Etichetă: poem

Poezie. Între gând si cuvânt

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Între gând și cuvânt

Câte șoapte încap într-un gând?
Curg valuri de blânde trecuturi
Trec vise pierdute spre noi începuturi
Și ochii privesc, rând pe rând.

Câte șoapte încap într-un gând?
Pierzând veșnicia la păcănele
Sau pe gazonul cu dâre rebele
Furtunile curg spumegând.

Și întrebarea se pierde cu noi:
În noapte sunt spasme
În suflet sunt spaime
În inimă grămezi de gunoi.

Câte șoapte încap într-un gând?
Pășesc peste mine tot mai departe:
Durerile-s aripi născute să poarte,
Căderile trec fulgurând.

O cruce se-nalță povara să-mi ducă
Zâmbesc bucuros că ești chinuit
Nu-s singur în zbateri, nu s-a sfârșit,
Deznădejdea se duce năucă.

Atâtea șoapte încap într-un gând
Cât nu poate hârtia să știe,
Nici creiere noi strălucind a prostie
Nici sclavii ce cad rând pe rând.

Din gând cad căderi, se-nalță și zboruri,
Alege ce vrei, oricum chinuit,
În zbor frigul, durerea, te fac împlinit
Și-n zboruri ai pace și rosturi.
Zenit.

Mihai-Andrei Aldea

Si daca dor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Și dacă dor

Și dacă dor
și sâmburii de vise
luptând să crească
muguri de senin,
Și dacă dor
trecute asfințituri
ce-n Răsărit
încă nu sunt
deplin,
Și dacă dor
a încercării
vremuri
ce vremuiește
curgeri de pelin,
Se nasc în umeri
semne:
fulgi și pene.
Și dacă dor,
E semn că-ncep
să
Zbor.

Mihai-Andrei Aldea

Cauti Crin

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cauți Crin

Să-L cauți peste cioburi
și ruine
Și peste mucede
Peluze de asfalt
peste cimentul
nopților de vară
Și peste răni
de cad
ori de înalt.

Să-L cauți dincolo
de surogate
Și de culorile
topite în risipă
De vorbele pierdute
care țipă
de tot ce minte
că nu e
aripă.

Căci visele sunt flori
Și Răsăritul
Pământul ce primind sămânța lor
Le-ngroapă să se nască spre rodire
Sau să rămână
Veșnic
Numai dor.

Mihai-Andrei Aldea

Fumuri

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Fumuri

A nopții întreagă tăcere
E țipăt în cugete slabe:
Răsună lucirile lunii,
Pe lac este praf și sunt bale.

Ce chip oglindește durere?
Sub zâmbete și unduiri
Se zbate în chinuri tăcere:
Tot pleci? Iarăși pleci? Nu mai vii?

Plăcere! plăcere!, plăcere!,
toți morții se cheamă zglobii.
A nopții întreagă tăcere
Se stinge în zgura de zi.

Oglinda îți spune te doare
Nu vrei să privești și să știi
Tăcerea tot are răbdare:
Curg străzile vieții pustii.

Un clopot durerea o sfarmă
Și cioburi te ard în privire
Nebunii se roagă la Mamă,
La Tată, la îngeri și Mire.

Te-ntorci cu greu pe o parte,
Mahmură durere s-ascunzi:
Fugi iar de tot și de toate
Peluza din nou să o tunzi.

În colț este altă durere,
Înalt și frumos și deplin
Te cheamă șoptind în tăcere:
Privește! Un pod spre senin!

Mihai-Andrei Aldea

Poezie si proză

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Poezie și proză

Zilele trecute am citit un text extrem de laudativ la adresa unui „poet cunoscut și iubit de români”, autor al unei „poetici superbe”. Poet de care nu auzisem niciodată.
Rușinat de incultura mea, am căutat îndată poezii ale acelui lăudat poet și am găsit: proză pusă în rânduri de lungimi variabile ce s-ar fi vrut versuri.
Așa că am scris

De la începuturi
Poezia a avut o curgere
Dată de cadență
Sau și de rimă.
Rima este,
sau ar trebui să fie,
Un răsunet –
Al chipurilor
Culorilor
Trăirilor
Înălțărilor
Căderilor
Întoarcerilor
Revenirilor
Lor.
Acest răsunet
Ecou
Se poate reda și altfel
prin jocuri de cuvinte,
de stări,
de uitări,
de ceva sau de nimicul
ce este,
totuși,
deși nu se poate.
Fără curgere sau și rimă
Fără ecoul ce răsună
Poezia nu este.
E doar proză
– nu că proza e neînsemnată, dar e altceva.
La fel și adevărurile de aici:
deși puse în „versuri”
Sunt
și rămân,
Totdeauna,
proză.
Ca proza atâtor mințiți
Mincinoși
Care sunt porecliți poeți
Ca să fie batjocorită
Poezia.

Mihai-Andrei Aldea