(Preluare, cu unele corecturi şi completări, după capitolul „DIVERSITATEA, SAU, MAI BINE ZIS, BOGĂŢIA VECHILOR ROMÂNI” din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

     Această diversitate, de care am vorbit mai sus [în Zbor prin vremi…], s‑a păstrat de‑a lungul veacurilor în toate domeniile vie­ţii româneşti.
Într‑o separare ciudată şi nedreaptă de Românii sudici, pur şi simplu uitaţi, s‑a vorbit mult despre o Civilizaţie a lemnului, definitorie[/unică] pentru Români. Foarte greşit! Chiar şi la nord de Dunăre, din cele mai vechi timpuri, piatra a avut o însemnă­tate deosebită. Chiar dacă valurile venetice puneau pecetea distrugerii mereu repetate pe mai toate clădi­rile, silind la folosirea unui material uşor de înlocuit – lemnul – vatra focului, păstrată sute şi chiar mii de ani, era totdeauna de piatră. Dar şi temelia caselor şi bisericilor din lemn era de foarte multe ori de piatră. Fie că aceasta era chiar stânca neclintită a muntelui, fie că era zidită din piatră smulsă pământului – fie de om, fie de puterea apelor – temelia era acolo. Doar în câmpiile codrilor adânci, şi în bărăganurile veşnicelor transhumanţe, doar acolo temelia de piatră era mai rară, dar nu ca urmare a lipsei meşteşugului, ci a ma­te­riei în sine: piatra era, acolo, marfă rară şi scumpă. (Nu degeaba mărturisea Vlad Ţepeş oaspe­ţilor străini că fiecare piatră pusă la Cetatea Giurgi­ului costase un bulgăre de sare – şi sarea fiind atunci rară şi scumpă.) Şi, mai presus de aceasta, zidăria în piatră nu a lipsit nicicând cu desăvârşire Românilor, fie ei din nordul sau sudul Dunării. Mai mult, price­perea lor era atât de mare în zidărit, încât au devenit zidarii Imperiului Otoman, aşa cum au fost şi zidarii a nenumărate bi­serici şi mânăstiri aflate astăzi în Slo­vacia, Ucraina sau alte state. Dar, şi trebuie să ţinem bine minte, a existat şi o civilizaţie a lemnului la Ro­mâni, aşa cum a existat şi una a pietrei, aşa cum a existat şi una a ce­ramicii, ori a metalului, ori a pânzei, ori… altele. Căci trebuie să ne întoarcem iar şi iar la acest cuvânt, cul­tura veche românească este şi o cul­tură a diver­si­tă­ţii sau, mai bine spus, a bogăţiei. Gă­seau cu uimire ar­heologii şi istoricii că în aşezările dacice se păstra şi olăritul vechi, primitiv, alături de forme mai noi, şi chiar de cele mai noi. Dar acest lu­cru se întâmpla, cu toată uimirea lor, chiar în zilele în care ei îşi scriau mirarea, în multe din aşezările ro­mâneşti pe care ei, din păcate, prea puţin le vedeau. Până astăzi chiar, Românii mai păstrează şi ceramica neagră, lustruită, străveche, alături de ceramica roşie lustruită, şi de ce­ra­mica smălţuită. Şi aceasta cu toată prezenţa moder­nă a vaselor metalice sau plastice. Este o parte a moştenirii României Străvechi.

     Toată această bogăţie a culturii materiale răspunde unei bogăţii spirituale, unei gândiri în care fiecare lu­cru îşi are rostul lui în alcătuirea lumii, chiar dacă pare sărac, neînsemnat, vechi, trecut[1].

       Mulţi au dispreţuit valorile tehnice şi ştiinţifice ale vechii culturi româneşti. Şi au făcut aceasta deoarece au privit‑o prin ochii gândirii înstrăinate pe care o căpătaseră, de obicei în şcoală. După ei, nu există ştiinţă şi tehnică românească înainte de ’48. Dar asta, nu pentru că Românii nu ar fi avut ştiinţă sau tehnică înainte de ’48, ci pentru că ei încearcă să găsească înainte de ’48 o cultură ştiinţifică şi tehnică având for­mele moderne pe care ei le cunosc. Or aceste for­me apusene nu erau dezvoltate pe deplin nici în Occi­dent, deci cu atât mai puţin aici. Însă nu cu aceste forme se măsoară epocile mai vechi, nici cultu­rile străine. O asemenea măsurătoare este ilogică şi nedreaptă, ignorând specificul cultural şi impunând un model unic drept superior, ba chiar absolut. Acest mod rasist şi exclusivist de gândire este de altfel, astăzi, condamnat pretutindeni în lumea ştiinţei şi culturii, ca unul care a dus omenirea la teribile răniri şi suferinţe. Totuşi, mai ales în ţările „mai slabe de înger”, unde snobismul este la putere şi în politică şi în cultură, se păstrează, din nefericire, o asemenea gândire com­plexată (ca şi în sufletele mici de pretutindeni).
Totuşi corect cul­turile se judecă, desigur, prin prisma propriilor lor principii şi forme. Şi dacă facem aceasta la Români, vom constata nu doar că ştiinţele şi tehnica nu lipsesc în vechea cultură românească, dar chiar sunt dez­voltate la un grad pur şi simplu uimitor. Doar… că în alte forme decât se aşteaptă unii.

     Am amintit mai sus de faptul că Românii au fost zi­darii Peninsulei Balcanice (şi nu numai). De la ba­lada Podul de pe râul Arda [Arta] la Meşterul Manole, fiecare ţară românească, din sudul îndepărtat până dincolo de Carpaţi, păstrează în cânt, cuvânt şi zidire mărtu­ria acestei îndeletniciri româneşti.
Construcţiile fă­cute de înaintaşii noştri se găsesc la Kiev, Lvov, Bu­dapesta şi Viena, la Triest, Ragusa (Dubrovnic), Ohrid, Belgrad, Sofia, Constantinopol (Istambul)… Sau la Athos, Meteore, Rila, şi chiar Sinai şi Ierusa­lim. Şi în atâtea şi atâtea alte locuri! Nu mai vorbesc de ce s‑a întâmplat în vremuri mai noi, când Românii au zidit nenumărate clădiri din afundurile Siberiei în oraşele Occidentului, de la ţărmurile Oceanului Îngheţat la nisipurile şi pămân­turile fierbinţi ale Africii şi Arabiei, de la malurile Oceanului Indian la cele ale Marilor Lacuri…
Chiar în vremurile vechi, zidarii Români au fost peste tot în Romania străbună, şi mai departe, înălţând nenumă­rate construcţii. Toate acestea cereau o pricepere, o îndemânare, o ştiinţă şi o tehnică pe care, iată, Ro­mânii o aveau cu prisosinţă. Multe din realizările lor uimesc şi astăzi. Sunt bolţi din piatră şi cărămidă de o ingeniozitate şi precizie uimitoare. Şi nu doar bolţi, ci bolţi peste bolţi peste… Sunt biserici, mânăstiri, case, palate, de o frumuseţe de necrezut, întocmite cu o desăvârşită pricepere arhitecturală. De­si­gur, neasemuiţii meşteri care le‑au ridicat nu aveau facultăţi sau alte studii înalte – după standarde străine. Aveau altfel de şcoală înaltă, o şcoală diferită, românească, dar, iată, nu mai puţin eficientă, ba chiar dimpotrivă. Era o şcoală ale cărei cursuri se desfăşu­rau practic, chiar şi teoria fiind predată „la faţa locu­lui”, şi care cuprindea firesc în sine şi acea sarcină aproape imposibilă profesorilor de astăzi, de a găsi cât mai iute adevăratele talente. Cernerea celor fără har se făcea îndată, ca şi alegerea celor înzestraţi.
Şi, pentru că tot pomenisem mai sus de „civilizaţia lem­nului”, să ne amintim cu dreptate că, de sute şi poate chiar mii de ani, Românii deţin întâietatea în lume la înălţimea zidirilor din lemn. Bisericile din lemn, de multe ori clădite fără nici un cui metalic, fără nici o scoabă metalică[2], trec deseori de 12 stânjeni (cca. 30 metri), ba ajung chiar să treacă şi de 30 stânjeni (cca. 75 m). Şi aceasta este ştiinţă, şi aceasta este tehnică, şi încă de înaltă clasă, cu toate că a apărut şi crescut pe alte căi decât cea apuseană.
Există aici şi o ştiinţă a materialelor care, pe alte tipare decât cea vest-europeană, a fost însă la mare înălţime. Românii ştiau să facă din lemn cuie puternice, care să unească alte feluri de lemn puternic şi elastic totodată. Ştiau să prelucreze lemnul astfel încât să fie mai dur sau mai mlădios, după cum aveau nevoie. Înţelegeau schimbările petrecute în lemn după felul în care este uscat, după gudroanele şi răşinile cu care era uns ori îmbibat. Se pricepeau, Românii României străvechi, să pietrifice lemnul, în parte sau de tot, în „gropi de lut” – azi le-am zice bazine – în care se aduna urina vitelor. Bine închise, în ceea ce am numi azi un proces anaerob prelungit – ani de zile -, aceste lemne ce fuseseră uscate mai înainte şi două decenii ajungeau să absoarbă sărurile minerale. Nu strâmbaţi din nas, mirosul pierea chiar din primele luni! Iar lemnul astfel pregătit nu doar că avea o tărie uimitoare – era modelat dinainte, pentru că prelucrarea lui după era aproape cu neputinţă de făcut – dar era şi imun la apă şi foc.
La fel de bine cunoşteau Românii şi piatra şi cărămida, dar şi amestecurile ştiute ca mortar sau ciment, astfel încât putea face clădiri în stare să înfrunte cutremurele, inundaţiile, vremea. Unele din piatră, altele din cărămidă, altele din cărămidă şi piatră. Multe rămase până astăzi, mărturie tăcută a unei culturi româneşti înalte, chiar dacă uitată şi dispreţuită de omul recent.
Chiar şi metalul – prin scoabe de bronz ori fier/oţel şi alte piese – îşi avea locul său în construcţiile româneşti vechi. Fiind cuprins şi el în acea cunoaştere intimă a materialelor pe care o aveau Românii de demult.

     Pe lângă această pricepere inginerească a Români­lor, închegată în poduri şi drumuri, biserici, mânăs­tiri, palate, castele, turnuri ş.a.m.d., sunt şi alte multe domenii în care ştiinţa şi tehnica veche românească au avut un greu cuvânt de spus. Dar, trebuie să repetăm acest lucru, în alte forme, în altă alcătuire decât cele cu care este obişnuit omul de astăzi.

     Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunos­cută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri oc­cidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat‑o în seamă deloc. (Ba chiar, aşa cum am văzut mai sus, au încălcat dreptul Românilor la propria toponimie, preluând sau chiar inventând tot felul de toponime străine, fanteziste, cele mai multe necunoscute chiar conlocuitorilor noştri, dar prezente în hărţile de pro­pagandă străină, anti-românească. Şi care hărţi străine de propagandă au fost respectate cu sfinţenie de cei care ar fi tre­buit să le combată.) Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din ve­chime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

     În primul rând, se cuvine a şti că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Bal­cani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului. Unii au roit chiar mai departe, până dincolo de Volga sau Caucaz. Şi chiar pentru cei care, în transhumanţă, se mişcau între aceleaşi ţinte, drumurile nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau va­duri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, administraţiile locale şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi „conformaţia terenu­lui”, cât şi „biotopurile”, sau „vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică „demografie”, „legislaţie locală” ş.a.m.d.
Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori doar mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt, lucrurile stăteau şi, în unele părţi încă stau, cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vremea lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi aus­tro‑ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef, fără nicio grijă? Dimpotrivă! Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pă­mânt, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cea­laltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puter­nici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşu­nat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanu­ri­le, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi ne­nu­mă­rate alte lucruri. Adică exact ceea ce am ară­tat şi mai sus! Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cu­noş­tinţe, mulţi dintre păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călăto­reau între satele de iernat şi cele de vărat cu familii cu tot!

     De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geo­grafice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii [transportatorii] unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Me­diterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de cara­va­ne, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei în­de­plineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută as­tăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică trans­portul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebu­iau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Trebuia însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu‑se de schimbările nepriel­nice ale vre­mii, ocrotindu‑şi oamenii şi animalele, să facă dru­mul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată per­fect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletniciri. Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuin­cioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l‑a dat Neamul nostru, mai cu sea­mă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi în­sem­na­te ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adu­nând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei di­nainte, ba chiar mai multe[i].

     Prin urmare, chiar dacă nu au fost sistematizate după model apusean, ci adunate şi păstrate după altă rânduială, cunoştinţele geografice nu au lipsit nici­când Românilor.

     Am prezentat în câteva pagini unele părţi ale vieţii Românilor din vechime prea puţin cunoscute astăzi. Ele sunt departe de a fi arătat totul. Însă ne dovedesc măcar o parte bogăţia acestei vieţi, prea simplist ima­ginată de majoritatea celor de acum.

     Putem stărui mai departe, arătând că Românii, fără a avea acele tipuri de medicină, biologie şi chi­mie pe care, mai ales după 1850, le‑a avut Apusul, au avut cunoştinţe cel puţin egale, dacă nu superioare, în cele mai multe laturi ale acestor ştiinţe[ii]. Pentru aceasta, ar trebui să înfăţişăm însă pe larg mai multe lucruri decât se cuvine pentru ceea ce dorim a do­vedi. Vom aminti însă pe scurt faptul că celebrele culori de la Voroneţ, Suceviţa etc erau obţinute de meşterii Români fără calculatoarele şi „stasurile” ce încearcă astăzi a asigura calitatea coloranţilor, vopselelor, cernelurilor. Cu toate acestea nuanţele erau cele dorite, iar frescele stau mărturie până acum asupra priceperii meşteri­lor, care cunoşteau desăvârşit tainele plantelor, mine­ralelor şi celorlalte materiale folosite de ei. Este şi aceasta o formă a chimiei, chiar dacă nu de felul celei apusene; o chimie practică, dar şi teoretică, pe cât anorganică, pe atât mai mult organică. O chimie cu­prinzând intim o desăvârşită cunoaştere şi a biologiei plantelor. Doar de curând s‑au descoperit că o serie de străvechi rânduieli româneşti privind culegerea plantelor pentru vopsele sau leacuri în anumite mo­mente ale anului şi zilei nu sunt superstiţii. Ele ţin de ciclul biologic al acelor vegetale, care concentrează în anumite momente substanţa activă dorită, aflată în restul vremii în măsuri mai mici, ori chiar lipsind. Dar cunoaşterea asupra domeniului nu se opreşte aici. E bine să amintim că interacţiunile dintre feluri­tele substanţe conţinute de plante, ca şi de celelalte materiale folosite în lumea vopselurilor şi medicinii populare (de la ou şi miere la felurite soiuri de pă­mânturi şi piatră), precum şi influenţa temperaturii asupra acestor interacţiuni făceau de asemenea obi­ectul cunoaşterii meşterilor. De aceea, adevăraţii meşteri în arta picturii – fie ea bisericească, ceramică, textilă etc – ca şi adevăraţii „tămăduitori” şi „tămăduitoare” erau rari şi mult căutaţi.
Am putea aduce aici chiar şi mărturia cronicarilor Unguri, ce mărturisesc faptul că Românii vechi erau rareori şi puţin bolnavi. Până la prăbuşirea Vechii Culturi Româneşti sub loviturile bestiale ale fanariotismului, uniatismului, austro-hungarismului, islamismului şi ţarismului, Românii stăpâneau o medicină proprie, care le dădea o sănătate superioară celorlalte naţii. Mărturisea o cronică ungară că Românii cred că „se duce la doctor[ul apusean] cel care vrea să moară”, ei folosind cu încredere – şi cu mare eficienţă – înţelepciunea tămăduitorilor, priceperea moaşelor de demult şi rânduielile de viaţă străbune. Nu vom stărui aici asupra dansurilor taumaturgice, vindecătoare, ale Căluşarilor, şi asupra altor laturi ale vechii culturi româneşti care ar fi prea copleşitoare pentru (ne)ştiinţa de azi.

     Nu am vorbit – şi nici n‑o vom face prea mult – des­pre cunoştinţele geologice ale Românilor. În Iliria, Timoc şi alte ţinuturi, dar mai cu seamă în Ţara Mo­ţi­lor, mineritul a fost o veche tradiţie românească. Cei care s‑ar osteni chiar şi astăzi să cerceteze pe bătrâni mineri ai Apusenilor ar culege, pe lângă numeroasele fapte de folclor, o sumedenie de informaţii despre cu­noaşterea pământului, de la suprafaţă până în adân­curi, despre felul în care se infiltrează apele şi anume gaze în rocile întunecate ale minelor, despre felul flori­lor de stâncă şi cum pot fi găsite şi multe altele aseme­nea. La aceste cunoştinţe se adaugă cele ale olarilor, de­spre lutul pe care îl lucrează, cele ale pietrarilor şi chiar cele ale plugarilor de altădată, atât de pricepuţi în a simţi sta­rea pământurilor, în a cunoaşte care pământ este bun pentru anume plante (aici intrând, de asemenea, buna cunoaştere a botanicii şi a ceea ce astăzi numim ecologie). Toate acestea, adunate la un loc, ar for­ma volume de cunoştinţe geologice de o surprinză­toare valoare, arătând încă odată pricepe­rea unui neam ce nu este preţuit pentru că nu ştie a se preţui cu adevărat.

     Singurul domeniu în care nu voi cuteza a mă aven­tura este cel al calculelor. Este limpede că şi moara cu făcaie (turbina românească, ce precede cu sute şi sute de ani turbina modernă, fără a-i fi cu nimic inferioară), şi catedralele brâncoveneşti, şi toate celelalte zidiri inginereşti şi arhitectonice ale Româ­nilor au avut nevoie de o puternică temelie matema­tică. Dar nu ştiu cum şi pe ce baze se punea această temelie. Rămâne deocamdată, pentru mine, desigur, un pământ încă necunoscut[3].

     Voi îndrăzni însă a scrie câteva cuvinte despre alte laturi ale culturii şi ştiinţei (sau cunoştinţelor) româ­neşti, şi mai ales despre acelea atât de frumoase şi adânci ale muzicii şi cântului. Şi trebuie să spunem că sunt două laturi fundamentale ale muzicii româneşti, respectiv cântarea psaltică (sau bisericească) şi cea mirenească. În acest ultim loc, aflăm atât cântarea vo­cală cât şi pe cea instrumentală. În ceea ce priveşte cântarea psaltică Românii au avut întotdeauna o mare pricepere şi un nume deosebit. „Privighetoarea Muntelui Athos” a rămas peste veacuri Nectarie Ro­mânul, iar alături de el sunt înscrise nenumărate alte nume româneşti. Manuscrisele psaltice compuse ori copiate de Români sunt nenumărate, în întreaga Or­todoxie. De la călugării basarabeni şi lucrarea lor în această privinţă în foarte largile hotare ale Imperiului rus până la călugării români din Sinai sau Valea Ior­danului, sunt chiar de necuprins marginile lucrării psaltice româneşti. Iar cine crede că muzica biseri­cească este uşoară, este cu totul nepriceput în această privinţă, şi are de lipsă a lua măcar o gramatică psal­tică de seminar pentru a‑şi încurca oleacă mintea şi ochii în ea, spre smerire şi îndreptare. Nu facem aici o analiză a domeniului. Prestigiul său în lumea eli­telor muzicale este destul de bine stabilit pentru a nu avea nevoie de argumentări suplimentare. Faptul că mânăstirile româneşti au fost şcoli avansate de mu­zică psaltică vorbeşte îndeajuns de adâncile cunoş­tinţe psaltice ale poporului nostru. Dar şi în dome­niul muzici populare sau mireneşti lucrurile stau la fel de bine. Nu doar că muzica noastră a inspirat de multe ori mari compozitori europeni, care de multe ori însă n‑au avut bunul simţ a mărturisi adevărul, atribuindu‑şi inspiraţia unor popoare cu totul infe­rioare Românilor în ceea ce priveşte cultura muzicală. Dar, indiferent faţă de purtarea altora, Românii au ştiut a dezvolta o cultură muzicală de mare comple­xitate şi aleasă frumuseţe[4].

    Desigur, nu am vorbit aici despre broderie, o artă străveche, minunată, în care Româncele au făcut adevărate minuni. Am vorbit doar în treacăt despre frescele – vestite sau nu, dar atât de frumoase – ale zugravilor români. Am lăsat deoparte gravura, dar şi metalurgia cu toate ramurile ei. N-am amintit de albinărit şi de faptul că, din câte ştiu, vechii stupari români au fost singurii ce au crescut şi bondari (mierea şi ceara acestora fiind mult preţuite de tămăduitori – se pare că mai ales pentru necazurile ficatului). Nu am vorbit despre vastele cunoştinţe astronomice şi meteorologice ale Românilor de altădată. La fel, despre dansul românesc – mai des numit joc sau horă – o artă mult mai complexă şi profundă decât ar părea. Am lăsat deoparte muzica instrumentală şi meşteşugul sau arta făuririi de instrumente muzicale, foarte multe moştenite din Antichitate, altele noi. Am trecut cu vederea ştiinţa pedagogică extraordinară a Românilor din trecut; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fiecare în partea sa, luau parte la o uriaşă lucrare obştească de zidire (zidire şi personală, dar şi… de obşte şi ca obşte). Dar fără această ştiinţă moştenirea veche românească nu ar fi crescut din generaţie în generaţie, ci s-ar fi spulberat iute sub valurile şi furtunile Istoriei.

    Toate acestea sunt părţi ale ştiinţelor şi artelor româneşti de altădată. O lume uriaşă de cunoaştere, artă şi trăire, cu realizări uimitoare. Din care cei de astăzi – şi, jalnic, în primul rând Românii de astăzi – nu mai ştiu nimic.

Mihai-Andrei Aldea

[1] Unele din aceste rosturi, de cele mai multe ori stric tehnice, le descoperă sau redescoperă ştiinţa modernă. Dar aceasta nu face altceva decât să dovedească iar cât de mult am pierdut noi prin despărţirea de străvechea cultură românească.

[2] Cele vechi, desigur. Astăzi, ca element de siguranţă cerut de lege, acestea sunt prezente în toate construcţiile de lemn.

[3] Doamna Gabriela Moldoveanu, la corectura acestui text, no­tează „harismă. La Nera, la Christiana şi la Naturalia au lucrat meşteri care fac biserici din lem sau cărămidă fără nici un plan. Iar harismă trebuie pentru toate priceperile cele bune”. Sunt de acord cu dânsa că este vorba de harismă. Am văzut şi eu aceasta, nu odată. Dar pe lângă harisma este şi o anume pricepere sau cu­noaştere. Iar vechea pricepere sau ştiinţă matematică româ­nească mie îmi este necunoscută, din păcate. Deşi se poate, de­sigur, şi ca totul să fi fost harismă.

[4] Tot de la doamna Gabriel Moldoveanu citire: Românii au cân­tarea cea mai centrată în inimă, netărăgănată peste măsură, ca în Orientul Mijlociu, caldă, blândă, nu ostăşească precum la greci. Cân­tare de creştini care au găsit pe Dumnezeu în ei şi nu urlă după El în pustiu, nici nu‑şi storc organele de sub inimă de energii pe care să le împingă, gâtuindu‑se, spre nas; nici nu‑şi angelizează vocea artificial. Muzică circulară, venită din locul cel sfânt, locul de har al inimii, şi întoarsă acolo sfinţită, în Duhul, în Tatăl şi în Fiul.

[i] William Martin‑Leake (1777‑1860), colonel britanic, vizitează – cu ordin, desigur – Peninsula Balcanică la în­ceputul sec. XIX (când deja situaţia Românilor din zonă se înrăutăţise foarte mult faţă de mijlocul secolului dinainte). Pentru ceea ce ne interesează aici, să reţinem din mărturia dată de el în Travels in Northen Greece: „Călăriţii şi Săracu sunt două din cele mai mari comune româneşti. Aceste comune, în număr de aproape cinci sute, dintre care nici una nu e prea mică, sunt răspândite de‑a lungul munţilor Epirului, ai Tesaliei şi ai Macedoniei. Vlaholivad, lângă Olosona, e socotită ca cea mai mare, şi apoi Meţova[i]… [Românii, spune Leake,] au în­ceput transportul în Italia al mantalelor de lână, numite cape, care se fabrică în munţii lor şi care se întrebuinţează tot atât de mult în Italia şi în Spania pe cât le întrebuinţează ei înşişi. Aceasta a deschis drumul către un comerţ mai întins; ei împăr­tăşesc cu Grecii comerţul aducător de profit cu produse coloniale între Spania sau Malta şi Turcia, şi mulţi dintre ei sunt propri­etari atât ai navelor cât şi ai încărcăturilor… Locuitorii bogaţi sunt negustori care au stat mulţi ani în străinătate, în Italia, în Spania sau în provinciile Austriei sau Rusiei şi care, după o lungă lipsă, se întorc în comunele lor natale cu profitul indus­triei lor… Rar se întorc însă ca să stea definitiv, şi aceasta o fac tocmai la o vârstă înaintată; până atunci se mulţumesc a face două sau trei vizite scurte… Cei din clasa de mijloc trec printr‑o carieră asemănătoare, dar pentru că necesităţile comerţului lor îi duc rar aşa departe ca pe cei din clasa superioară a negustorilor, ei revin mai des [acasă] şi mulţi dintre ei petrec în fiecare an o parte din vară în ţinutul lor natal”.

Tot aici s‑ar cuveni să amintim de cuvintele lui François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838). Consul al Franţei la Ianina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa, bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

„Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călătiţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­neţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.”

[ii] Vom cita în apărarea rândurilor noastre pe A. C. Popovici:

„Dacă aş fi eu ministru de instrucţie… aş crea o catedră de filozofie a Poporului Român; o altă catedră de filozofie a religiei pe baza concepţiilor lui proprii creştine; o catedră de filozofie a politicii Poporului Român în legătură cu faptele caracteristice şi hotărâtoare ale istoriei naţionale; alta de morala lui practică, cum s‑a dezvoltat organic legată de Creştinism; o catedră de es­tetică naţională pe baza artelor existente în popor: poezie popo­rală, port naţional, arte decorative, stil arhitectonic ş.a.; o cate­dră de credinţele poporului în materie de medicină: buruienile întrebuinţate de el şi felul de întrebuinţare, chiar felul descânte­celor băbeşti, de care toţi fanfaronii „ştiinţifici” râd, ca nişte im­becili, fiindcă habar nu au de enorma putere curativă a momen­telor psihice…” (apud Gheorghe Jurma, Descoperirea Bana­tului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 72).

Şi, dacă după aceste cuvinte, mai păstrează cineva în­doieli asupra mărimii deosebite a cunoştinţelor populare, poate citi spre pildă (mai ales pentru chimia populară le­gată de culori) Cromatica Poporului Român, de S. Fl. Ma­rian, Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Petre Florea, precum şi celelalte lucrări despre îndelet­nicirile tradiţionale ale Românilor pe care renumitele şcoli româneşti de etnografie şi folclor le‑au scos la lumină.