"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Etichetă: România; Romania; Imperiul Roman; Roman Empire; surse; Mihai Andrei-Aldea
Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.
Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”. Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia. Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia). Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).
Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…
Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.
Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.
Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *
* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.
Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.„
Clifton R. Fox
Deși au trecut doar câteva zile de când a apărut „Romania, a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, există mai multe reacții pe temă. Mai multe dintre ele se pot rezuma la afirmația „N-am mai auzit niciodată așa ceva!”
Desigur, pentru cei care nu cunosc Bizantinologie ideea că Imperiul Roman s-a numit altfel decât „Imperiul Roman”, că „Imperiul Bizantin” este o denumire peiorativă născocită în secolul al XVI-lea din motive propagandistice etc. sunt idei noi. Dar pentru cei care au cercetat izvoarele… sunt de fapt informații comune.
Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 și 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraș nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”. Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă. Doar că nu ni se oferă niciodată, de niciun specialist, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin” sau „Byzantine Empire”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este… Ῥωμανία! Adică „Romania”! Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.
Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puțin cunoscute în România. Ocupația sovietică din 1944-1956 a impus renunțarea pe cât posibil la tot ceea ce însemna latinitate sau romanitate. Termenii erau anatema în epocă. Se preferau originea dacă și originea slavă, mai ales pe baza unei anumite înrudiri între vocabularul traco-dac și cel vechi slav, dar și a apartenenței de categoria limbilor satem (indo-europene) ale celor două grupe. Astfel, ocupația sovietică avea o „bază” spre a „dovedi” că Românii sunt, de fapt, „un fel de slavi”, atât prin moștenirea daco-tracică, dar și prin cea slavă. Desigur, aceasta din urmă exacerbată masiv în epocă. În Moldova ocupată de Ruși acest curent ideologic, de egalitate între Slavi și Daci, este activ și astăzi.
Ca urmare și în facultățile de istorie dimensiunea romană devine secundară. Istoria Imperiului Roman se studiază foarte puțin, foarte general și, de obicei, printr-o prismă strict negativă. Această tradiție sovietică rămâne și în regimul neo-comunist din România de după 1989. Nu doar că propaganda comunistă dădea roade în gândirea Românilor. Dar o serie de agenți „români” ai Securității și KGB-ului, din țară și străinătate, o continuă cu spor.
Ca urmare, este extrem de greu să găsești astăzi pe cineva familiarizat și în mare cu realitățile istorice romane. Ceea ce este paradoxal e că nici Românii din Apus, care au acces la alte surse de informație, nu le văd, nu le consultă sau, pur și simplu, nu le înțeleg.
Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile linii catolice îs protestante. Cu toate acestea, deși refuză să amintească termenii Romania și Ῥωμανία pentru ceea ce numește „Byzantine Empire”, consemnează și că:
„The very name Byzantine illustrates the misconceptions to which the empire’s history has often been subject, for its inhabitants would hardly have considered the term appropriate to themselves or to their state. Theirs was, in their view, none other than the Roman Empire, founded shortly before the beginning of the Christian era by God’s grace to unify his people in preparation for the coming of his Son. Proud of that Christian and Roman heritage, convinced that their earthly empire so nearly resembled the heavenly pattern that it could never change, they called themselves Romaioi, or Romans.” (aici)
Traducerea noastră:
„Însuși numele de Bizantin ilustrează prejudecățile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puțin înaintea de începutul Erei Creștine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său. Mândri de moștenirea Creștină și Romană, convinși că împărăția lor pământească amintește îndeaproape modelul ceresc veșnic, se numeau pe ei înșiși Romaioi, sau Romani.”
Fidelă unei tradiții apusene de negare a continuității Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al țării.
Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar și mulți alții, sunt mai corecți. În fața izvoarelor istorice, clare în această privință, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută. Discuțiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptățirea sau nu a locuitorilor și conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime. Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialiști. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privință.
Michel Kaplan notează:
„Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întrerupere a continuității: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor. Revendicarea romanității, însoțită de vocația sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanț, Ed. Nemira, București, 2010, p. 15)
Louis Brehier spune:
„Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)
Alți istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalității, deși recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea și legătura cu Romania veche. Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică. În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„. Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii. Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduși de Constantin cel Mare să sfințească zidurile orașului aflat în construcție, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume. Iar țara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων(Împărăția Romanilor).
Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:
„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanțul încă de la început, este continuatoarea, nu moștenitoarea, Romei cezarilor. Întreaga tradiție și ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăția romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetățenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi). Chiar și străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împărații lor, imperatores Romanorum [împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)
Profesorul Emanoil Băbuș consemnează:
„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei înșiși romei, iar țara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul. Istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010, p. 7)
Profesorul Clifton R. Fox notează:
„The people who lived in the „Byzantine Empire” never knew nor used the word „Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of „Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as „Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as „Romania” [Romanland]” (textul integral aici)
Traducerea noastră:
„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut și nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se știau ca Romani, nimic mai mult și absolut nimic mai puțin. Prin mutarea capitalei împărătești de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identitatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Orașul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetățean roman, oriunde ar fi trăit el. Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetățenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetățenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite pârți ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetățeni romani pe toți oamenii liberi din Imperiu, îndreptățiți a se numi Romani, nu doar supuși ai Romanilor. În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] și mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”
Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum și Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândește din secolul al III-lea d.Chr. Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.
Închei această scurtă prezentare de referințe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului:
„The Byzantine Empire, also referred to as the Eastern Roman Empire, was the continuation of the Roman Empire in the East during Late Antiquity and the Middle Ages, when its capital city was Constantinople […]. It survived the fragmentation and fall of the Western Roman Empire in the 5th century AD and continued to exist for an additional thousand years until it fell to the Ottoman Turks in 1453. During most of its existence, the empire was the most powerful economic, cultural, and military force in Europe. Both „Byzantine Empire” and „Eastern Roman Empire” are historiographical terms created after the end of the realm; its citizens continued to refer to their empire as the Roman Empire (Greek: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, tr. Basileia tôn Rhōmaiōn; Latin: Imperium Romanum), or Romania (Ῥωμανία), and to themselves as „Romans”.” (sursa este wikipedia în limba engleză, aici).
Traducerea noastră:
„Imperiul Bizantin, de asemenea numit și Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichității târzii și a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supraviețuit fărâmițării și prăbușirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. și a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453. În marea parte a existenței sale, imperiul a fost cea mai puternică forță economică, culturală și militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” și „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creați după căderea acestei țări; cetățenii continuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania (Ῥωμανία) și la ei înșiși ca „Romani”.”
Merită amintite, la sfârșit, următoarele:
Ducele Menumorut declara el însuși că ține de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmație a interesat prea puțin istoriografia românească, deși are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie și în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înțeles mai complex. Ducii dintre Tisa și Carpați atestați de sursele germane și ungurești în secolele IX-XI nu țin de Apus, fiind, în fapt, în dușmănie cu acesta. Și țin, după cum o recunosc ei înșiși, de Constantinopole. Este o prezență a Romaniei la nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esențială pentru istoria noastră, a Românilor.
Termenul de Romania este folosit și de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar și teritoriile europene dinspre Marea Neagră și Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania (inclusiv pe hârți antice) chiar în timpul Imperiului Otoman.
În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbușirea întregii Romanii, pe atunci o confederație de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în fața Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, și Principatul de Doros (Theodoros-Mangop). Dar Muntenia și Moldova, cu toate uluitoarele furtuni și uragane ale istoriei, rămân. Și se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părțile de est și nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia și Bucovina – , Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul și Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părți din Maramureș, Banat și Crișana intră în România, iar Transnistria și Timocul rămân în afară. În 1944 alte părți din România sunt pierdute, dar țara supraviețuiește. Până astăzi.
Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuității numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. și până în prezent, sub forma România.
România Străveche - Ancient Romania 