Etichetă: Mântuitorul

Mici lămuriri despre depresie și ridicare din ea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.

Despre post și mântuire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Tocmai trecurăm de Postul Sfinților Apostoli, un post destul de puțin justificat teologic și mult mai mult prin obișnuințe tainice.
Așa că m-am trezit astăzi (30 Iunie) cu o mustrare părintească de la o tânără doamnă:

Să știți că noi ar trebui să postim trei zile pe săptămână, că două posteau și Fariseii.

Deși am mai auzit această legătură supraliminală (sic!), am întrebat:

– Care este legătura?

– Cum care?! – se miră dânsa de neștiința mea (vinovată?). Păi Domnul Iisus a spus că dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a Fariseilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

– Adevărat că a zis asta Domnul, recunosc eu. Dar ce legătură are cu postul?

Tot mirată, doamna are bunăvoința să mă lămurească

– Păi și Fariseii posteau două zile. Deci noi trebuie să postim mai mult.

Las aici schimbul de idei, și mă opresc la faptul că sunt lucruri pe care le-am mai auzit. Și nu doar eu!
Afirmația cu trebuie să postim trei zile pe săptămână și cu apelul la Matei 5:20 drept justificare apare și în cărțile unor părinți pe care îi iubesc și îi respect.
Dar, cum amico Plato, sed magis amico veritas1, trebuie să spunem că amândouă sunt greșite: atât afirmația, cât și justificarea ei.

Și pentru că din Sfintele Scripturi trebuie să avem mărturie pentru toate, încep cu acel cuvânt al Mântuitorului de la Matei 5:20.

Da, a spus Domnul nostru Iisus Christos

Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 5:20).

Doar că acest cuvânt, parte din Predica de pe Munte, nu are nicio legătură cu numărul zilelor de post!
Nicăieri în Predica de pe Munte nu spune Mântuitorul că dreptatea ar sta în numărul zilelor săptămânale de post. Mai mult, nicăieri în Predica de pe Munte nu zice Mântuitorul despre numărul zilelor de post.
Ne poruncește acolo să fim lumină a lumii, să ne iubim vrăjmașii, să ne iubim și răbdăm frații, să fim milostivi și darnici. Ne poruncește în aceeași predică să ne rugăm folosind (și) Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), să fim smeriți în faptele bune pe care le facem, inclusiv în post. Ne mai poruncește să ne ferim de proorocii mincinoși, să cunoaștem oamenii după faptele lor, să nu ne grăbim a osândi – mai ales când încă nu ne-am îndreptat pe noi –, să înțelegem că fără fapte drepte nu este mântuire. Dar mai ales ne arată că în tot ce facem trebuie să fim în ascultare de Dumnezeu. Sau risipim și ne risipim.

După cum se vede, nu se dau repere cantitative: atâtea ore de rugăciune pe zi, atâtea zile de post pe săptămână sau an, atâția bani dați milostenie.

Iar această lipsă a standardului cantitativ este esențială pentru Învățătura Mântuitorului. Și este unul dintre principiile fundamentale ale Ortodoxiei: banul văduvei este ceea ce poate dărui fiecare dintre noi.
Iar cine crede că se poate bizui pe bogăția lui – fie că este în bani, în zile de post sau în ore de rugăciune ș.a.a. – este deja înstrăinat de Domnul.

Da, dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor și Fariseilor criticați de Iisus Christos: pentru că aceștia făceau faptele credinței pentru oameni, iar nu pentru Dumnezeu. Astfel încât nu puteau face bine binele și se întorceau ușor către rău.

Dreptatea nu stă în numărul zilelor de post, ci în felul în care trăim acele zile și pe toate celelalte.
Dreptatea este a încerca cinstit, cu toată puterea, să Îl asculți pe Dumnezeu.
Cu numărul zilelor de post se lăudau și cărturarii și Fariseii.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Bun și folositor este postul, dacă este ținut pentru Domnul și întru Domnul; dacă este ținut pentru fală este otravă, ca tot ceea ce este făcut pentru patimi. Și pentru o bună înțelegere a postului adevărat, vă rog, pentru Dumnezeu, citiți capitolul 58 de la Isaia.
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Amicus Plato, sed magis amico veritas = Prieten (mi-e) Platon, dar mai prieten adevărul; expresie prin care se arată că adevărul trebuie spus chiar dacă nu convine unor oameni dragi sau/și respectați. ↩︎

Rasism versus rasisme

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

De la cititori. Frica și prostia

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

De la cititori. Frica și prostia

de Alexandru Miron

[apropo de eseul Azi, 1990 și prostia omenească]

Cred că este vorba despre frică . Frica alimentează prostia care generează la rându-i mai multă frică.

( Iar toate acestea pe fondul faptului că am fost transformați toți în niște zombi digitali, bombardați din toate părțile cu informație multă și, de cele mai multe ori, contrafăcută. Pe baza unor algoritmi de IA făcuți să ne țină captivi pe fiecare într-o bulă proprie, anihilându-ne simțurile până la a nu mai avea nici un contact cu realitatea și unii cu alții. Ca în Matrix. )

Îmi amintesc frânturi de discuții dintre părinții mei din 1990: “Văleu, capitalism, ce-i aia, ce va fi?” Ulterior am aflat că cei mai mulți oameni nu l-au votat atunci pe Ion Rațiu pentru că le-a fost frică. Le-a fost frică pentru că acesta … purta papion. Era dintr-o altă lume, vorbea despre lucruri nemaiauzite și nemaiîntâlnite. În schimb Iliescu era o figură familiară tuturor, era “tovarăș”, era din peisaj. Era din zona lor de confort.

În 2018, la referendumul pentru familie, chiar și dintre creștini mulți au stat acasă. Le-a fost frică. De Putin, de Dragnea, de pesede, de faptul că va veni sfârșitul lumii.

Acum iarăși simt acea stare de frică. “Vine ăsta, ne taie, ne desființează. Din nou Putin, Dughin… Ailaltă măcar ne spune minciunile cu care suntem deja confortabili. Nu ne tulbură somnul.”

Mă gândesc că și în vremea Mântuitorului trebuie să fi fost la fel. Gherghesenilor le-a fost frică, le muriseră porcii. Norodului care era în fața lui Pilat cred că, de asemenea, i-a fost frică. Mântuitorul era Fiu al lui Dumnezeu, învia morții, făcea vindecări sâmbăta, nu se spăla pe mâini înainte să mănânce. Pe când Baraba, de bine, de rău, era… de-al lor.

Democrația pur și simplu nu-i pentru fricoși.

“Trăiesc acei ce vreu să lupte,
Iar cei fricoși se plâng și mor.
De-i vezi murind, să-i lași să moară
Căci aste e menirea lor.”

zicea G. Coșbuc.

Textul de mai sus a fost postat drept comentariu la eseul Azi, 1990 și prostia omenească. Mi s-a părut foarte interesant, așa că l-am republicat. Am, totuși, unele rezerve: părerea mea este că d-l Alexandru Miron este foarte, foarte optimist. Mihai-Andrei Aldea