Etichetă: Părintele Iustin

Despre sfințenie. Studiu de caz: văzător cu duhul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Zice înțelepciunea veche românească: omul gândește și Domnul hotărăște.
Sau, cum se zice mai nou, omul propune și Dumnezeu dispune.
Lucram la alt material pentru site-ul (blogul?) de față, dar s-a întâmplat ceva.

După cum știu mulți dintre apropiații mei, am o plăcere și trebuință de a citi Sfintele Scripturi (Biblia) în fiecare zi. După ”Evanghelia și Apostolul zilei”, după cele care mă preocupă sau le cercetez, după cum mi se face dor de un cuvânt sau altul.
Uneori (cam la un an), recitesc Biblia de la un cap la celălalt.
Și am ajuns, ieri, la Capitolul 4 de la IV Regi. Capitol dedicat unora dintre minunile făcute de Sfântul Prooroc Elisei.

Și mi-a revenit o amintire, însoțită de nevoia de a scrie cele de față.

Părintele Justin Pârvu – preluare de pe atitudini.com

În urmă cu ceva ani (patru? cinci? mai mulți?) primesc de la Maica Fotini un mesaj. Un videoclip, însoțit de întrebarea
Părinte, ce părere aveți de ceea ce spune aici Părintele X?

M-am uitat la videoclip.
În care un cleric foarte autoritar își prezenta ca adevăruri absolute părerea că Părintele Justin Pârvu nu a fost ceva mare și, mai ales, nu a fost văzător cu duhul.
Desigur, sunt mulți care încearcă să denigreze pe sfinți, mecanismul este vechi și binecunoscut. Dostoievski, în prezentarea Starețului Zosima din Frații Karamazov, i-a făcut o strălucită prezentare.

Un sofism evident, adică o eroare logică evidentă, în cazul de față numită și non sequitur, adică nu decurge, nu rezultă.
Dacă un om are sau nu un har excepțional, aceasta nu îl face sfânt sau nesfânt.
Vrăjitorul Balaam a proorocit, dar asta nu l-a făcut sfânt.
Sunt sfinți despre care nu se cunoaște nicio manifestare de tipul înainte vedere (= văzător cu duhul), dar tot sfinți sunt.

Ca urmare, eventuala lipsă a darului înainte vederii de la Părintele Justin este total nesemnificativă pentru a demonstra existența sau lipsa sfințeniei sale.

Totuși, urmărirea cu răbdare a videoclipului mi-a adus și o lămurire.
Însoțită de o mare bucurie pentru înțelepciunea Părintelui Justin, și de o adâncă tristețe pentru lipsa de discernământ a clericului în cauză.
Dar ce povestea părintele drept argument pentru părerea sa că Părintele Justin nu avea darul vederii cu duhul?

Faptul că Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit că a trecut la o grupare pseudo-ortodoxă, din afara Bisericii.
Părintele X s-a indignat și s-a apărat că este o minciună.
Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit asta de la oameni de încredere.
Părintele X i-a spus că mint.
Părintele Justin i-a spus că totuși înclină să îi creadă pe aceia.
Părintele X i-a spus că atunci să rămână cu aceia, și a plecat, renunțând să îl mai aibă ca duhovnic și să îi mai ceară sfatul.
Și încheia, întrebând:
”Dacă Părintele Justin era văzător cu duhul, nu ar fi știut adevărul?”

Ascultând relatarea, după mirarea pe care mi-a trezit-o, am început să râd.
Și i-am răspuns Maicii Fotini, zicându-i că îi mulțumesc pentru videoclip, care m-a ajutat să înțeleg o anume întâmplare.

Mă dusesem la Părintele Justin, iar acesta îmi zice, după binețuri:
– Părinte, am auzit că ai trecut la gruparea Y [din afara Bisericii n.m.].
Mă mir și spun zâmbind:
– Nu, părinte, sunt tot la aceeași biserică, aceeași protoierie, în aceeași Arhiepiscopie a Bucureștilor.
Părintele Justin dă din cap și zice:
– Da, da… Da’ mie mi-au zis asta niște oameni de încredere, măi! Cum să nu îi cred?
Dau din umeri și spun:
– Cine știe, părinte, cum s-o fi iscat zvonul? Poate le-a spus și lor cineva în care au încredere, dar care nu știa ce spune. Dar să fiți cu pace, tot acolo sunt, nu am ieșit din Biserică.
Părintele stă puțin, cu capul într-o parte, ca pe gânduri, apoi îmi spune:
– Măi, da’ parcă mai curând îi cred pe ei.
Când am auzit eu că duhovnicul se îndoiește așa de mine, m-am îngrijorat. Să mă aștepte vreo ispită, vreo cădere? – m-am întrebat. Și m-am plecat pentru binecuvântare:
– Părinte, nu s-a întâmplat, dar rugați-vă pentru mine și mă binecuvântați să nu se întâmple asemenea cădere!
Părintele m-a binecuvântat, și totul a mers mai departe firesc.

Uitasem de acea întâmplare în cine știe ce colțișor al amintirilor, până când victimizarea trufașă a clericului în cauză mi-a adus-o în amintire.
Și m-a ajutat să îmi dau mai bine seama câtă nevoie avem să ne păzim de mândrie, mai ales în fața duhovnicului.

Desigur, se poate înțelege că Părintele Justin și-a pus la încercare câțiva copii duhovnicești. Căci aceeași întâmplare au mai trăit-o câțiva.
Și este frumos că dintre toți, unul singur a făcut din această întâmplare piatră de poticnire și pretext de bârfire a sfinților, instrument de trufie și de înșelare a ascultătorilor.
Desigur, era și mai bine dacă nu cădea niciunul, sau dacă cel căzut se ridica, în loc să împrăștie înșelare.
Dumnezeu să îl ridice și să îi dea pocăință mântuitoare!

Acum, totuși, există două întrebări interesante – după ce am lămurit că un sfânt nu are nevoie de darul vederii cu duhul pentru a fi sfânt.

1. Se poate ca un sfânt văzător cu duhul să nu vadă adevărul, să fie păcălit?

De aici au plecat, de fapt, cuvintele de față.
Căci vedem la IV Regi 4:27, cum marele Prooroc Elisei spune că Dumnezeu a ascuns de el faptul că murise băiatul femeii care îl respecta și le purta de grijă lui și slugii sale. După care Proorocul Elisei învie pe copil.
Este deci absolut clar pentru orice om rațional că un sfânt văzător cu duhul NU este atotștiutor, NU este atotvăzător, NU este atotînțelept etc. Caracteristici care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu.
Ca urmare, un văzător cu duhul vede doar ce și cât vrea Dumnezeu să îi descopere, nu tot ce vrea el.

Aceeași realitate se vede în viața Sfântului Epifanie de Salamina, marele făcător de minuni, renumit văzător cu duhul.
Mărturiile despre minunile sale, ca și despre înainte-vederea sa, sunt binecunoscute și numeroase.
Cu toate acestea, atunci când i-a fost bârfit Sfântul Ioan Gură de Aur ca origenist (= eretic), Sfântul Epifanie a crezut și l-a scos pe Ioan al Constantinopolului din diptice.
Această greșeală din neștiință a făcut-o Sfântul Epifanie multă vreme, până când, la un sinod, s-a întâlnit cu Sfântul Ioan. Acesta a venit la el și i-a făcut plecăciune, întrebându-l de ce îl ține de eretic. Și i-a adus multe din scrierile sale, în care se vedea că nu este origenist.
Rușinat, Sfântul Epifanie i-a făcut metanie, s-au îmbrățișat și s-au despărțit în duhovnicească frăție și dragoste.
Iar întorcându-se în Cipru, în Salamina, Sfântul Epifanie i-a pus sub aspru canon pe bârfitori.

Dau doar două mărturii, deși se pot da multe alte, pe care orice călugăr se cuvine să le știe, căci se găsesc în Pateric, Limonariu și alte cărți ce se citesc obligatoriu de monahi.

Este absolut clar, prin urmare, că darul vederii cu duhul sau al înainte-vederii nu face pe nimeni nici atotștiutor, nici infailibil.
Ceea ce este evident pentru orice ortodox, pentru că în Ortodoxie nu se admite ca infailibil sau atotștiutor decât Unul Dumnezeu.

2. A fost Părintele Justin Pârvu și văzător cu duhul?

După cum am văzut, această întrebare ține prea puțin de sfințenia Părintelui Justin.
Darul vederii în duh este dat de Dumnezeu unor sfinți, dar și unor oameni străini sfințeniei.
Deci nu asemenea daruri definesc sfințenia.

Sfințenia Părintelui Justin a izvorât din dragostea sa curată și veșnică pentru Dumnezeu și Sfinții Săi, începând cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cuprinzând dragostea curată și veșnică pentru Sfinții Neamului Românesc.
Sfințenia Părintelui Justin s-a construit prin săvârșirea datoriei cu conștiința slugii nevrednice care face ceea ce i s-a poruncit.
Sfințenia Părintelui Justin s-a întărit prin dorința jertfelnică de a-i ajuta pe ceilalți, întru Dumnezeu.
Sfințenia Părintelui Justin a strălucit prin mărturiile nenumărate date înaintea anticriștilor (pro) sovietici, înaintea satanelor de la răsărit și a slugilor acestora. Prin mucenicia plină de bărbăție cu care a dus amenințări, batjocuri, bătăi, foamete, frig, arșiță, încercări de crimă mascate ca accidente.
Dar a strălucit mai ales prin unirea între smerenie și tărie, astfel încât Părintele Justin s-a știut până la capăt slugă nevrednică pe când toți care nu erau orbiți de trufie îl vedeau strălucind de har.
Sfințenia Părintelui Justin s-a înălțat tot mai sus prin dragostea sa lucrătoare și neobosită, prin lipsa oricărei încrederi în merite personale, prin arta duhovnicească de a da și a primi, mereu spre zidire.

Și multe alte se mai pot spune despre Părintele Justin, dintre care faptul că a fost văzător cu duhul este între cele mai mici.
Căci, da, Părintele Justin era văzător cu duhul.

Cred că a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, când, după ce mi-am plâns păcatele, cu multă rușine, mi-am dat seama că părintele plângea.
– De ce plângeți, părinte? – l-am întrebat mirat.
– Pentru păcatele mele, mi-a răspuns. Am asemenea păcate că Dumnezeu nu a vrut să mă ia la Aiud cu Sfinții Săi!
M-am speriat:
– Părinte, Dumnezeu vă iubește și v-a ținut, și ne iubește și v-a ținut și pentru noi. Eu, am adăugat, nu am curajul să spun că aș fi răbdat la Aiud și nu aș fi căzut.
Părintele s-a uitat deodată la mine, fulgerându-mă cu privirea sa de lumină albastră:
– Măi, tu ai Aiudul acasă!
Și m-am blocat, pentru că nu îi spusesem nimic despre suferințele mele, ci doar despre păcatele mele.

Altă întâmplare este cu unul dintre epitropii mei.
Voi spune întâi că am fost binecuvântat cu niște epitropi care, dincolo de păcatele pe care toți le avem, au înțeles cu adevărat să Îl iubească și să Îl adore pe Dumnezeu.
Unul dintre ei, zis Moșul, Marian Ștefănescu pe numele întreg, a dorit să îl cunoască pe Părintele Justin.
Așa că mi-a propus să mă ducă el, cu Dacia lui, în loc să merg cu trenul, ca de obicei.
Toate bune, doar că în ziua călătoriei, Fratele Marian era plin de nerăbdare. Și, în consecință, a început să șofeze cu cea mai mare viteză posibilă.
– Ia-o ușor, i-am zis. Nu avem grabă!
Dar el mi-a spus îngrijorat:
– Dacă pleacă undeva părintele? Trebuie să ajungem cât mai repede.
Pe scurt, nu l-am putut convinge să meargă mai încet.
Dacia zăngănea din pricina vitezei, eu mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Și încercam din când în când, în zadar, să îmi conving epitropul să o ia mai ușor. Dacă ne-ar fi văzut Luis de Funes, cred că mai făcea un film!

Deci, într-o suflare, străbatem cei peste 700 de kilometri cu o singură oprire pentru benzină.
Desigur, Părintele Justin mă aștepta, așa cum vorbiserăm la telefon.
Și, când am intrat la dânsul, i-am zis Fratelui Marian:
– Intră să iei binecuvântare!
Pe cât de grăbit fusese, pe atât de sfios devenise de-o dată.
Mă așteptam, pentru că harul Părintelui Justin se simțea de departe.
– Intră! – îi zic din nou.
Și îi spun părintelui:
– El este Marian, epitrop la noi la biserică. El m-a adus astăzi.
Părintele se apropia deja și ridică mâna să îl binecuvânteze.
Marian se apleacă, dar Părintele Justin după ce îi pune mâna pe cap o ține acolo, blocându-l.
– Măi, măi, măi! – zice părintele. Da’ de ce ai gonit așa, măi?
Eu, uimit, Marian, încremenit.
– Păi… – bâiguiește epitropul meu.
Părintele Justin nu îl așteaptă:
– Măi, dacă i-am zis părintelui că îl aștept, aștept. La întoarcere să nu mai gonești, ai înțeles?
– Da, răspunde pierdut Marian.
Și Părintele Justin ridică mâna, eliberându-l.

Primele două ore din drum epitropul meu m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori:
– De unde știa Părintele Justin că m-am grăbit?

Dau doar aceste două mărturii, deși sunt departe de a fi singurele.

Și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: da, Părintele Justin a avut darul vederii în duh (cu duhul).
Dar mai mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și că acesta a fost unul dintre cele mai mici daruri ale sale.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni,
Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Chemare la pomenirea Martirilor Neamului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfinții Neamului Românesc, cei chinuiți și uciși pentru ca Românii să rămână ai lui Dumnezeu, nu sclavii Satanei, vor fi prăznuiți, iarăși, la Aiud, pe 23 Martie 2024.

Noua editie. Ortodoxia si artele martiale

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Noua ediție. Ortodoxia și artele marțiale

Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”

Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”.
Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.

Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care?
Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.

Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești.
Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu.
”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”

Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine?
Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost?
Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi?
Ori este învechită și nepotrivită?
Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.

A început munca la ea prin 2010.
În paralel cu multe alte lucrări.
Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit.
La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului.
Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:

Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele?
Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare?
Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale?
Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea?
Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.

La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”.
I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit.
„Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”

Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul!
Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.

Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!

Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa.
Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!

Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”!
Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum,
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale:
– interesul multora pentru carte
– refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică
Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt!
Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați.
Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină.
Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc.
Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult.
Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!

Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat.
Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte!
După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.

Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție.
Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare.
Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.

Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării.
Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.

Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!

Vă doresc citire cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rușii la Odesa. Haz de necaz

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Vis pace, para bellum

De multă vreme tot atrag atenția că suntem vecini cu Rusia prin Marea Neagră, fapt pe care lumea pare să îl ignore. Și prin Armata a 14-a, respectiv prin Regimul de la Tiraspol, care este la vreo câteva ore de România – cu tancurile turate.

Ei, la vreo 24 de ore de la intrarea trupelor rusești de menținerea păcii (declarația lui Putin) în Lugansk și Donețk, aflăm că aceste trupe – sau altele, de sprijin probabil – au pus stăpânire pe baza militară ucraineană de la Odesa.

Ca să vă faceți o idee, iată după tovarășul GugleMaps distanța dintre Donețk și Odesa (Luganskul e și mai la Est decât Donețul, mai puneți vreo 100 de kilometri).

De la Donețk la Odesa sunt vreo 590-600 de kilometri în linie dreaptă, sau vreo 860-960 de kilometri pe drumuri

S-ar zice că s-au mișcat destul de repede trupele rusești, mai ales că teoretic au avut de înfruntat – sau ar fi trebuit să aibă de înfruntat – și Armata Ucraineană.
Care armată este, comparativ cu a noastră, chiar armată: cu soldați, cu armament, cu muniție. Și pregătită și înzestrată chiar de NATO și de Familia Biden… scuze, am vrut să spun de consilierii militari ai lui Biden-Kamala (da, ăia care nu sunt siguri dacă să poarte fustă sau pantaloni pentru că nu sunt siguri dacă sunt bărbați, femei, bi, tri, zero sau altceva). În sfârșit, ideea este că Armata Ucraineană are o dotare și o pregătire de luptă la cel puțin două clase peste Armata Română (armată? română?).

Da, sunt specialiști de înaltă clasă precum Gen. Victor Strâmbeanu, care tot atrag atenția, de ani de zile, de liniile pe care ar trebui să lucreze Ministerul Apărării ca să avem, măcar cât de cât, o armată.
Mai sunt și amatori, ca mine, care tot aduc aminte de nevoia de rachete, de existența cavaleriei mecanizate și altor arme și unități moderne, de nevoia unor (mini)submarine de luptă etc., etc. Că tot ne învecinăm prin Marea Neagră cu țări prietenoase, frățești, ca Rusia și Turcia, care doar ce așteaptă să ne ia în brațe…
Însă Ministerul Apărării are de importat rugină, cauciuc ars și alte comori ecologice.

Ca să ne veselim puțin, apropo de distanța Donețk – Odesa, să vedem și distanța Odesa – Galați.

De la Odesa la Galați distanța în linie dreaptă este de cca. 230 de kilometri, pe drumuri cca. 280

Da, vedeți bine: distanța dintre Odesa și Galați este de peste două ori mai mică decât dintre Donețk și Odesa. Simpatic, nu-i așa?

De ce vă spun asta?

Ca să fac haz.
Să râd de cei care au zis „Nu ne pregătim de război, că dacă vine războiul facem rugăciune și așa trecem peste toate!”. O erezie extremist-neo-protestantă, promovată de unii în numele Ortodoxiei. Aștept să-i văd mergând să despartă trupele rusești și ucraineene cu rugăciunea lor. Că doar nu o să-i lase să se omoare între ei, câtă vreme pot să îi despartă, nu?

Pui de vipere! Farisei fățarnici! Voi, care v-ați ascuns lenea și lașitatea sub citate biblice și patristice și ați aruncat la gunoi Istoria Bisericii, Dogmele Bisericii și toată învățătura ei despre datoria patriotică a fiecărui om al Țării! Nici voi nu v-ați pregătit pentru apărarea Patriei, nici pe ații nu i-ați lăsat să se pregătească! Ați otrăvit sufletele tinerilor încurajându-i în pasivism, în lene, în lașitate, în resemnare. Ce veți face acum? Veți înmulți prefăcătoria voastră? Veți pretinde iarăși că vorbiți în numele blândeții, deși sunteți gata să bateți și ucideți pe cei care nu spun ca voi? Vă veți tupila pe sub sutane pretinzând că fiind călugări și clerici nu aveți dreptul la luptă, dar veți lăsa fiii duhovnicești pe care i-ați ținut nepregătiți să devină carne de tun?

Așa, de dragul discuției, să observăm că blindatele ușoare și rachetele auto-purtate (de le-am tot cerut unii și alții, zadarnic, pentru Armata Română) au fost masiv folosite de Rusia în această acțiune. Viteza lor medie de deplasare este pe teren natural de dificultate normală sau medie de cca. 100 km/h. Adică în cam 2-3 ar ajunge de la Odesa la Galați. La Tulcea mai devreme – au capacități amfibii, fiți pe pace! Iar la Constanța sau Mangalia, din Sevastopol sau Odesa se face o debarcare directă, după o vizită a unei flote militare rusești (ca să-i zicem vizită).

Ia ziceți, v-ați întărit la rugăciune, voi cei care spuneați că opriți glonțul și obuzul cu duhovnicia? Sau nu știți cum să o ștergeți în Grecia – da, la Athos, la slujbe și rugăciune, sigur! – sau în Occident – în misiune, bineînțeles! -, ia ziceți?

Am glumit!
Am glumit, liniștiți-vă!

Nu au ajuns Rușii atât de repede din Donețk la Odesa!
La Odesa au venit din Crimeea, nu de la Donețk.
Iar din Republica Crimeea la Odesa sunt tot vreo 230 de kilometri în linie dreaptă (plus, minus ceva).
Adică e mult mai ușor ca Odesa să primească întăriri direct din teritoriile bine organizate de Ruși din Crimeea. Nu au nevoie să străbată peste 600 de kilometri. Le aduc pe mare, de la Sevastopol, în câteva ore.
Acum v-ați liniștit?

Sevastopol-Constanța, sub 400 km; Sevastopol-Odesa, sub 300 km; Sevastopol-Sulina, sub 300 km; Odesa-Sulina, sub 200 km; cu roșu este subliniat Armeansk, localitate de hotar a Republicii Crimeea, la cca. 200 km de Odesa (pe uscat sau pe apă)

După cum se vede limpede, accesul trupelor rusești este mult mai ușor în România decât în Ucraina.
Acum v-ați liniștit?
Nu?
Mai bine citiți articolul dinainte să mai prindeți inimă.
Ori poate încercați să vă aduceți aminte că suntem în NATO, că avem baze americane pe teritoriul nostru și că nimeni nu vrea, totuși, un război nuclear.
Este o bază la Câmpia Turzii, este o bază la Deveselu, este una la Mihai Kogâlniceanu, este Comandamentul NATO de la Constanța etc.
Nu vin Rușii peste noi așa cum au mers în Ucraina, nu vă faceți grijă. Nu vor război cu NATO.
Am glumit, liniștiți-vă.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Germania și ceilalți aliați UE?
Păi bazele noastre sunt americane.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Familia Biden/Clinton?
Și se retrag de la noi cum s-au retras din Afganistan?

Stați liniștiți, nu se prea întrevede posibilitatea.
Acolo a fost o înțelegere – cu China, mai ales – care aici nu există.
China nu vrea ca Rusia să înghită România. Nici Turcia – care socotește România fief turcesc, rezervat pentru viitorul mare stat islamic otoman.

Ce?
Dacă, totuși, se retrag Americanii ca din Afganistan?
Asta e, vitejii mei!
Se poate întâmpla asta, că la câți luptători are România, un județ din Albania este mai impresionant decât toată Republica Română.
V-ați bucurat că s-au desființat Gărzile Patriotice.
V-ați bucurat că s-a desființat PTPAP-ul.
V-ați bucurat că nu s-au reînființat milițiile populare dinainte de Comunism.
V-ați bucurat că s-a desființat serviciul militar obligatoriu.
V-ați bucurat că art. 55 din Constituția României este literă moartă și nu aveți habar cum v-ați putea apăra Patria (și cu ce), dar nici nu vă pasă.
Nu v-a intereat decăderea Armatei sub fiecare regim marionetă.
Nu vă pasă că adăposturile anti-bombardament sunt niște ruini nefuncționale.
Nu v-ați gândit să faceți niște cursuri de supraviețuire, de tir, de auto-apărare, așa, pentru că paza bună trece primejdia rea.
Etc., etc.
Știți vorba aia, cum îți așterni, așa dormi?

Bietul Voievod al Ortodoxiei Românești!
Bietul Părinte Iustin Pârvu!
De câte ori a spus: Nu dormiți pe voi! Privegheați! Nu vă lăsați înșelați, că dușmanii nu dorm! Pregătiți-vă de luptă, pregătiți-vă de război! Doar cine e pregătit de război poate avea pace!
El a spus, el a auzit.
Mi-a poruncit: Părinte, scrie cărți despre spiritul luptător al Creștinului, al Românului de altădată! Să înțeleagă și cei de astăzi că nu se poate să fie cârtițe cu capul în pământ! Să stea demni, cu fruntea sus, gata de luptă și de jertfă pentru Credință, pentru Neam, pentru Țară! Ca răzeșii lui Ștefan, ca moștenii lui Mircea, ca toți Românii lui Mihai Viteazul! Arată cum a binecuvântat Biserica pe eroii căzuți în luptă și pe cei întorși – biruitori sau înfrânți. Arată că sunt martiri. Arată cum au fost străbunii noștri și cum trebuie să fie cei care vin după noi. Scrie, să își aducă aminte! Scrie!

Am scris, Părintele meu iubit! Am scris și scriu.

mulți chemați, puțin aleși

Cine va lupta, chiar singur, pentru Dumnezeu și Neamul său, chiar și de va fi ucis tot va birui!

Mihai-Andrei Aldea

România Mare 1919. Politicienii deja pierduseră teritoriile de peste Nistru și aveau să mai piardă altele din Apus. Dar această Românie Mare s-a făcut de Popor, Rege și Regină, cu 800.000 de morți și în plină epidemie de gripă spaniolă, fără ca Poporul, Regele sau Regina să dea înapoi. Așa au biruit

De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă