Etichetă: Slav

Răspund cititorilor. Despre Români, Albanezi, Slavi

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Christos a înviat!
Răspund aici d-lui Mihai Popescu, întrebare cu întrebare.

1. Pot fi puse legăturile intre albaneză și română doar pe baza unui fond comun preroman?

R.: Nu. Există evidente împrumuturi latine în limba albaneză care sunt venit de dialectele române sudice.

2. Este suficientă doar vecinătatea între dacii sud dunăreni și albanezi sau este acceptata teoria originii nordice a albanezilor sau măcar a unei părți a acestora?

R.: Nu, nu este de ajuns o asemenea vecinătate, despre care nu se poate pretinde că a existat. Albanezii apar în istorie relativ târziu (prin secolul al XIV-lea), ca urmare se descalifică ipoteza unui contact între ei și Daci (sau a unei conlocuiri parțiale).
Nu am citit și nu am auzit vreo ipoteză sau teorie despre o origine nordică a Albanezilor. Există trei teorii istorice în privința apariției Albanezilor, cu felurite sub-variante: că s-ar fi format dintr-un amestec de populații în secolele X-XIV, că ar fi venit din Caucaz în urma invaziilor islamice (fiind, după această teorie, urmașii Albanilor din Caucaz), că ar fi urmașii Ilirilor sau Traco-Ilirilor din acele părți.

3. Ce diferențe există între romană și aromână care ar sugera formarea separată?

R.: Studiile lingviștilor și istoricilor au dovedit că dialectele române sudice, de obicei acoperite prin termenul de idiomuri sau graiuri aromâne, sunt forme arhaice ale limbii române nord-dunărene. Mai precis, dincolo de împrumuturile (adesea silite) din greacă, limbi slave sau albaneză, fondul lexical și gramatica reflectă, în multe privințe până la identitate, româna vorbită în Principate înaintea Epocii Moderne. Pe scurt, nu există nicio deosebire care să poată fi atribuită unei formări separate.

4. Sau cel puțin într-o etapă inițială, căci mișcări de la sud la nord au fost acceptate.

R.: Etapa inițială fiind care? Căci avem în Peninsula Tracică (”Balcanică”) stăpânirea romană începută în secolul III î.Chr. și terminată niciodată, deoarece s-a transformat în Romania de limbă elină și România de limbă latină. De unde și Romania din Bosnia-Herțegovina și multe altele. Oricum, de pe la mijlocul secolului I d.Chr., când Dacia devine stat clientelar roman, până în 602, când are loc Marea invazie slavă, Carpații și Pindul au făcut parte din aceeași țară, cu unele trecătoare întreruperi. Deci nu ar fi avut cum să fie o izolare inițială între Romanii (apoi Românii) de la Nord și Sud de Dunăre.

5. De exemplu, aur în română este malama în aromână, ochi în română este oclu în aromână, mai aproape de latinescul oculus.

R.: De fapt în aromână malama este împrumut grecesc, din neogrecescul μάλαμα (aur). În greaca veche aur era χρυσὸν. Adică este o schimbare petrecută în ultimele secole, o parte a procesului de grecizare. În același fel Românii din Macedonia sau Bulgaria au preluat forme de tip злато (zlato) adică aur în dialectele slave locale.
Nu am auzit/găsit până acum să se spună oclu în dialectele sudice, tradițional existând forma ocl’u, cu un fel de „li” specific. Forma este cea din care provine și mai nordicul ochi, și arată starea mai arhaică a fondului lexical românesc sud-dunărean.

6. Are aromâna influențe vechi grecești (să zicem până venirea slavilor) pe care nu le găsim în româna nord dunăreană?

R.: Din câte știu, toate cuvintele grecești vechi intrate în dialectele sudice se găsesc și în cele nordice. Dar chiar dacă ar fi unele deosebiri, nu ar însemna nimic în privința formării dialectului, deoarece este firesc să existe împrumuturi specifice zonelor de contact. De pildă, existența unor împrumuturi specifice din germană în graiurile din Banat sau Maramureș nu înseamnă că Românii de acolo s-au format despărțiți de ceilalți Români.

7. Exista cimitire sau urme de locuire neslave și ne ungurești pe teritoriul României de azi între 400-1100?

R.: Da. La această întrebare se putea găsi răspunsul cu puțină căutare. Printre exemplele devenite clasice sunt Cimitirul de la Brăteiu și straturile româno-slave de la Alba Iulia.

8. Este general acceptat ca toponimia/hidronimia minora (unde avem nenumărate exemple de origine latină) este mai nouă decât cea majoră (majoritar slavă)?

R.: Nu, pentru că ar fi absurd. O asemenea stratificare temporală cere dovezi puternice. Acestea sunt însă pe sens invers, arătând slavizarea denumirilor, grecizarea etc. Constantin și Dinu C. Giurescu sunt doar două exemple care explică fenomenul de slavizare și maghiarizare, germanizare etc. A se vedea, de pildă, de aceștia doi Istoria românilor, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 131-132 ș.cl. Merită amintit că există o corespondență între denumirile populare românești și cele slavone de cancelarie, care arată traducerea denumirilor românești în slavonă. Traducere care apoi a fost impusă de autorități într-un mod absolut absurd. Ion Coja, în Transilvania. Invincibile argumentum dă unele exemple, dar sunt nenumărate.
De pildă, Mureșana, cum este/era denumită localitatea de Români, a fost redenumită de Unguri Cenad după numele trădătorului Chanadin; și prin grija autorităților „române” poartă numele trădătorului până astăzi (denumirea Mureșana sau Mureșeana fiind împinsă sistematic în uitare).
Oierii români au păstrat denumirea râului Galbenul sau Galbena (ori, sub influența denumirii slavone impusă de sus, Galbenița) până foarte de curând, cu toate că autoritățile „române” au impus prin birocrație, de aproape două sute de ani, denumirea slavonă, de cancelarie, Ialomița. Iarăși, râuri denumite, după slavona de cancelarie, Bistrița, au păstrat în părțile de sus („toponimie/hidronimie minoră”) vechea denumire de Repedea până de curând (pe alocuri până azi, dar de obicei denumirile oficiale, administrative, au învins toponimia populară).
Se păstra în interbelic postul de grăniceri Stejara sau Stejarul, după vechea denumire populară a județului căruia autoritățile i-au impus numele slavon de cancelarie Dâmbovița.
Etc., etc.
Deci, paradoxal, fenomenul este invers: are loc o deznaționalizare sistematică – din snobism sau rasism – a toponimiei mari, de aici deznaționalizarea înaintând, prin presiunea autorităților, către toponimia minoră.

9. Dar numele de vârfuri montane dintre cele mai înalte, cum ar fi: Retezat și Păpușa (din Retezat), Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Gălășescu, Scărișoara, Moldoveanu, Scara, Suru, etc (Făgăraș), Omu (Bucegi), La Om (Craiului), Omu (Suhard), Pietrosu (Rodna și Călimani), Pietros, Tomnatic, Brebenescul, Turcul, Homul (Carpații Ucrainei) sunt ele mai noi decât cele din sudul Dunării, Durmitor, Aţipitor, Visător?

R.: Deoarece nu am studiat vechimea atestării acestor denumiri, nu pot vorbi pe subiect; unele dintre aceste denumiri sunt recente, altele nu, altele nu știu. De pildă, numele Negoiu (presupus slav) e nou, în trecut se numea Piatra lui Tunsu’ (toate trei componentele fiind latine). În general documentația este puțină și greu de găsit.
Dar nu văd aici semnificația cercetării, în afara unei curiozității exterioare acestei discuții. În context, toponimele de origine traco-iliră și celtică nu se puteau transmite fără continuitate etnică (din secolul II î.Chr. până în Evul Mediu târziu). În clipa în care avem Mureș, Olt, Criș, Tisa, Buzău, Siret, Prut, Argeș, Galați etc. avem continuitate.

10. Este posibilă asimilarea de către aromânii ajunși la 1100-1200, presupus în grupuri mici, nu masiv, a slavilor de pe un teritoriu de 300.000 kmp în doar 50 de ani, având în vedere că la apariția primilor voievozi aceștia erau români – Litovoi, Basarab?

R.: Desigur, nu. Strict la subiect, un asemenea fenomen extraordinar, cu totul unic, ar fi fost înregistrat în cronici. Și ar fi lăsat urme clare, puternice, pentru arheologie și etnologie. Dar ceea ce avem în izvoarele scrise și nescrise este cu totul altceva.

11. Este în schimb acceptată migrarea din sud dar în anii 700-900, după închegarea primului țarat bulgar?

R.: Acceptată sau acceptabilă? Nu este acceptabilă de niciun om de știință adevărat, este acceptată de extremiștii șovini.
a) În secolul al VII-lea are loc Marea Invazie Slavă. Bine atestată. Care exercită o uriașă presiune de la N și N-E către V, S și S-V. Un fenomen contrar, de migrare nordică, nu este atestat nici documentar, nici arheologic.
b) Sfârșitul secolului al VII-lea aduce invazia Bulgarilor, neam turcic. Invazie de la N-E către Sud. În partea vestică a României de astăzi erau Avarii. Au loc repetate atacuri către Sud, nici vorbă de o migrare inversă.
c) La sfârșitul secolului al VIII-lea are loc invazia germană în Panonia (Francii), care duce la nimicirea Avarilor, ale căror resturi fug spre Sud și mai ales Est.
d) Începutul secolului al IX-lea marchează întinderea Imperiului Bulgar până la Tisa (de la Gurile Dunării în Răsărit). Secolul este marcat în zonă de coabitarea româno-slavă și de încercările Bulgarilor de a cuceri Romania. Nici urmă de migrații de la Sud către Nord.
e) Secolul X marchează venirea Ungurilor și Pecenegilor, în același sens N-E către S și S-V.
Cercetările arheologice au dovedit în tot spațiul românesc fenomenul de sinteză numit de Bulgarii și Sârbii de azi „romano-slavă” (că îi doare inima să spună româno-slavă).

12. În acesta situație, cum au putut impune aromânii cuvintele de baza ale creștinismului, latinești, masei de slavi nord dunăreni care primiseră creștinismul în slavă și dețineau și un stat sub tutela bulgarilor?

R.: Nu ar fi avut cum.
De fapt, cum arată Nicolae Iorga, Poporul Român s-a format cel puțin „din Carpații Beșchizi în Pelopones și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Și în toată această zonă a avut loc o conlocuire româno-slavă după repetatele năvăliri ale Slavilor. De unde și a năvăli, care vine din slavonă…

A întrebat d-l Mihai Popescu
A răspuns Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre limba română si snobism. Sarmalele

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre limba română și snobism. Sarmalele

Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea.
Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!

O pildă mai veche este aceea a sarmalelor.
După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post.
Cele de dulce erau în trecut de două feluri:

  • cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carnea de porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
  • cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de vie murate, brânza și untul. În afară de dacicul brânză, celelalte cuvinte sunt din latină.

Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină
(orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).

Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali.
La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc.
Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme.
Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz.
Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.

Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi.
Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”.
Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin!
Hai să vedem un exemplu!

De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcească herghelie.
Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie.
Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor.
Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică.
Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele.
Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”.
(Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)

Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești.
Printre care și cu sarmalele.
Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?

  • brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
  • curechi umpluți (denumire 100% latinească)
  • foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
  • găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
  • găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
  • perișoare (cuvânt de origine latină)
  • perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
  • perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
  • pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
  • puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
  • purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
  • purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
  • sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)

Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente.
Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească.
O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.

Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce?
Pentru că,

1. Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).

2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clar cumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.

3. Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,

4. Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce

5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor!
Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult).
Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,

6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.

Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!).
WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.

Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.

Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare?
Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față.
Desigur, este o ipoteză.

Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți.
Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sarmale din foi de varză murată și carne de porc
Foto: Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În prima parte a acestui articol am văzut că administraţia romană apare în Dacia, la Nord de Dunăre, adică, la începutul secolului I d.Chr. Prima oară între Prut şi Nistru, unde se construieşte un val de apărare pentru Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi). Apoi prin Regatul Iazigilor Metanaşti, devenit stat clientelar roman în primele decenii ale aceluiaşi secol. Apoi prin Regatul Daciei, care se aliază cu Roma cel târziu în anul 50 î.Chr.
Deci, dacă din punct de vedere cultural şi comercial Romanii apar în Dacia undeva în secolul II î.Chr. (cel mai târziu), din punct de vedere administrativ apar aici în prima jumătate a secolului I d.Chr.
Dar
Când s-au retras Romanii din Dacia?

Aici se invocă mereu, cu multă convingere, aşa-numita Retragere Aureliană, care ar fi avut loc în anii 271/273 d.Chr. Dar ce a fost, de fapt, Retragerea Aureliană?

În articolul „Retragerea Aureliană între minciună şi adevăr” am arătat o serie de fapte care sunt fie necunoscute publicului, fie ascunse ori ignorate de majoritatea lucrărilor. Pe scurt,

  • în anul 269 Împăratul Marcus Aurelius Claudius (268-270) obţine la Naissus (Nişul de astăzi) o victorie strălucitoare împotriva celei mai mari alianţe gotice care atacase Imperiul Roman; capătă supranumele de Claudiu al II-lea Goticul
  • în anul 270 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţii care se aliaseră cu Iazigii Metanaşti pentru o nouă campanie de jaf în Romania
  • în anul 271 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi în Dacia nord-dunăreană, ucigându-l în luptă pe Canabaudes, Regele Goţilor
  • înţelegerea de pace dintre Împăratul Aurelian şi Goţii înfrânţi prevede ca Goţia să devină regat clientelar roman, preluând apărarea Dunării în numele Romei
  • trupele romane sunt retrase din ceea ce acum este organizat, sub îndrumare romană, ca Goţia
  • regiunile sudice ale Daciei Traiane, din Estul Banatului (Vestul ţinea de Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman) până la Nistru, sunt mai departe parte a provinciilor romane (Dacia Aureliană sau Moesia, mai târziu şi Sciţia Mică).

Departe de a fi o „ieşire” a Daciei nord-dunărene din sistemul roman, departe de a fi o „plecare a Romanilor din Dacia”, Retragerea Aureliană din 271-273 este în fapt o transformare a unor teritorii provinciale romane în parte a unui nou regat clientelar roman.
Teritorial, Romania nu pierde nicio palmă de pământ în urma Retragerii Aureliene. Câştigă teritoriile gotice adăugate Daciei Traiane, mută trupele din Carpaţi la Dunăre şi câştigă noi aliaţi.

Aurelian nu doar că nu pierde teritorii romane, ci, dimpotrivă, restabileşte conducerea romană atât în aşa-zisul „Imperiu Celtic” (o structură autonomă romano-celtică din Galia şi Britania), cât şi în Imperiul Palmirei (Palmyrei) – pe care îl va recuceri la un an după supunerea Goţilor. Aurelian este denumit Restitutor Orbis (Restauratorul Lumii)!

Vreme de patruzeci şi patru de ani, din 271 până în 315, Goţii încetează orice incursiune de jaf în Sudul Dunării!
Îşi respectă, adică, statutul de foederaţi romani mult mai bine decât o făcuse Regatul Daciei în secolul I d.Chr.

Romania sub Aurelian 270 275

După 315-316, când pentru prima dată după peste patru decenii Goţii se alătură Carpilor în campaniile de jaf sud-dunărene, Sfântul Împărat Constantin cel Mare începe pedepsirea Goţilor şi Carpilor.
Într-o serie de campanii, el întăreşte stăpânirea romană în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, supune Regatul Iazigilor (Sarmatia) şi include în Romania Sud-Vestul Transilvaniei. Goţia este reconfirmată drept regat clientelar roman.

Dacia sub Constantin cel MareAdministraţia romană în spaţiul carpatic în vremea Sfântului Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (305-337) nu doar că realizează aceste reorganizări administrative şi militare, nu doar că reface Podul lui Traian, dar construieşte un nou pod peste Dunăre!
Acest pod era necesar pentru că exista, de asemenea Valul lui Constantin cel Mare, numit şi Brazda lui Novac, un val de apărare întins din părţile Drobetei până la Nord de Cetatea Albă (atunci Tiras). Aceste valuri de apărare erau un sistem socio-militar şi economic-administrativ complex. Construite de cetăţeni romani aflaţi sub arme, aşa-numitele miliţii populare, erau apărate de aceeaşi cetăţeni romani aflaţi sub arme. Satele (fossatum) din regiunea valurilor de apărare erau nu doar fortificaţii ele însele, ci şi surse de trupe – miliţii – pentru zona valurilor de pământ şi/sau piatră. Sistemul, cu bune corespondenţe în sistemele defensive tracice (inclusiv dacice), era, după cum am arătat, nu doar unul militar, ci şi unul socio-cultural şi economic-administrativ. Dacă mai amintim că, în fapt, nu era vorba despre „un val”, ci de mai multe (precum Alutanus, Transalutanus etc.), care sunt fie construite, fie refăcute în vremea lui Constantin cel Mare, avem un tablou mai larg al bogăţiei vieţii romanice în Dacia acelor vremuri.

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Constantin cel Mare (fără sudul Orientului Apropiat, Egipt şi alte părţi africane)

Avem, prin urmare, în primele decenii ale secolului IV d.Chr., o viaţă romană puternică, bine închegată, la Nordul Dunării.
Războiul din 331-332 confirmă statutul de foederaţi romani al Goţilor. Aceştia ajung chiar să se amestece în luptele pentru succesiune la tronul Constantinopolului, susţinându-l în anii 60 ai secolului IV pe Procopius, rivalul lui Valens (364-378). Acesta din urmă va fi nevoit să vină în Goţia pentru a-şi înfrânge rivalul şi susţinătorii.

Ajungem astfel în anul 376 d.Chr., când are loc Marea Invazie Hună.
Strecuraţi în grupuri mici de câteva decenii în zona Daciei/Goţiei, Hunii devin dintr-o dată nu ameninţători, ci distrugători. Înfrânţi cumplit, Goţii vor primi, ca foederaţi romani, refugiu în Sudul Dunării.
Vreme de multe decenii au loc lupte între Romanii din Dacia nord-dunăreană şi Huni.
În timpul Împăratului Teodosie al II-lea (408-450) Romania va pierde cele mai multe teritorii nordice, păstrând numai cetăţile de pe Dunăre. Valul lui Constantin cel Mare şi populaţia stră-română ce locuia în zonă intră sub stăpânire hună. Dar numai pentru cca. 10 ani!

Romanii vor folosi, ca mijloc de luptă împotriva Hunilor, o nouă alianţă: cu Gepizii.
Aceştia vor fi sprijiniţi pentru a se răscula împotriva Hunilor şi în 454 alianţa câştigă: Imperiul Hun este sfărâmat.
Romania, slăbită, lasă Gepizilor administrarea – şi, implicit, paza – celei mai mari părţi a Daciei ptolemaice. Păstrează, mai departe, zona riverană de la Dunăre, prin cetăţile şi castrele de pe malul nordic.
Însă Împăratul Iustinian (527-565), Străromân din Macedonia (să ne amintim că Slavii încă nu ajunseseră acolo), vine pe urmele Sfântului Constantin cel Mare şi reia sub stăpânirea Constantinopolului ţinuturile pe care le stăpânise şi acesta. Se refac cetăţile şi castrele, podurile şi Valul lui Constantin cel Mare.

Şi atunci, când se retrag Romanii din Dacia?

Nicolae Iorga vorbeşte repetat despre „veşnica revenire” a Împărăţiei la Nordul Dunării.
Într-adevăr, această idee nu dispare niciodată din gândirea constantinopolitană, nici măcar atunci când Romania devine de limbă greacă. Nici din gândire, nici din practică. Prezenţa Ducilor nord-dunăreni în sistemul confederat al Imperiului Roman în secolele IX-XI este o dovadă absolut clară în această privinţă.

Am putea spune că avem o retragere începând cu 602 d.Chr., când are loc Marea Invazie Slavă, care aduce populaţiile slave până în Sudul Greciei de astăzi.
Dar în această invazie StrăRomânii sunt aliaţi cu Slavii împotriva Grecilor care preluaseră controlul Constantinopolului. Mai mult, au deja propriile structuri, care se vor evidenţia mai târziu sub forma Ducatelor Româneşti, din care se nasc şi Principatele Romane (Române) Dunărene.
Şi din punct de vedere lingvistic limba română, în ceea ce are esenţial, era atunci deja formată (altfel am fi vorbit astăzi o limbă slavă, nu limba română).
Însă cum o limbă nu poate să existe fără purtătorii ei, nici limba română nu exista fără Români.
„Retragerea Romanilor din Dacia” nu există ca fenomen istoric.
Există schimbări administrative, militare, economice, solidare schimbărilor ce au loc în întreaga Romanie şi cu particularităţile locale fireşti.
Dacă se consideră simbioza româno-slavă din secolele VII-VIII drept „retragere romană”, înseamnă să ignorăm romanitatea şi românitatea Românilor.
Merită să observăm, în încheiere, că „mileniul de tăcere” atât de vehiculat este, în fapt, un mit. În cel mai rău caz, dacă alegem să ignorăm prezenţa românească în Balcani şi Carpaţi alături de Slavii veacurilor VII-VIII (bine atestată arheologic şi clar atestată documentar), am avea cel mult două secole de aşa-zisă „tăcere”.

Când s-au retras Romanii din Dacia?
Niciodată! Alături de Traco-Iliri, Celţi şi Scito-Sarmaţi au format, din Munţii Alpi în Caucaz şi de la Nord de Carpaţi la Marea Mediterană Neamul Românesc. Au devenit Românii. Cu ţări româneşti, urmaşe directe ale Romaniei şi multă vreme parte a acesteia, ba chiar continuatoarele ei după căderea Constantinopolului. Cu Legea Românească, dezvoltare – şi uneori scădere – a celebrului Codex Iustinianus, lucrarea fundamentală de Drept Roman creată de Împăratul Iustinian, StrăRomân din Macedonia. Cu tot ceea ce îi defineşte fundamental pe Români, cu tot ceea ce defineşte fundamental România.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă