Cu mila bunului Dumnezeu și îndrumarea Sfinților Închisorilor, am publicat pe 15 Mai 2026, în format electronic, lucrarea Cruci întreite și modele înrudite (click aici pentru accesare).
Am primit la această postare-publicare un comentariu frumos și îndemnător la cunoaștere, pentru care mulțumesc autorului (Mihai):
Sărut mâna, Părinte, vă mulțumim foarte mult! Este o mare bucurie să vă pot citi noua carte.
Cât de frumos ne arătați, prin fiecare cruce de pe o ușă, de pe o ie sau de pe un covor, „întemeierea ontologică a Lumii” despre care vorbea Eliade; cum, în România Străveche, românul își pune și viața și moartea sub luminarea, curățirea, ocrotirea, îndrumarea, izbăvirea și sfințirea Sfintei Treimi.
Părinte, dacă îngăduiți întrebarea: Mircea Eliade spunea că „oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios”, ci rămâne „hrănit de mituri decăzute și imagini degradate”.
Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?
Să ne trăiți, Părinte! Sunteți mereu în rugăciunile noastre!
Întrebarea își răspunde sieși, s-ar crede la o primă lectură. Dar este așa?
În primul rând, să înțelegem că termenul de desacralizare are două înțelesuri fundamentale:
a) acela de scădere puternică a prezenței sfințeniei Dumnezeiești (în viață, în societate, într-un obiect sacru etc.) și
b) acela de scădere puternică al sentimentului (clasic) de sfințenie dintr-o societate sau cultură.
Primul termen este definit obiectiv. Al doilea corespunde gândirii și trăirii uriașei majorități omenești (Luca 12:32).
În al doilea rând, să ne amintim faptul că toată cunoașterea noastră este cel puțin mărginită, dacă nu înșelată, cât este despărțită de cunoașterea adevărurilor divine.
Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în prăpastie se potrivește aici deosebit de bine: așa se întâmplă dacă sufletul înstrăinat de adevărurile dumnezeiești se însoțește pe drum cu o cunoaștere înstrăinată de aceleași adevăruri.
Dar trebuie înțelese aici câteva adevăruri:
- darurile dumnezeiești primite la concepere (talent muzical, simțuri ascuțite, grație, îndemânare, capacități matematice și oricare altele) foarte rar și foarte greu se pierd – și de obicei se pierd prin directă autodistrugere;
- oricât de înstrăinat de omenie, oricât de satanizat, sufletul tânjește după Lumina pe care a simțit-o în clipa conceperii, când a fost creat de Dumnezeu împreună cu trupul atunci conceput;
- chemarea la pocăință, la eliberare și curățare, la împlinire și sfințire, este continuă pentru fiecare om.
Ultimele două puncte arată clar de ce nevoia de veșnicie și sacralitate este imanentă sufletului omenesc.
Această nevoie există totdeauna în sufletul omenesc și vor exista totdeauna – fiind una dintre marile fericiri ale Raiului și una dintre arzătoarele torturi ale Iadului.
Dar, va întreba cineva, cum se potrivesc aici ateii?
Ei, care se leapădă de existența lui Dumnezeu, mai au nevoie de veșnicie și sacralitate?
Uitându-ne la adevărurile dumnezeiești vedem porunca de a cunoaște oamenii ca buni sau răi după faptele lor.
Care sunt faptele ateilor în această privință?
Ei bine, unii atei pretind că dețin adevărul absolut; unii atei divinizează personalități omenești și păcătoase – de la marele antisemit și genocidar Karl Marx până la Nicolae Ceaușescu ș.a.a.; unii atei divinizează doctrina de partid, sau nu știu ce filosofie de Stânga, pe care le văd ca adevăruri absolute. Etc., etc.
Mai mult, pentru aceste pretenții și divinizări ateii ridică temple și mausolee, unde slăvesc idei și persoane ca pe niște zei; desfășoară ceremonii pentru ei sacre, în care orice greșeală este văzută și tratată ca un sacrilegiu, ca o blasfemie de neiertat.
Tot aceeași atei scriu cărți în care imaginează un etern viitor veșnic fericit – mereu de un nerealism bolnav, dominat de contradicții ființiale și totdeauna negat de realitate.
Toate aceste fapte – ca și altele pe care nu mai stăm să le înșirăm – sunt credințe și manifestări religioase în cel mai deplin înțeles.
Simplul faptă că un om vrea să creadă că nu există Dumnezeu este, de altfel, un gest real religios.
Un misionar ateu pretindea că poate pune pe același plan discuțiile despre existența lui Dumnezeu cu cele despre unicorni sau farfurii zburătoare.
