Am mai amintit despre mincinoasele acuzaţii de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandişti străini, cât şi de propagandişti care se pretind români şi de către cei îndoctrinaţi de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă şi apoi o prezentare de cazuri, între care intră şi Primul război mondial, cu aşa-zisa Pace de la Buftea-Bucureşti (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desfiinţarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marşul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” şi urmaşii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constaninopolului grecesc” ce covârşise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înfiinţat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice şi strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruşi, ceea ce poate fi de înţeles într-o anumită măsură, cât şi de către mulţi Români, care privesc problema romantic.
Trebuie sublinat faptul că pentru a construi o relaţie sănătoasă şi avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanşe”, ci pentru a pune bazele relaţiei în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte părţi şi felul în care şi le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (româneşti).

Din această perspectivă, protestele faţă de amintirea trădării ruseşti din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareşal Ion Antonescu şi peste alte asemenea mărturii ale ofiţerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Niţescu:

„România, conştientă de proporţiile forţelor sale, îşi făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliaţii, şi în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranţa la toţi că acţiunea ţării noastre va duce războiul la bun sfârşit şi va precipita victoria aliaţilor asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucneşte revoluţia la Petrograd. Ţarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenţia prinţului Lvow, declară că Rusia îşi va respecta până la sfârşit angajamentele luate faţă de aliaţi şi că va lupta până la definitiva înfrângere a „duşmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune creşte însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluţionar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le aţâţă entuziasmul şi le hotărăşte pentru luptă. Personalitatea lui ia proporţii legendare şi trezeşte o vie rezonanţă nu numai în infinitul imperiu al ţarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruinţa dreptăţii.

Ca să-şi dovedească lealitatea faţă de România, trădată de vechiul regim, şi ca să îndemne în acelaşi timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârşesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele ruseşti sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român şi pustiesc târgurile şi satele Moldovei. Sărmana populaţie şi aşa destul de lipsită e jefuită fără milă şi până la os de oştirile „revoluţionare” ruseşti. Purtarea lor e pe alocuri aşa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit duşmanul sau că hoarde de tătari, înţeleşi cu duşmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanţii au devenit slabe ş’adeseori soldaţii ruşi ţin mitinguri, în care protestează împotriva războiului şi ocărăsc pe Români, pentru că aceştia vor să lupte mai departe.„

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Braşov, 1926, p. 7-9

Deşi nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, minţind că ar fi trădat Aliaţii în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de inculţi încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruinţă asupra duşmanului comun”. Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre şi Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor duşmane (Germania preluând Podolia şi Vozia, cu tot cu Odesa, şi închizând astfel cercul în jurul României).

Dragostea pe care o au azi unii dintre Români faţă de „familia imperială” este parte a unui Sindrom Stockholm foarte grav. Nu există nicio dovadă practică, reală, documentară, a ortodoxiei acestei familii, dar există foarte multe milioane de oameni care au suferit din pricina acestei familii şi a practicilor ei. Românii sunt printre cei mai persecutaţi locuitori ai Imperiului Ţarist condus de Nicolae al II-lea şi Alexandra Feodorovna. Nu este locul să discutăm aici soarta copiilor acestei familii – copiii sunt adesea nevinovaţi de răutăţile adulţilor, cel puţin până în clipa în care au discernământ şi aleg dacă să le urmeze sau nu. Dar ţarul şi ţarina au fost despoţii ce au condus un imperiu care, printre altele, a masacrat pe cei care nu voiau să se lase subjugaţi, ba chiar i-a persecutat diabolic pe unii doar pentru că nu erau Ruşi. Aşa cum s-a întâmplat cu Românii din Basarabia, din Vozia, din Podolia, din Chersonez, din Zaporojia etc., etc. Desigur, Rusia a fost şi este plină de „mistici” de tip Rasputin, care între o orgie sexuală şi o proclamare a supremaţiei ruse de origine divină asupra planetei au viziuni şi tot felul de „miracole” ce „dovedesc” aşa-zisa sfinţenie a lui Lenin, Stalin, Beria, Nicolae al II-lea etc. Românii însă ar trebui să aibă mult discernământ în această privinţă, pentru că au suferit şi suferă prea mult ca să îşi permită romantisme nechibzuite.

Să nu se înţeleagă, greşit, că am propovădui o stare de război cu Rusia. Dimpotrivă, mi-aş dori să avem relaţii foarte bune cu Rusia. Dar acestea nu vor exista niciodată în lipsa unui realism deplin, singurul care poate constitui o bază reală pentru asemenea relaţii. De la purtarea Armatei a 14-a şi a Regimului de la Tiraspol – amândouă ţinând 100% de Moscova – şi până la situaţia urmaşilor Românilor deportaţi în Siberia sau în nordul Rusiei europene, sunt zeci dacă nu sute de aspecte în care avem nevoie de o altă purtare a Rusiei. Pe care nu o putem obţine atâta vreme cât se înghite propaganda rusească, în loc să se caute adevărul. România şi Românii trebuie să ceară Rusiei manifestarea practică şi eficientă a bunelor sale intenţii; în lipsa acestora nu putem vorbi despre posibilitatea unor relaţii sănătoase. Înlăturarea Regimului de la Tiraspol şi încetarea sprijinirii forţelor anti-româneşti din Republica Moldova, acordarea de drepturi depline Românilor din Rusia, începând cu informarea corectă a urmaşilor celor deportaţi asupra originii şi moştenirii lor etnice, culturale şi religioase, înfiinţarea unor episcopii, parohii şi mânăstiri în care să se slujească în limba română pentru toate comunităţile româneşti din Rusia, renunţarea la termenii propagandistici de „limbă moldovenească”, „latinofoni” ş.a.a., iată câteva din actele esenţiale pentru normalizarea legăturilor ruso-române.

Este un lucru binecunoscut că literatura şi muzica rusă au fost şi sunt apreciate în România. De la Dostoievski la fraţii Strugaţki, de la Borodin la Ceaikovski, avem o pleiadă de creatori pe care Românii i-au preţuit şi îi preţuiesc. Există şi stareţii de la Optina, există martirii ruşi – adevăraţii martiri ruşi – din Rezistenţa Anti-Sovietică, există Sfântul Serafim de Sarov ori Sfântul Ioan Rusu şi alţii asemenea, cinstiţi şi iubiţi în România. Dar – şi aici se pare că autorităţile ruseşti eşuează mereu – interesul, veneraţia sau iubirea faţă de realizările acestor oameni sau faţă de ei înşişi nu se extind şi asupra Rusiei, ca stat. Pentru că, dincolo de calităţile acestor oameni şi de minunatele lor realizări a existat şi există un stat rusesc ce se manifestă oricum, dar numai minunat nu. Ce-i drept, nici nu se poate emite, realist vorbind, pretenţia ca un stat „să se poarte minunat”. Dar poate fi decent. Şi pentru Români este de ajuns acest lucru, pentru că este o cerinţă de bun-simţ. Este necesară şi suficientă pentru o relaţie sănătoasă. Dar ca să ajungem la decenţă trebuie să ne eliberăm de propagandă. Şi de propaganda anti-românească, şi de propaganda care înveşmântează în fantasmatice culori cereşti o ţară sau alta (indiferent că este Albania, Rusia, SUA, China sau Coreea, sau oricare alta). Realismul este temelia.

Dacă ar fi existat realism, România nu intra în Primul război mondial în starea deplorabilă în care a intrat şi nu ar fi acţionat luni de zile după intrarea în luptă pe baza unui romantism halucinat. Nu ar fi existat dementele tentative de a contrapune baionetele ţăranilor fără uniforme proiectilelor de 155 mm. Nu ar fi existat milă faţă de dezertorul Carol al II-lea Trădătorul, nici faţă de anumiţi ofiţeri incompetenţi şi laşi. Iar cooperarea militară cu Rusia s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate, adunându-se dovezi concrete ale sprijinului rusesc înaintea intrării în luptă.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

[1] Merită subliniat că opoziţia românească faţă de extinderea Imperiului Ţarist apare treptat, ca urmare a contradicţiei puternice şi permanente între pretenţiile de „ortodoxie” şi „ocrotire a Creştinilor şi a naţionalităţilor eliberate” – proclamate de Rusia – şi realitatea concretă, din teren.
Românii ajunşi în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Cheronez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câţiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităţilor. Nu li se dă voie să înfiinţeze biserici sau şcoli româneşti şi orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăşi fiinţa naţională este ameninţată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forţată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situaţie locală, pe măsură ce este conştientizat de Români ca atitudine universală faţă de ei în Împărăţia Rusească, determină rezerve şi chiar ostilitate.
Merită amintit, în privinţa acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că şi astăzi în hărţile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră şi Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părţile Cubanului (Kubanului) sau Sarmaţiei peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate şi chiar oraşe. Sunt figuraţi însă, pe aceleaşi hărţi, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta. Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni ruseşti nu au acces la învăţământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situaţie tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Şi care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire faţă de extinderea rusească. Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început şi fără şovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul şi Asia Mică, având trupele româneşti la întrecere cu cele ruseşti în luptele de eliberare. (A se vedea şi lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă