Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, odată ce sunteți răi?
Căci din prisosul inimii grăiește gura!
Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune.
Pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. …
Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.
(Matei 12:34-37)
Mergând pe stradă, oamenii vorbesc: ”băi, c*aie!”, „băga-mi-aș p*la”, „ce p*la mea” și alte intelectualisme similare. Nu pentru că s-ar certa, nu pentru că s-ar urî. Așa vorbesc prietenii între ei. Iar dacă îi supără ceva ori cineva, poveștile sau basnele lor sunt pline de înjurături.
Așa vorbesc despre ei înșiși.
În Cum luptau Românii? I. Cartea, am inclus în paginile despre Mistica populară marțială o referință esențială privind Românii dinainte de Comunism.
O referință dată de o Nemțoaică îndrăgostită de România, Fanny Szekulics, din Pressburg (Bratislava). Aceasta a fost și o exploratoare a munților. A făcut alpinism, a escaladat pante foarte grele din Alpi și chiar ghețari. Dar mai ales a cercetat cu multă stăruință și trudă Munții Carpați, evident cu ajutorul călăuzelor locale. Ea a publicat spre sfârșitul vieții ei o lucrare esențială, Cartea munților – pe care o voi cita mai departe ca (Dumbravă, 1924)1.
În această lucrare, explicând viziunea ei privind explorarea locurilor sălbatice din munți, ajunge la problema psihologică a reacției (reacțiilor) în fața greutăților. Cităm integral două paragrafe esențiale pentru Români:
„Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manières” și să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemeni englezi, nici țărani români (s.n.). Un gentelman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă (s.n.).” (Dumbravă, 1924:14-15)
Dacă luăm la purecat mărturiile călătorilor străini despre Țările Române vom găsi afirmații contradictorii.
Pe de-o parte, se vorbește despre credința puternică a Românilor, despre asprimea posturilor ținute de aceștia, despre dragostea lor de Dumnezeu etc.
Pe de altă parte, li se atribuie desfrânări și un potop de injurii sau blesteme, inclusiv de cele sfinte.
Această contradicție este fie ignorată în analizele comune, fie văzută ca un exemplu al duplicității Românilor.
Dar lăsând prejudecățile rasiste față de Români și urmărind obiectiv textele în cauză constatăm altceva. Și anume că originea contradicției vine dintr-o practică scuzabilă pentru ignoranții trecutului, dar inadmisibilă pentru omul de astăzi: punerea în aceeași mulțime (în aceeași oală, spune Românul) a Românilor și străinilor din România.
Căci fie că este vorba despre Paul de Alep, Antim Ivireanul sau oricare altul, observațiile lor privind desfrânarea și înjurăturile țin de oraș, pe când cele privind credința, bunul-simț, postirea etc. țin de sat.
Și aceeași autori care menționează comportamentele amintite – pozitive și negative – menționează și faptul că orașele sunt pline de străini. Ba chiar de foarte multe ori au mai mulți străini decât Români. Dar pun faptele acestor străini – curvii, înjurături, blesteme – pe seama Românilor… pentru că acești străini trăiesc în Țările Române.
Până și Dimitrie Cantemir face același lucru, măsurând prin orașele Moldovei – singurele pe care a apucat să le cunoască în foarte scurta sa domnie – toată populația țării.
Totuși, feluriți observatori mai înclinați spre obiectivitate observă separația dintre sat și oraș. Printre ei fiind inclusiv unii de alte religii sau etnii decât Românii Ortodocși, precum și de felurite orientări politice – de la Jules Michelet până la Ion Agârbiceanu putându-se da foarte multe nume.
Evident, ei nu duc această observație până la capăt decât extrem de rar: nu face parte din interesul lor.
Artur Gorovei, însă, menționează repetat faptul că orașul și satul sunt două lumi străine, ba chiar dușmane.
Căci orașul era dominat de mahala, care era dominată, până foarte de curând, de străini de toate felurile.
Și cum străinii au pus stăpânire pe conducerea Țărilor Române prin viclenie – a se vedea cărțile lui Constantin Obedeanu despre Grecii în Țările Române – a urmat o campanie lungă de cucerire a satului românesc de către orașul antiromânesc.
O campanie devenită biruitoare prin reforma agrară și alte programe genocidare comuniste.
Iar intelectualii de Stânga, și mai ales intelectualii comuniști, au jucat un rol esențial în vulgarizarea societății. De la cărțile cu detalii pornografice sau poeziile similare până la limbajul nedemn în familie și cu prietenii, intelectualii de curte au fost esențiali pentru normalizarea anormalului, pentru răspândirea spurcăciunii în locul bunului simț.
De aici și de aceea se ajunge la satul de astăzi: satul ca mahala rurală, nu ca sat adevărat.
Un sat fără parohii adevărate, fără obște, fără credință, fără Dumnezeu.
Cu unele excepții, tot mai puține, pe măsură ce copiii abuzați de internet se deznaționalizează și pleacă în lume.
Și de aici și limbajul scârbavnic despre care am amintit la început: din lepădarea de Dumnezeu și Străbuni.
Căci Dumnezeu este curăție, deci vorbirea spurcată este lepădare de El.
Iar Străbunii L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice; de aici și graiul cuviincios al lor, ce a minunat-o pe Bucura Dumbravă.
Atunci când în sufletul omului este Dumnezeu prisosul inimii acelui om este har, lumină, vindecare.
Dar ce este în sufletul omului pentru ca prisosul inimii lui să fie spurcăciune? Iad.
De aceea merge România rău.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
- Dumbravă, Bucura (1924) Cartea munților, Hanul Drumeților Asociație Patriotică pentru Răspândirea Turismului și Crearea de Parcuri Naționale în România, Cartea Românească S.A., București ↩︎