Din preaplinul inimii grăiește gura, ne arată Mântuitorul, iar psihologia, plagiindu-L, recunoaște că vorbirea omului oglindește involuntar multe gânduri și simțiri ce s-ar vrea ascunse.
Amintesc aceasta deoarece unicornii există, și se numesc astăzi rinoceri, iar farfuriile zburătoare au fost inventate de Henri Coandă… deci există.
Amândouă aceste existențe (unicornii/rinocerii și farfuriile zburătoare) sunt fascinante pentru om, au fost folosite pentru născocirea a nenumărate mituri, sunt ele însele semi-mitice sau chiar mitice, dar mai ales există.
Am arătat aceste fapte pentru ca cititorul să poată vedea că misionarul ateu în cauză se minte intenționat, astfel încât ajunge să nu vadă realitatea (altfel ar fi dat alte exemple).
Putem înțelege astfel că adevărata provocare pentru om este felul în care își întrebuințează nevoia de veșnicie și sacralitate.
Dacă o face în căutarea unor plăceri – fie că sunt sufletești sau trupești –, va fi orb pe orb călăuzind în prăpastie.
Dacă o face în căutarea adevărului, chiar dacă va rătăci uneori și o vreme, va ajunge la Adevăr.
Acum, revenind la întrebare, putem vedea că răspunsul ei este departe de a fi atât de simplu pe cât s-ar crede la prima vedere.
Acțiunile de persecutare a Bisericii au mai multe straturi atât în motivarea individuală, cât și în cea de grup.
I. Lucrarea demonilor
La nivelul cel mai adânc, se află Satana, care dorește prăbușirea în Iad a tuturor oamenilor, pe care îi urăște și invidiază.
Faptul că oamenii pot ajunge în Rai este, pentru draci, de neiertat.
Faptul că oamenii sunt ocrotiți și îndrumați de îngeri este, pentru draci, de neiertat.
Pentru Satana și demonii săi oamenii ar trebui nimiciți. Dar pentru că sufletele sunt create nemuritoare, Satana și dracii vor ”măcar” torturarea oamenilor pentru eternitate. Adică Iadul cât mai adânc.
Pentru aceasta, Satana și diavolii săi folosesc o răsturnare a lucrării de mântuire pe care au desfășurat-o îngerii și oamenii lui Dumnezeu.
Ceea ce la cei buni este m-am făcut tuturor toate ca în orice chip să-i mântuiesc pe unii (= cei care primesc să Îl urmeze pe Dumnezeu),
devine la Satana
mă prefac tuturor toate ca să-i silesc pe toți în Iad, cât mai adânc.
Vedem la primul principiu libertatea de alegere, iar la al doilea lipsa ei.
Însă cum omul este păzit de Dumnezeu să își păstreze libertatea de alegere, anularea ei de către demoni se face prin înșelăciune.
De pildă,
- celor mai mulți Satana nu le spune cine este și unde îi duce, prefăcându-se că le vrea binele și că le dă lucruri bune, care le sunt de folos (II Corinteni 11:14)
- pe cei cărora le spune că îi duce în Iad, îi păcălește că acolo vor împărăți cu el, că le va fi bine etc. (cum vedem în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei sau în religiile deschis sataniste de secol XIX-XX)
În amândouă formele, Satana și demonii mint.
Iar prima și cea mai continuă minciună este declararea răului drept bine și a binelui drept rău.
Asemenea minciună este și ușor de primit, atâta vreme cât dracii îi spun omului că „ce își dorește rău, își dorește bine”.
Cu adevărat, feministele ce au distrus atâtea miliarde de femei și atâtea sute de milioane de familii sunt convinse că ceea ce fac este bine.
Faptul că ele însele sunt nefericite în feminismul lor, nu le trezește.
Faptul că feminismul a fost inițiat de niște bărbați murdari cu interese murdare și meschine, nu le trezește.
Faptul că prin înseși doctrinele lor declară partea femeiască proastă și slabă, declară toate femeile de până la feminism inferioare bărbaților ș.a.a., nu le face să își dea seama că feminismul este cea mai rasistă ideologie și mișcare (în fapt, cea mai rasistă religie atee) în raport cu femeile.
Voi da aici un exemplu:
Am întrebat o doamnă de ce a devenit feministă, de ce crede că ar fi bine pentru o femeie să fie feministă.
Și a început cu un discurs plin de idei și afirmații copiate din propagandă, fără o picătură de gândire proprie. În esență fiind principiul fundamental al feminismului: femeia este oprimată de bărbat, feminismul o eliberează.
Doctrina „ești oprimat, te eliberăm” este, de altfel, tipică tuturor mișcărilor extremiste în general, dar mai ales celor de Extremă-Stânga (Nazism, Comunism, Fascism, Antifa, Iluminism etc.).
Deci, d-na feministă a umplut discursul cu texte despre „oprimarea femeii”, „patriarhat” și altele asemenea. Am așteptat în zadar o idee proprie.
Atunci când a făcut pauză, foarte mulțumită de discurs, i-am răspuns:
– Doamnă, nu am întâlnit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de urât despre femei!
Șocată, s-a holbat la mine:
– Eu nu am vorbit urât despre femei!
– Cum doamnă, când ați spus că până la Feminism toate sau aproape toate femeile au fost incapabile, proaste și lașe?
Foarte indignată:
– Eu nu am spus așa ceva!
– Dvs. ați spus că până la Feminism femeile, care alcătuiau majoritatea populației, erau dominate și oprimate de bărbați, care erau minoritatea. Și ce minoritate! O minoritate care la nivelul adulților era adesea sub 40% și chiar sub 30% din populație. Pentru că bărbații erau mereu plecați cu treburi, mureau în nenumărate accidente de muncă sau din cauza unor infecții provocate de răni aparent minore, plecau mereu la vânătoare, la târg, la război. Prin urmare, în casă bărbații erau mai mult de lipsă decât de față. Și totuși, ziceți dvs., femeile erau atât de proaste și de slabe încât nu puteau să se „elibereze”, nu erau în stare să își crească copiii decât ca să păstreze sistemul!
D-na se blocase, neștiind ce să răspundă.
Așa că am i-am spus și am întrebat-o:
– Femeile de atunci își trimiteau bărbații să se schilodească între ei și să se omoare. Bărbații mureau în chinuri pe câmpul de luptă, sau își vedeau și auzeau prietenii murind în chinuri. Bărbații se prăbușeau sub bușteni sau lespezi de piatră, erau sfârtecați de urși, tigri, lei, hiene, mușcați de vipere, cobre sau alte târâtoare otrăvitoare. Bărbații se scufundau și înecau pe râuri repezi, cu plute sau luntri, ori pe mări. Bărbații se coceau vara în zale, armuri de piele sau din tablă, înghețau iarna în aceleași, erau torturați de apă și noroaie toamna și primăvara. Totul, ca să aducă ceva femeii, acasă, și ca să o apere.
Între timp, soțioarele lor se chinuiau groaznic, stâng iarna pe lângă plită și vara făcându-și treburile la umbră, înconjurate de pacea gospodăriei și de copiii iubiți.
Iar când venea bărbățelul, săreau prâsnel: Iubitule, bărbatul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Ia spune, viteazule, prin de ai trecut? Și bărbatul începea să se laude cu ce a înfruntat și, mai ales, cu ce a adus să pună la picioarele femeii. Și cine crede că bărbatul vota împotriva mamei lui, împotriva surorilor lui sau a soției lui nu știe ce spune!
Asta era femeia de atunci. Femeia de astăzi nu mai are bărbat, în schimb este fufă ieftină, trecută de la unul la altul, sau și mai rău, muncind la serviciu în locul bărbaților și acasă ca femeie, sau acasă doar drogată de electronice, singură și fără viață. Femeile de atunci nu cunoșteau bolile cu transmitere sexuală (BTS), ele apăreau doar în unele bordeluri ale unor mari orașe. Femeile de astăzi sunt pline de herpes, chlamidia și altele asemenea. Femeile de atunci mureau împlinite, înconjurate de nepoți și strănepoți, sărutându-li-se mâinile de toți bărbații. Femeile de astăzi mor singure și nefericite, după o viață singură și nefericită.
Deci, ce părere aveți, cine erau mai deștepte, femeile de atunci, sau femeile de astăzi?
Doamna în cauză a rămas mută și copleșită.
O vreme.
Am plecat și mi-am văzut de treabă. Iar mai târziu am aflat că își continua activitatea feministă, adică distrugerea femeilor.
Iată, deci, că de foarte multe ori oamenii aleg minciuna, oricât adevăr le pui înainte.
Cum ziceau Străbunii: minciuna are picioare scurte și adevărul o ajunge, dar adevărul umblă mereu cu capul spart.
De aici vine
II. Lucrarea oamenilor
Aici avem trei feluri de oameni:
a) cei care țin de grupul de religii ateiste (antropocentriste) ori sataniste
b) cei care țin de felurite alte convingeri religioase
și
c) minoritatea care Îl adoră pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit.
Pentru punctul a), sunt, într-adevăr, cei care urmăresc intenționat desacralizarea lumii… conform definițiilor sacrului din religiile lor.
Cine citește texte comuniste precum Așa s-a călit oțelul / Tac zacalialasi stali (Так закалялась сталь) sau Odă lui Stalin (Pablo Neruda, Osip Mandelstam ș.a.a.) va fi atins de strania sacralitate idolatră care le umple.
Pentru că în realitate toate formele de ateism nu fac altceva decât să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu feluriți idoli, totdeauna ridicoli, dar totdeauna adulați de adepți.
Ca urmare, eforturile de desacralizare ale religiilor de tip ateist și satanist sunt, în fapt, eforturi de înlocuire a sacrului real (sfințeniei adevărate) prin sacrul idolatru al acelor religii.
Oamenii din categoria b) se socotesc foarte des ca stând împotriva ideologiilor din categoria a).
Însă aceasta este doar o înșelare, o amăgire prin care diavolii le încețoșează conștiința.
Căci oamenii din categoria b) sunt adepții unor forme de sacru ce poartă aparența unei înclinări spre bine, ca un șir care tinde spre 1 fără să îl atingă vreodată. Deși, de foarte multe ori, nici măcar nu tind (formele de sacru) spre acel Unu, ci simulează că o fac.
Și de aici apare o dihotomie extraordinară: oamenii din categoria b) sporesc desacralizarea lumii în raport cu Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporesc pseudo-sacralitatea religiei lor în lume.
Prin urmare, ar părea că doar oamenii din categoria c), minoritară, păstrează și cresc sacralitatea lumii în sensul propriu, raportat la Singurul Dumnezeu adevărat. Dar…
Dar în realitate mulți, foarte mulți dintre cei din categoria c) au foarte multe neputințe și nepriceperi. Mulți rămân începători în ale Credinței chiar și după zeci de ani de la primirea ei. Ei urcă spre Dumnezeu, dar într-un pas de melc, în care mai mult irosesc darurile primite decât să le înmulțească.
Cultura Veche Românească, pe care tot încerc să o readuc în gândirea și mai ales viața oamenilor, are acest rost: să fie un mediu ce determină folosirea cât mai bună a darurilor primite de începători.
Basme, ghicitori și snoave, balade, cântece de haiducie și altele vitejești, legende, proverbe, zicători, etc. precum și obiceiurile de zi cu zi – de la hore la mărțișor – așează omul pe cale.
Nu și neomul, desigur, dar fiecare își alege drumul.
Deci, răspunsul la întrebarea
Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?
este că cei majoritatea covârșitoare a oamenilor muncește și luptă pentru sacralitatea lor, nu pentru sacralitatea lui Dumnezeu. Și face asta de la Cădere, și o va face până la săvârșitul lumii1.
Aceasta este desacralizarea lumii, care a început cu despărțirea Evei de Adam și ascultarea ei – și mai ales a lui! – de cel rău.
Tragic, deși nu fără a fi și ridicol, este faptul că toți cei care luptă împotriva sacralității – de la Papalitate la Comunism – pretind sistematic a lupta pentru „o sacralitate mai bună”.
Cum spune înțelepciunea populară, mai binele este dușmanul Binelui.
Am scris această zicală într-o formă specifică, deoarece mă opresc aici la un înțeles specific: încercând să producă un „mai bine” decât cel dăruit de Dumnezeu omul devine dușmanul Binelui, adică al lui Dumnezeu, și astfel devine propriul său dușman.
Căci a lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te autodistruge.
După cum s-a spus cuiva ce cu multă râvnă lupta împotriva Binelui crezând că luptă pentru Bine: greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.
Încheiere
Să nu ne mirăm de focul aprins între noi ca de ceva străin!
Știm că în lume necazuri vom avea, căci lumea a fost supusă deșertăciunii și este supusă deșertăciunii prin fiecare neascultare față de Dumnezeu.
Deci suferă și necredincioșii, izbind mereu cu picioarele în țepușe – cu picioarele, cu mâinile, cu capul, cu toată făptura lor, de fapt.
Suferim și noi, izbindu-ne de răutățile în care ne-am obișnuit să stăm și de răutățile celor din jur.
Scris este, cei care voiesc să trăiască evlavios întru Christos vor fi prigoniți.
Și prima prigoană vine din obișnuințele noastre rele.
Dacă pe acestea le biruim prin ascultare de Dumnezeu, răutatea întregii lumi este înfrântă în noi.
Și ajungem astfel la necesara vindecare din amenințarea desacralizării: zidirea noastră ca pietre duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
- Expresia săvârșitul lumii (rezervată ca titlu pentru ultimul volum, al șaptelea, din proiectul Drumul spre Vozia) este un cuvânt popular de abisală spiritualitate. Pentru că sfârșitul lumii este și desăvârșirea lumii, căci înseamnă înlăturarea a tot ceea ce a fost nesfânt, înseamnă pecetluirea întru sfințenie a ceea ce devine un cer nou și un pământ nou. ↩︎
România Străveche - Ancient Romania 