Etichetă: (I)

Despre folosirea chip-urilor. Documente UE (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Plecarea la Ceruri a Voievodului Ortodoxiei Românești, Arhimandritul Justin Pârvu, a dus la trecerea treptată în uitare a problemei uriașe adusă de folosirea chipurilor ca mijloc de identificare.
Problemă complexă, care a fost analizată de specialiști, ajungându-se la concluzii pertinente, astăzi uitate.
Pentru cei care vor să înțeleagă fie și în parte problematica, oferim mai jos un document fundamental:

RO

TEN/293
Identificarea prin Frecvenţe Radio (RFID)

Rue Belliard 99 – B-1040 Bruxelles – Tel. +32 (0)2 546 90 11 – Fax +32 (0)2 513 48 93 – Internet http://www.eesc.europa.eu

Comitetul Economic şi Social European

Bruxelles, 11 iulie 2007

AVIZUL
Comitetului Economic şi Social European
privind
identificarea prin Frecvenţe Radio (RFID)
(aviz exploratoriu)
_____________

Într-o scrisoare din 26 februarie 2007, Comisia Europeană, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu cu privire la

Identificarea prin frecvenţe radio (RFID).

Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 19 iunie 2007. Raportor: dl Morgan.

În cea de-a 437-a sesiune plenară, care a avut loc la 11 şi 12 iulie 2007 (şedinţa din 11 iulie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 138 voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 6 abţineri.

*

* *

Concluzii şi recomandări

Identificarea prin frecvenţe radio (RFID) este o tehnologie semnificativă, care va deveni cu timpul foarte importantă. Aplicaţiile sale prezente şi viitoare au potenţialul de a îmbunătăţi net o gamă largă de activităţi economice, atât în sectorul public, cât şi în cel privat şi de a aduce beneficii semnificative atât persoanelor, cât şi întreprinderilor. De asemenea, are potenţialul de a stimula o dezvoltare masivă în domeniul aplicaţiilor Internetului, făcând posibil ceea ce o agenţie a ONU a descris ca fiind „Internetul obiectelor”. Cu toate acestea, dacă RFID nu este foarte atent controlată, ar putea, totodată, să încalce intimitatea persoanei, să distrugă libertăţile cetăţeneşti şi să ameninţe securitatea persoanelor şi a întreprinderilor.

Titlul integral al comunicării este „Identificarea prin frecvenţe radio în Europa: etape spre realizarea unui cadru politic”. Comisia a întreprins deja o consultare amplă, care a stat la baza acestei comunicări. CESE este acum invitat să elaboreze un document de poziţie. Pe baza reacţiilor la comunicare sa, la sfârşitul anului, Comisia va face o recomandare statelor membre. Actele legislative, a căror elaborare durează mai mult, vor urma mai târziu. Prin urmare, prezentul aviz se concentrează asupra acestei recomandări.

Comisia a decis să instituie un grup al părţilor interesate, care să funcţioneze ca o cutie de rezonanţă, pentru a o ajuta la formularea recomandărilor. CESE acceptă invitaţia de participare, care-i da posibilitatea de a expune prezentul aviz grupului părţilor interesate.

CESE sprijină acţiunile propuse de Comisie în domeniul spectrului radio, al standardelor, al sănătăţii şi securităţii şi al mediului. CESE evidenţiază urgenţa instituirii unei prezenţe eficiente în forurile de standardizare.

Deoarece Comisia îşi va publica recomandările către statele membre la sfârşitul acestui an, este de presupus că va accepta infrastructura de securitate a datelor şi de protecţie a vieţii private în forma sa actuală. Concret, aceasta presupune că organismele de protecţie a datelor care există deja în fiecare stat membru vor deveni autorităţile însărcinate cu protecţia datelor şi a vieţii private în contextul RFID. Prezentul aviz se concentrează asupra acestor teme.

Există puternice ameninţări la adresa vieţii private şi a libertăţilor cetăţeneşti:

  • etichetele RFID pot fi aplicate în/pe obiecte şi documente fără ştiinţa persoanei care ajunge în posesia lor. Deoarece undele radio traversează silenţios şi cu uşurinţă ţesăturile, materialele plastice şi alte materiale, este posibilă citirea etichetelor RFID cusute pe îmbrăcăminte sau fixate pe obiecte din portofele, sacoşe, valize şi altele;
  • codul electronic al produsului dă posibilitatea oricărui obiecte de pe Pământ să aibă un număr de identitate propriu. Folosirea unor numere de identitate unice poate conduce la crearea unui sistem global de înregistrare a articolelor, în care fiecare obiect fizic este identificat şi asociat cu cumpărătorul sau cu proprietarul său la punctul de desfacere sau transfer;
  • instalarea RFID necesită crearea unor uriaşe baze de date, care să conţină datele de pe etichetele unice. Aceste înregistrări pot fi asociate cu date de identificare personale, în special ţinând seama de extinderea memoriilor şi a capacităţii de prelucrare a calculatoarelor;
  • etichetele pot fi citite de la distanţă, nelimitându-se la raza vizuală, de către dispozitive de citire care pot fi încorporate invizibil în aproape orice mediu în care se adună mai multe persoane. Dispozitivele pot fi încorporate în dale de podea, ţesute în covoare, mascate în cadrul uşilor sau ascunse în sertare, ceea ce face practic imposibil ca o persoană să ştie când este scanată;
  • dacă identitatea personală este asociată cu numerele unor etichete RFID unice, persoana poate fi localizată sau i se poate elabora profilul fără ca aceasta să ştie sau să-şi dea consimţământul;
  • se poate imagina o lume în care dispozitivele de citire RFID formează o reţea globală omniprezentă. O astfel de reţea nu ar avea nevoie de asemenea cititoare peste tot. Sistemul din zona de circulaţie cu taxă din Londra poate localiza toate autovehiculele care intră în perimetrul central cu relativ puţine camere, strategic amplasate. În acelaşi mod, se poate construi o reţea de dispozitive de citire a etichetelor RFID strategic amplasate. Acest lucru nu trebuie permis.

Implicaţiile acestor ameninţări sunt următoarele:

  • utilizatorii RFID trebuie să-şi facă publice politicile şi practicile şi nu ar trebui să existe baze de date secrete privind informaţia personală;
  • persoanele au dreptul să ştie dacă articolele comercializate cu amănuntul conţin etichete sau dispozitive de citire RFID. Orice citire care se produce într-un loc de desfacere cu amănuntul trebuie să fie transparentă pentru toate părţile;
  • utilizatorii RFID trebuie să anunţe scopurile pentru care utilizează etichete şi dispozitive de citire. Colectarea informaţiilor ar trebui limitată la ceea ce este necesar pentru scopurile declarate;
  • utilizatorii RFID sunt răspunzători de aplicarea tehnologiei şi de operarea strict în cadrul legislaţiei şi al orientărilor privind securitatea datelor. De asemenea, aceştia sunt responsabili pentru securitatea şi integritatea sistemului şi a bazelor sale de date.

Modul în care aceste principii ar trebui puse în practică.

În cazul ideal, orice întreprindere care desfăşoară tranzacţii cu consumatorii, precum comercianţii cu amănuntul, vânzarea de bilete, controalele de acces, serviciile de transport ar urma să dea clienţilor o formă de garanţie că aceste principii vor fi respectate, un fel de cartă a protecţiei consumatorilor. Teoretic, o astfel de cartă ar putea încorpora toate principiile de bună practică legate de protecţia datelor, detaliate la punctul 4.5. În plus, CESE propune următoarele orientări:

  1. comercianţilor ar trebui să li se interzică să forţeze sau să oblige clienţii să accepte etichete active sau pasive în produsele pe care le cumpără. Printre opţiuni, s-ar putea număra lipirea etichetelor pe ambalaj sau utilizarea unor etichete amovibile, asemănătoare etichetelor de preţ;
  2. clienţii trebuie să aibă libertatea de a îndepărta sau de a dezactiva orice etichete de pe articolele aflate în posesia lor;
  3. RFID nu trebuie folosită pentru localizarea persoanelor. Localizarea persoanelor este o acţiune inadecvată, indiferent că se face prin îmbrăcăminte, bunuri sau alte articole;
  4. RFID nu ar trebui utilizată niciodată într-un mod care să elimine sau să reducă anonimatul;
  5. autoritatea responsabilă ar trebui să indice clar că (c) şi (d) vor fi admisibile numai în situaţii excepţionale şi cu obţinerea în prealabil a aprobării oficiale a autorităţii.

Pot fi avute în vedere anumite excepţii de la orientările anterioare, atunci când:

  • persoanele îşi exercită dreptul de a păstra etichetele active în beneficiu personal;
  • persoanele îşi dau consimţământul să fie localizate în medii sensibile, cum sunt clădirile şi instituţiile publice şi private de înaltă securitate;
  • persoanele optează pentru folosirea aplicaţiilor care îi vor localiza şi îi vor identifica în acelaşi mod în care sunt deja localizate şi identificate prin folosirea telefoanelor mobile, a cardurilor ATM, a adreselor de internet etc.

Orice astfel de excepţie ar trebui notificată autorităţii responsabile.

RFID nu este o tehnologie matură, astfel încât potenţialul său deplin nu este încă înţeles. Pe de-o parte, poate aduce beneficii greu de imaginat civilizaţiei noastre tehnologice, iar pe de altă parte poate reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private. CESE are convingerea că aplicaţiile RFID ar trebui dezvoltate în conformitate cu un cod etic strict în materie de protecţie a vieţii private, de libertate şi securitate a datelor, dar că, odată luate măsurile de protecţie necesare, dezvoltarea aplicaţiilor sale trebuie continuată.

În concluzie, în cazul în care se autorizează aplicaţii RFID, instalarea acestora trebuie să fie pe deplin transparentă pentru toţi cei implicaţi.Aplicaţiile care îmbunătăţesc manipularea bunurilor sunt general acceptate. În general, aplicaţiile care implică etichetarea RFID a persoanelor sunt acceptabile în zone de tranzit. Aplicaţiile care asociază persoane cu mărfuri pot fi acceptabile în scopuri de marketing. Aplicaţiile care identifică persoane prin intermediul mărfurilor pe care le-au cumpărat sunt, în general, inacceptabile. Cu toate acestea, unele aplicaţii sunt inadecvate într-o societate liberă şi nu ar trebui autorizate niciodată. Necesitatea imperativă de a proteja viaţa privată şi anonimatul trebuie să constituie miezul recomandării adresate de Comisie statelor membre.

Ce este RFID şi de ce este importantă?

RFID este o tehnologie care permite identificarea şi culegerea automată de date folosind frecvenţe radio. Cea mai evidentă caracteristică a acestei tehnologii este posibilitatea de a ataşa unui obiect, unui animal sau chiar unei persoane un element unic de identificare şi alte informaţii – utilizând o etichetă electronică – şi de a citi aceste informaţii printr-un dispozitiv fără fir.

Etichetele electronice constau dintr-un circuit electronic care stochează date şi o antenă care comunică datele prin unde radio. Un dispozitiv de citire RFID accesează etichetele electronice pentru a obţine informaţiile stocate. Atunci când dispozitivul de citire RFID emite unde radio, toate etichetele electronice din aria sa de acoperire intră în comunicare cu acesta. Este necesar un software pentru controlul dispozitivului de citire, colectarea şi filtrarea informaţiilor.

Sunt disponibile diferite tipuri de sisteme RFID. Etichetele electronice pot fi etichete active sau etichete pasive. Etichetele active au incorporată o baterie care alimentează circuitul intern şi generează unde radio, astfel încât pot să emită în absenţa unui dispozitiv de citire RFID. Etichetele pasive sunt alimentate folosind energia undelor radio transmise de la dispozitivul de citire RFID şi nu au sursă de alimentare proprie. Etichetele pot fi „doar în citire” sau „citire-scriere”. Producţia de etichete doar pentru citire este mai puţin costisitoare şi acestea sunt folosite în cele mai multe aplicaţii curente.

Aria de acoperire a unui sistem RFID depinde de frecvenţa radio, de puterea dispozitivului de citire şi de natura materialului aflat între etichetă şi dispozitiv. În cazul sistemelor pasive, aceasta poate atinge câţiva metri, dar poate depăşi 100 de metri în cazul celor active.

RFID se află la baza ierarhiei tehnologiilor fără fir. În clasificarea în funcţie de distanţa parcursă de semnal, prima poziţie o deţin sistemele de comunicaţie prin satelit, precum GPS. Acestea sunt urmate de tehnologiile de telefonie mobilă cu arie largă de acoperire, precum GSM şi GPRS, urmate, la rândul lor, de semnalele cu acoperire mai redusă, în clădiri, cum este Wi-Fi, de reţelele personale, ca Bluetooth, şi, în cele din urmă, de RFID. Fiecare dintre aceste tehnologii funcţionează separat şi autonom, astfel încât, de exemplu, nu există riscul ca sistemele de satelit să citească etichetele electronice RFID. Chiar şi aşa, datele pot fi transferate între diferitele sisteme prin dispozitive cum sunt telefoanele celulare.

Câteva dintre potenţialele avantaje ale aplicaţiilor RFID sunt următoarele:

  • pentru persoane, pot însemna siguranţă (de exemplu, siguranţa alimentară, îngrijirea sănătăţii, lupta împotriva contrafacerilor), comoditate (timp de aşteptare mai scurt la case de marcat, mai buna manipulare a bagajelor în aeroporturi, plăţi automate) şi îmbunătăţirea îngrijirii pacienţilor, în special în cazul bolilor cronice precum demenţa;
  • în domeniul transporturilor, este de aşteptat să îmbunătăţească eficienţa, securitatea şi calitatea serviciilor pentru persoane şi mărfuri;
  • în domeniul îngrijirii sănătăţii, RFID are potenţialul de a mări calitatea îngrijirii şi a securităţii pacienţilor şi de a îmbunătăţi logistica şi gradul de respectare al tratamentelor medicale. În prezent, se elaborează o metodă de plasare a etichetelor electronice pe fiecare tabletă;
  • în comerţul cu amănuntul, ar putea ajuta la reducerea întreruperilor în aprovizionare, a nivelurilor stocurilor şi a furturilor;
  • în multe domenii în care contrafacerile sunt foarte răspândite, folosirea RFID poate ajuta la determinarea locurilor prin care mărfurile ilicite pătrund în lanţul de aprovizionare;
  • de asemenea, etichetarea RFID poate ajuta la sortarea şi reciclarea pieselor şi materialelor care compun diferitele produse, cu rezultate pozitive pentru gestionarea deşeurilor şi dezvoltarea durabilă.

Multe aspecte ale utilizării RFID sunt ilustrate de aplicarea sa la ciclul de viaţă al cărţilor. Fie numai şi prin numărul lor, cărţile tipărite reprezintă coşmaruri logistice pentru editori, distribuitori, bibliotecari şi librari. În afară de logistica lanţului de aprovizionare, este necesar să fie localizate cărţile ajunse pe raft, astfel încât să poată fi atât regăsite ulterior, cât şi înlocuite. În plus, bibliotecile trebuie să controleze ciclul împrumuturilor, iar cumpărătorii pot întâmpina dificultăţi în localizarea propriilor cărţi în bibliotecă. Etichetele RFID oferă o soluţie acestor probleme. Controlul împrumuturilor din bibliotecile publice va avea analogii în orice alt domeniu în care obiectele sunt reciclate sau închiriate.

Pentru a ilustra natura ameninţărilor inerente acestei tehnologii, se prezintă în continuare rezumatul unei cereri de brevet a IBM (20020615758) din noiembrie 2002, care priveşte identificarea şi urmărirea persoanelor utilizând articole etichetate electronic prin metoda RFID.

„Metodă şi sistem de identificare şi urmărire a persoanelor prin utilizarea de articole etichetate prin metoda RFID, purtate de persoanele respective. Un terminal de la punctul de desfacere generează lista de achiziţii anterioare ale fiecărei persoane care cumpără dintr-un magazin cu amănuntul şi le stochează într-o bază de date privind tranzacţiile. Atunci când o persoană care are sau poartă articole cu etichetă RFID intră în magazin sau în altă zonă desemnată, un scaner de etichete RFID situat în spaţiul respectiv localizează etichetele RFID aflate asupra acelei persoane şi citeşte informaţiile pe care le conţin. Informaţiile colectate de pe etichetele RFID sunt corelate cu istoricul tranzacţiilor stocat în baza de date privind tranzacţiile, conform unor algoritmi de corelare prestabiliţi. Pe baza rezultatelor corelării, pot fi determinate identitatea persoanei şi anumite caracteristici ale sale. Această informaţie se foloseşte pentru a monitoriza deplasarea persoanei în magazin sau în alte zone”.

Cererea de brevet nr. 20050038718 a companiei American Express prezintă elemente asemănătoare.

Este clar că RFID reprezintă mult mai mult decât un cod de bare. În rezumatul cererii de brevet citat mai sus, diferenţele-cheie sunt:

  1. eticheta conţine nu numai descrierea articolului, ci şi un identificator al fiecărui articol în parte, ceea ce permite identificarea ulterioară a cumpărătorului acestuia;
  2. nu este necesar ca eticheta să fie un microcip fizic. Circuitele pot fi imprimate direct pe majoritatea materialelor, de exemplu pe articolele de îmbrăcăminte;
  3. eticheta rămâne activă după vânzare, astfel încât poate fi permanent citită;
  4. dispozitive de citire a etichetelor nu există numai la punctele de desfacere, ci pot fi plasate oriunde şi nu numai în incinta magazinului;
  5. corelarea prin intermediul bazei de date introduce o nouă dimensiune în colectarea de date, în protecţia vieţii private şi în securitatea datelor.

