supra bieţilor Unguri din România asemenea declaraţii, date de un politician de frunte – ca putere şi avere, era să zic, din reflex poetic
(de fapt e un biet sărac ce primeşte doar vreo 6.500 de lei pe lună de la U.D.M.R. şi încă puţintel ca salariu de deputat, plus un mizilic pentru funcţiile din guvern, plus…).

      Nu o să stau să discut aici contradicţiile frazei, felul în care încurcă politicianul în cauză „permanent şi deschis” cu „seiszat”, „scop neexprimat deschis” şi altele asemenea.
Nu o să le discut pentru că niciun cititor obişnuit nu-şi va bate capul cu aceste aspecte: „emoţia patriotică l-a făcut să se încurce puţin”, ar spune unii.
Dar o să vedem faptele concrete, aşa cum le recunoaşte oficial întreaga lume, inclusiv Ungaria!

1920, Ungaria are o minoritate românească de 23.760 suflete, conform propriilor declaraţii. (Nu discutăm cât de mică este această cifră în raport cu realitatea, o luăm ca atare, fiind o recunoaştere oficială a unui număr minimal de Români în Ungaria.)
1990, Ungaria are o minoritare românească de 10.740 suflete, conform propriilor declaraţii.
Altfel spus, în 1990 etnicii Români din Ungaria au rămas la 45,2% din ceea ce fuseseră în 1920.

1920, România are o minoritate ungurească de cca. 1.400.000 suflete, conform datelor declarate de Ungaria (care dădeau cifra de 1.662.948 Unguri în 1910, cca. 200.000 de Unguri migraţi în Ungaria în urma evenimentelor din 1918-1919 plus pierderile din 1914-1918).
1930, România are o minoritate ungurească de 1.425.507 suflete (în toate aceste statistici au fost înglobaţi şi Secuii).
1992, România are o minoritate ungurească de 1.624.959 suflete.
Altfel spus, în 1992 etnicii Unguri din România erau cu circa 14% mai mulţi decât fuseseră în 1930 (în cifre absolute, cu 199.452 mai mulţi)¹.

      Deci, în vreme ce numărul Ungurilor din România a crescut în mod clar din 1920 până în 1992, faţă de 1930 fiind o creştere uluitoare de 14%, numărul Românilor din Ungaria a scăzut cu 54,8%!
În faţa acestor date este clar că purificarea etnică a fost practicată de Ungaria, nu de România.
Ce fel de neruşinare poţi avea ca să îndrăzneşti să pretinzi că România a urmărit „permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice nu era românesc”, în condiţiile în care minoritatea ta a crescut cu 14% în timpul în care minoritatea românească din Ungaria a fost redusă la sub 46% din ce era?
Răspuns: neruşinare de politician corupt şi şovin, care instigă la ură interetnică pentru că nu poate fi susţinut ca om politic pe baza competenţei reale.

      Să mai vedem nişte fapte!
În Cehoslovacia erau în 1938 cca. 3.200.000 de Germani, aproape în totalitate fiind aşa-numiţii Germani Sudeţi. Aceştia colaborează – nu toţi, dar în mare parte – cu regimul lui Hitler, atât în teritoriile ce sunt înglobate Germaniei naziste, cât şi în „Protectoratul Boemiei şi Moraviei” înfiinţat de aceasta.
Unii iau parte la acţiunile criminale – delicat spus – desfăşurate de nazişti pe teritoriul Cehoslovaciei. Pe scurt, cam ceea ce s-a întâmplat şi cu Ungurii din România în timpul ocupaţiei hortiste a nordului Ardealului. Doar că Cehii au reacţionat altfel decât Românii. Mai occidental, aş putea spune.
Ca urmare, din 1945 începe expulzarea Germanilor Sudeţi. În anul 2001 mai trăiau în Cehoslovacia 39.106 Germani. Această scădere de peste 98% din populaţia germană din Cehoslovacia este un exemplu de ce înseamnă, de fapt, purificarea etnică de care neruşinaţii politicien U.D.M.R. acuză, atât de aberant, România.

      Sunt doar două exemple foarte clare – dintre multele care pot fi aduse – care arată limpede cât de mare este minciuna propagandei şovine practicată de U.D.M.R.
Şi că, în realitate, Ungurii din România ar trebui să privească spre anul 1918 cu totul altfel decât sunt îndoctrinaţi să o facă. Este un an în care teritorii dintotdeauna majoritar româneşti, supuse unor sistematice regimuri de asuprire din partea unor clase extremiste de tip feudal, iar apoi burghez-şovine, s-au unit cu Ţara Mamă. Dând minorităţilor drepturi unice în regiune; fără să practice expulzarea pe criterii etnice sau alte forme similare – nici măcar schimburile de populaţie propuse de… Ungaria.
Aceasta este, de fapt, realitatea lui 1918. Pe care Ungurii din România ar trebui să o cunoască foarte bine. Şi astfel, după chiar declaraţia politicianului U.D.M.R. amintit, s-ar poziţiona altfel faţă de 1918. Într-adevăr, l-ar înţelege altfel. Pentru că şi-ar da seama că 1918 a scos o mare parte din populaţia românească din maşinăria extremistă a unei „elite” şovine, lăsând – şi dând – populaţiei maghiare posibilitatea de a creşte cultural şi etnic, de a-şi păstra legăturile cu ţara de origine şi Ungurii de pretutindeni.
Eliberaţi de propaganda şovinistă, de tensiunea nebunească pe care politicienii extremişti le-o provoacă, Maghiarii din România ar putea să folosească facilităţile extraordinare pe care le au în această ţară nu doar pentru a dezvolta mai departe o reală şi frumoasă cultură maghiară, ci şi pentru a deveni puntea necesară între două naţiuni de prea multă vreme absurd învrăjbite.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am ales ca reper 1930, pentru că datele acestui an sunt recunoscute şi de Ungaria, în vreme ce asupra celor din 1920 sunt dezbateri. Faţă de 1920 avem o creştere de 16,1%.

Litovoi, mare domnitor român

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii
(materialul a fost publicat şi în „Zbor prin vâltoarea vremilor…”, şi pe vistieria.ro şi în alte locuri; forma prezentă a fost corectată şi completată de autor)

 

În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi (unul dintre ducatele româneşti nord-dunărene). Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română?).

     Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.
     Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Aceasta a încercat neîncetat să se întindă cât mai departe în Răsărit, peste Carpaţi, parcă vrând să reajungă la ţinuturile îndepărtate (şi, în fapt, necunoscute), din care veniseră Ungurii.
      În ce măsură creşterea lui Litovoi a avut sprijin de la Constantinopol este greu de precizat. Ca şi în cazul altor duci români, şi Litovoi este recunoscut ca atare de Ungaria, nu îşi primeşte titlul de la aceasta! Ceea ce însemna că atât nobleţea casei sale cât şi titlul de dux (duce sau voievod) aveau o altă recunoaştere, mai înaltă (mai înaltă, pentru că altfel ar fi fost contestate de Regatul Ungariei). Dar nu credem că ajutorul constantinopolitan a mers mai departe de nivelul juridic, moral şi religios. Altfel spus, nu există nicio mărturie a vreunei implicări materiale, politice sau militare din partea Oraşului Împăraţilor (Ţarigrad sau Constantinopol).
Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre Unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi Slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul Ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (Secui, Saşi, Şvabi, Sârbi, Cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. Ca şi astăzi, şi atunci pentru Ungaria ţinuturile româneşti, începând cu Transilvania, erau colonii de care puteau dispune după voie, iar colonizările absolut necesare întăririi dominaţiei sale. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă să îi aducă în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le „pe hârtie” autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei –, ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.
    Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu european toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; astfel de încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un abuzurile să rămână fără răspuns. Prin acest fel de nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.
     Bela al IV-lea se baza în abuzurile sale pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar şi mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite în luptele cu Tătarii îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ceea ce ştim cu siguranţă este că oştirile româneşti din Carpaţi înfruntaseră de mai multe ori trupele Tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice (şi de experienţă militară).
     Slăbiciunile Ungariei şi refuzul Ioaniţilor de a se stabili în teritoriul oferit de Bela al IV-lea (deşi nu-i aparţinea), au amânat războiul dintre Litua şi Ungaria.
Odată cu trecerea timpului însă, revenindu-şi după invazia tătară, Ungaria a început să se pregătească pentru a-l înfrunta pe Voievodul Litovoi, a cărui putere creştea mereu. Noi cnezate şi voievodate mărunte se alipeau de Ţara Lituei; şi chiar dacă acestea erau mici, numărul dădea greutate acestei creşteri neîncetate. Mai ales că era vorba despre o ţară structural ortodoxă, ca orice ţară românească din istorie. Adică, după gândirea papistă care stăpânea Coroana Ungră, era o ţară „schismatică”. Existenţa ei ameninţa să blocheze imperialismul catolic în Carpaţi, imperialism care după înfrângherea de la Leichfeld (955) devenise singura raţiune de existenţă a Ungariei (din punct de vedere catolico-german).
Ca urmare, Ladislau al IV-lea, noul rege al Ungariei după Bela al IV-lea şi meteoricul Ştefan al V-lea, porneşte la 1272 conflictul, emiţând pretenţii asupra unor teritorii deţinute de Litovoi. Acesta, faţă de încălcare principiilor vasalităţii – care presupuneau ocrotire şi nu jefuire – repinge cu indignare cererile abuzive şi renunţă la a mai plăti dijma regală. Are loc un prim război, şi spre uimirea şi dezamăgirea lui Ladislau al IV-lea domnitorul român obţine o victorie strălucită.
      Puterea Ţării Litua şi aşezarea sa deosebit de sigură, buna organizare militară şi mai ales geniul lui Litovoi făceau ca orice război împotriva Românilor de aici să aibă puţine şanse de izbândă. De aceea, Ladislau al IV-lea a apelat la altă metodă. A stabilit un regim de pace prin trimişii săi la curtea lui Litovoi, dar fără a semna un tratat propriu-zis. În acelaşi timp însă, a căutat din răsputeri găsirea sau strecurarea unui trădător printre oamenii din apropierea domnitorului român (practică ungurească veche, folosită şi în cucerirea altor teritorii româneşti). Şi, după câţiva ani de căutări, s-a izbutit introducerea unui asemenea trădător în suita domnească. Acesta a fost semnalul pentru pornirea celui de-al doilea război. Ladislau al IV-lea a beneficiat de informaţii amănunţite despre mişcările armatei române prin intermediul agentului său. Iar la momentul hotărâtor, Litovoi a fost asasinat. După ce vestea a zguduit oastea românească, a urmat atacul neaşteptat al armatei lui Ladislav al IV-lea, atac îndelung amânat în aşteptarea crimei. În acelaşi timp, tot prin asemenea tertipuri, fusese făcut prizonier şi Bărbat, fratele lui Litovoi, singurul care ar fi putut să conducă trupele după dispariţia acestuia.
     Atacată de armata ungară, armata românească, deşi rămasă fără comandant, s-a luptat eroic, provocând grele pierderi Ungurilor şi izbutind să se retragă în munţi fără a fi distrusă. Acest lucru a împiedicat planurile lui Ladislav al IV-lea de anexare totală a Lituei. Unele teritorii nordice au fost alipite Transilvaniei (Ţara Haţegului în primul rând),însă Litua a rămas mai departe de sine stătătoare, trebuind să plătească însă o grea răscumpărare pentru eliberarea din prizonierat a lui Bărbat, care a devenit apoi noul domnitor al ţării. Este foarte probabil că în această vreme de restrişte capitala se mută de la Râmnicul Vâlcei către răsărit, la Câmpulung¹.

      Legăturile dintre Litovoi, fratele său Bărbat şi Basarab I sunt încă necunoscute. La nivel de ţară este limpede că Litua a fost inima noii Ţări Româneşti pe care Basarabii au construit-o şi au ocrotit-o cu o dăruire uluitoare. Dar este vreo legătură de rudenie între Tihomir şi Basarab I şi, respectiv, Litovoi şi Bărbat? Chiar dacă un răspuns afirmativ pare evident, cercetările încă nu au făcut lumină în această privinţă. Dar sigur este că lupta plină de înţelepciune si curaj a lui Litovoi a fost semnalul redeşteptării Românilor din Carpaţi la lupta pentru neatârnare şi baza de la care, după încă o generaţie, se va ridica Ţara Românească a Munteniei, de la Munţi la Marea cea Mare.

Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
¹ Deşi este o teorie încă neclarificată, credem că Râmnicu Vâlcea a fost pentru Litua capitala veche. Acest lucru ar fi fost justificat de poziţia sa strategică. Din punct de vedere politic, făcea legătura între cele două ramuri carpatine despărţite de Râul Olt. Din punct de vedere economic, Râmnicu Vâlcea era singura localitate esenţială a zonei, fiind cheia legăturilor comerciale de-a lungul Oltului, fiind punctul prin care se făcea trecerea cea mai bună între Transilvania (Ultrasilvania) şi ţinuturile dinspre Dunăre. Iar cea mai puternică dovadă a faptului că Râmnicu Vâlcea a fost vechea capitală a Ţării, înainte de Câmpulung şi Curtea de Argeş, este faptul că aici a existat statornic o episcopie românească, a doua a Ţării Româneşti a Basarabilor după cea din capitala vremii (Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti). Un asemenea statut religios nu putea fi legat decât de un statut politic semnificativ.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei Hociotă, Ana, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina 2Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.