Este discutabil dacă eticheta trebuie să rămână sau nu activă după ieşirea din magazin. Pe de-o parte, reprezintă o ameninţare la adresa protecţiei vieţii private. Pe de altă parte, ar putea fi în avantajul cumpărătorului. De exemplu, posibilitatea existenţei unor dispozitive de citire RFID în casă ar putea ajuta la organizarea pivniţelor de vinuri, a conţinutului frigiderelor, şifonierelor şi bibliotecilor. Prin urmare, este logic ca opţiunea să-i aparţină persoanei, dar tehnologia şi aplicaţia sa trebuie să îi asigure posibilitatea să opteze.

RFID are multe alte aplicaţii în afară de identificarea produselor din comerţul cu amănuntul. Cardul de identitate şi acces in sediul CESE este un dispozitiv RFID. Reţeaua metroului londonez foloseşte cardurile RFID pe scară largă, pentru plată şi acces. Cărţile de credit vor încorpora în curând un dispozitiv RFID pentru efectuarea tranzacţiilor cu valoare redusă fără a folosi codul PIN. Plăcuţele RFID sunt folosite în aplicaţii precum perceperea taxelor de autostradă şi identificarea conducătorilor auto. Accesul la teleschiuri, în unele staţiuni montane europene, este controlat prin plăcuţe RFID purtate în buzunarul costumului de schi. Însuşi raportorul din faţa dumneavoastră poartă zilnic asupra sa trei carduri RFID şi o plăcuţă RFID. Câinele său este identificat cu un cip RFID subcutanat. În întreaga lume, astfel de cipuri intră în uz pe scară largă pentru etichetarea animalelor, în scopul asigurării trasabilităţii în lanţul alimentar. Nu mai este decât un pas până la etichetarea infractorilor şi a pacienţilor cu probleme, exact cum se procedează în cazul câinilor.

Cardul de identitate folosit de CESE este o benignă aplicaţie RFID. Identitatea devine o provocare cu mult mai semnificativă atunci când etichetele RFID sunt incorporate în echipamente de lucru sau uniforme, astfel încât mişcările persoanelor care le poartă pot fi urmărite permanent de scanere amplasate în toate punctele-cheie ale incintei. Cu toate acestea, trebuie admis că acest lucru poate fi dezirabil în anumite cazuri, de exemplu în scopul siguranţei. În orice caz, atunci când nu este însoţită de garanţii adecvate, localizarea continuă a unei persoane poate deveni o încălcare gravă a protecţiei vieţii private, care necesită o justificare solidă şi un control deosebit de atent.

Săptămânalul The Economist consemnează, ca straniu herald al viitoarelor utilizări, faptul că, la clubul Baja Beach din Barcelona, biletul de intrare în zona VIP este un microcip care se implantează în braţ clienţilor fideli. Puţin mai mare decât un bob de orez şi acoperit cu sticlă şi silicon, cipul este folosit la identificarea persoanelor atunci când intră şi plătesc consumaţia. Este injectat de o asistentă medicală, sub anestezie locală. În fond, este o etichetă RFID.

Esenţa comunicării

RFID prezintă interes politic, dat fiind potenţialul său de a deveni un nou motor pentru creştere economică şi locuri de muncă şi, astfel, de a-şi aduce o însemnată contribuţie la Strategia Lisabona, dacă pot fi depăşite barierele din calea inovaţiei.

Comisia a realizat în 2006 o consultare publică privind RFID, evidenţiind aşteptările create de această tehnologie pe baza rezultatelor celor care au adoptat-o primii, dar şi preocupările cetăţenilor în ceea ce priveşte aplicaţiile RFID care implică identificarea şi/sau localizarea persoanelor.

Evoluţiile viitoare şi funcţionarea pe scară largă a RFID ar putea consolida în continuare rolul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor ca motor al inovaţiilor şi factor de creştere economică.

Este necesar un cadru politic şi legislativ clar şi previzibil pentru a face acceptabilă pentru utilizatori această nouă tehnologie. Deoarece tehnologia RFID este transfrontalieră în sine, acest cadru ar trebui să asigure coerenţa cu piaţa internă.

Securitatea, protecţia vieţii private şi etica

Această tehnologie, care are capacitatea de a se răspândi cu uşurinţă şi de a conferi putere deţinătorilor săi, produce îngrijorări serioase în ceea ce priveşte protecţia vieţii private: RFID poate fi utilizată pentru a colecta informaţii legate direct sau indirect de o persoană identificată sau identificabilă şi care, prin urmare, sunt considerate date personale; etichetele RFID pot înmagazina date personale; tehnologia RFID ar putea fi folosită pentru a localiza sau a urmări persoane ori a configura profilul comportamental al acestora. RFID are potenţialul de a fi o tehnologie intruzivă. S-au manifestat preocupări privind încălcarea unor valori fundamentale, a vieţii private şi creşterea supravegherii, în special la locul de muncă, ceea ce poate conduce la discriminare, excludere, victimizare şi posibile pierderi de locuri de muncă.

Este clar că aplicarea RFID trebuie să fie acceptabilă din punct de vedere social şi politic, admisibilă din punct de vedere etic şi permisă din punct de vedere legal. RFID va putea să producă numeroase beneficii economice şi sociale, dar numai dacă se prevăd garanţii eficiente de protecţie a datelor, a vieţii private şi a dimensiunilor etice asociate care stau în centrul dezbaterii privind acceptabilitatea publică a RFID.

Cadrul legislativ comunitar privind protecţia datelor şi a vieţii private în Europa a fost construit pentru a face faţă inovaţiei. Protecţia datelor personale este reglementată de directiva generală privind protecţia datelor1, care este aplicabilă tuturor tehnologiilor care cuprind RFID. Directiva generală privind protecţia datelor este completată de directiva privind protejarea vieţii private în mediul electronic2. În conformitate cu aceste directive, autorităţile publice din statele membre trebuie să se asigure că introducerea aplicaţiilor RFID respectă legislaţia privind protecţia datelor şi a vieţii private. Prin urmare, este necesar să se furnizeze orientări detaliate privind aplicarea RFID şi să se elaboreze codurile de conduită aferente.

În ce priveşte securitatea, întreprinderile din domeniu, statele membre şi Comisia vor întreprinde eforturi comune pentru a înţelege mai bine aspectele sistemice şi ameninţările la adresa securităţii potenţial asociate cu răspândirea masivă a tehnologiilor şi sistemelor RFID. Un aspect important al răspunsului la provocările de mai sus îl constituie specificarea şi adoptarea unor criterii de proiectare care să evite riscurile la adresa vieţii private şi a securităţii, nu numai la nivel tehnic, ci şi la nivel organizaţional şi al desfăşurării activităţii economice. Prin urmare, înainte de alegerea sistemelor RFID şi instalarea aplicaţiilor RFID, este necesară o examinare detaliată a costurilor şi beneficiilor acelor riscuri specifice legate de securitate şi de protecţia vieţii private.

Transparenţa şi neutralitatea bazelor de date care vor înregistra identificatorii unici aflaţi în centrul sistemului RFID, stocarea şi manipularea datelor colectate, precum şi folosirea acestora de către terţi constituie o sursă de preocupare. Acesta este un subiect important, deoarece RFID va genera un nou val de dezvoltare a Internetului, care va conecta în cele din urmă miliarde de dispozitive inteligente şi detectoare sofisticate într-o infrastructură globală de comunicare în reţea. Această nouă fază a dezvoltării Internetului reprezintă „Internetul obiectelor”.

Sistemele de înregistrare şi nomenclatura identităţilor în viitorul „Internet al obiectelor” ar trebui să excludă întreruperile sau utilizarea involuntară de natură a provoca dezordine. Ar trebui ca sistemul să nu fie controlat de interese particulare, care ar putea folosi bazele de date şi sistemele în scopuri proprii. Cerinţele de securitate, etică şi protejare a vieţii private ar trebui garantate pentru toţi factorii interesaţi, fie persoane particulare, fie întreprinderi ale căror informaţii comerciale sensibile sunt integrate în procesele bazate pe RFID.

Pe parcursul proiectării sistemului, trebuie luate în considerare atât cerinţele părţilor implicate activ în instalarea sistemului informatic RFID (de exemplu, întreprinderi, administraţie publică, spitale), cât şi cerinţele utilizatorilor finali cărora li se aplică sistemul (cetăţeni, consumatori, pacienţi, angajaţi). Deoarece, în mod obişnuit, utilizatorii finali nu sunt implicaţi în etapa de proiectare, Comisia va sprijini elaborarea unui set de orientări specifice pentru aplicaţii (cod de conduită, bune practici) de către un grup restrâns de experţi reprezentând toate părţile implicate. Până la sfârşitul anului 2009, Comisia va publica o recomandare prin care va stabili principiile pe care autorităţile publice şi alte părţi interesate ar trebui să le aplice în materie de utilizare a RFID.

De asemenea, Comisia va lua în considerare includerea unor dispoziţii adecvate în viitoarea propunere de modificare a directivei privind protecţia vieţii private în mediul electronic şi, în paralel, va ţine seama de informaţiile furnizate de viitorul grup al factorilor interesaţi de RFID, de grupul de lucru „Protecţia datelor în conformitate cu articolul 29” şi de alte iniţiative relevante, precum grupul european „Etica în ştiinţă şi în noile tehnologii”. Pe aceste baze, Comisia va evalua necesitatea unor alte iniţiative legislative pentru protecţia datelor şi a vieţii private.

Comisia va monitoriza îndeaproape evoluţia către „Internetul Obiectelor”, în cadrul căreia este de aşteptat ca RFID să fie un element important. La sfârşitul anului 2008, Comisia va publica o comunicare în care va analiza natura şi efectele acestor evoluţii, acordând o atenţie deosebită subiectelor legate de protecţia datelor, încredere şi guvernanţă. Comunicarea va evalua opţiunile politice, inclusiv posibilitatea unor noi iniţiative legislative, atât pentru protecţia datelor şi a vieţii private, cât şi pentru a aborda alte obiective ale politicilor publice.

Observaţiile privind temele legate de securitate, protecţia vieţii private şi etică se găsesc în secţiunea 4 a prezentului aviz.

Alte teme ale politicii în materie de RFID

În afară de întregul domeniu al securităţii, protecţiei vieţii private şi eticii, alte teme ale politicii în materie de RFID privesc spectrul radio, standardele, sănătatea şi mediul.

Este important ca armonizarea condiţiilor de utilizare a spectrului să permită o bună mobilitate şi costuri reduse. Comisia a adoptat recent o decizie (2006/808/CE) pentru frecvenţele RFID în banda UHF. Se consideră că alocarea este adecvată pentru o perioadă de trei până la zece ani, dar, dacă vor apărea necesităţi suplimentare în materie de spectru, Comisia va acţiona în consecinţă, folosindu-şi competenţele în temeiul deciziei privind spectrul radio (676/2002/CE). CESE susţine această poziţie.

Adoptarea raţionalizată a noilor standarde internaţionale ISO şi armonizarea standardelor regionale sunt esenţiale pentru lansarea fără incidente a serviciilor. Organismele de standardizare europene corespunzătoare – CEN şi ETSI – sunt pe deplin implicate. Comisia invită aceste trei organisme ca, împreună cu întreprinderile din domeniu, să se asigure că standardele în curs de elaborare îndeplinesc cerinţele europene, în special pe cele privind protecţia vieţii private, securitatea, DPI şi autorizaţiile. Dat fiind că standardele din domeniu şi brevetele avansează adesea în paralel, CESE îndeamnă Comisia să facă tot posibilul pentru a determina întreprinderile din domeniu şi organismele de standardizare să acţioneze rapid pentru a împiedica dependenţa excesivă a aplicaţiilor europene ale RFID de drepturi costisitoare de proprietate intelectuală din afara Comunităţii.

În ceea ce priveşte mediul, dispozitivele RFID sunt integral reglementate de Directiva privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice (DEEE) şi Directiva privind limitarea utilizării anumitor substanţe periculoase în echipamentele electrice şi electronice (LSDEEE). În materie de sănătate, problema potenţială o reprezintă câmpurile electromagnetice asociate cu dispozitivele RFID. Câmpurile electromagnetice asociate cu RFID sunt, în general, de putere redusă, astfel încât este de aşteptat ca expunerea lucrătorilor şi a publicului să fie mult sub limitele stabilite în prezent. Cu toate acestea, în contextul creşterii generale a aplicaţiilor fără fir, Comisia va analiza permanent cadrul legal. CESE susţine această poziţie.

Observaţii

Deoarece Comisia îşi va publica recomandările către statele membre la sfârşitul acestui an, este de presupus că va accepta infrastructura de securitate a datelor şi de protecţie a vieţii private în forma sa actuală. Concret, aceasta presupune că organismele de protecţie a datelor care există deja în fiecare stat membru vor deveni autorităţile însărcinate cu protecţia datelor şi a vieţii private în contextul RFID.

În comunicare, Comisia a afirmat că, inter alia, va institui şi va consulta un nou grup al părţilor interesate. CESE ar dori să expună prezentul aviz acestui grup.

Există puternice ameninţări la adresa vieţii private şi a libertăţilor cetăţeneşti:

  1. etichetele RFID pot fi aplicate în/pe obiecte şi documente fără ştiinţa persoanei care ajunge în posesia lor. Deoarece undele radio traversează silenţios şi cu uşurinţă ţesăturile, materialele plastice şi alte materiale, este posibilă citirea etichetelor RFID cusute pe îmbrăcăminte sau fixate pe obiecte din portofele, sacoşe, valize şi altele;
  2. codul electronic al produsului dă posibilitatea oricărui obiecte de pe Pământ să aibă un număr de identitate propriu. Folosirea unor numere de identitate unice poate conduce la crearea unui sistem global de înregistrare a articolelor, în care fiecare obiect fizic este identificat şi asociat cu cumpărătorul sau cu proprietarul său la punctul de desfacere sau transfer;
  3. instalarea RFID necesită crearea unor uriaşe baze de date, care să conţină datele de pe etichetele unice. Aceste înregistrări pot fi asociate cu date de identificare personale, în special ţinând seama de extinderea memoriilor şi a capacităţii de prelucrare a calculatoarelor;
  4. etichetele pot fi citite de la distanţă, nelimitându-se la raza vizuală, de către dispozitive de citire care pot fi încorporate invizibil în aproape orice mediu în care se adună mai multe persoane. Dispozitivele pot fi încorporate în dale de podea, ţesute în covoare, mascate în cadrul uşilor sau ascunse în sertare, ceea ce face practic imposibil ca o persoană să ştie când este scanată;
  5. dacă identitatea personală este asociată cu numerele unor etichete RFID unice, persoana poate fi localizată sau i se poate elabora profilul fără ca aceasta să ştie sau să-şi dea consimţământul;
  6. se poate imagina o lume în care dispozitivele de citire RFID formează o reţea globală omniprezentă. O astfel de reţea nu ar avea nevoie de dispozitive peste tot. Sistemul din zona de circulaţie cu taxă din Londra poate localiza toate autovehiculele care intră în perimetrul central cu relativ puţine camere, strategic amplasate. În acelaşi mod, se poate construi o reţea de dispozitive de citire a etichetelor RFID strategic amplasate. Acest lucru nu trebuie permis.

În cel de-al şaptelea Program-cadru, Comisia a oferit deja indicaţii privind aplicarea etică a tehnologiei, deoarece aceasta afectează securitatea datelor şi protecţia vieţii private („Ghidul candidatului” pentru proiectele de colaborare, p. 54)3. RFID este un exemplu de prim ordin al relaţiei în evoluţie dintre tehnologie şi drepturile legale sau aşteptările publicului în materie de protecţie a vieţii private în colectarea şi partajarea datelor. Apar probleme de protecţie a vieţii private oriunde se colectează şi se stochează, în formă digitală sau altfel, date care permit identificare unică a unei sau mai multor persoane. Absenţa controlului sau controlul necorespunzător al divulgării datelor poate fi principala cauză a problemelor în materie de protecţie a vieţii private. Cele mai des întâlnite surse de date care sunt afectate de probleme de protecţie a vieţii private sunt sănătatea, justiţia penală, finanţele, genetica şi localizarea. Localizarea este problema-cheie a RFID.

În indicaţiile sale4 privind modul de abordare a protecţiei datelor şi vieţii private, Comisia a stabilit opt principii aplicabile de bună practică. Astfel, datele trebuie să fie:

  • prelucrate în mod onest şi legal;
  • prelucrate în scopuri limitate;
  • adecvate, pertinente şi nu în exces;
  • corecte;
  • păstrate numai pe perioada necesară;
  • prelucrate în conformitate cu drepturile persoanei respective;
  • sigure;
  • netransferate în ţări care nu asigură o protecţie adecvată în domeniu.

Aceste orientări sunt pe deplin adecvate problemelor de protecţie a vieţii private şi de securitate a datelor pe care le implică aplicaţiile RFID.

În opinia CESE, principiile fundamentale de bună practică sunt următoarele:

  • utilizatorii RFID trebuie să-şi facă publice politicile şi practicile şi nu ar trebui să existe baze de date secrete privind informaţia personală;
  • persoanele au dreptul să ştie dacă articolele comercializate cu amănuntul conţin etichete sau dispozitive de citire RFID. Orice citire care se produce într-un loc de desfacere cu amănuntul trebuie să fie transparentă pentru toate părţile;
  • utilizatorii RFID trebuie să anunţe scopurile pentru care utilizează etichete şi dispozitive de citire. Colectarea informaţiilor ar trebui limitată la ceea ce este necesar pentru scopurile declarate;
  • utilizatorii RFID sunt răspunzători de aplicarea tehnologiei şi de operarea strict în cadrul legislaţiei şi al orientărilor privind securitatea datelor. De asemenea, aceştia sunt responsabili pentru securitatea şi integritatea sistemului şi a bazelor sale de date.

Modul în care aceste principii ar trebui puse în practică.
În cazul ideal, orice societate care participă la tranzacţii între societăţi şi consumatori, precum comercianţii cu amănuntul, vânzarea de bilete, controalele de acces sau serviciile de transport, ar urma să dea clienţilor o formă de garanţie că aceste principii vor fi respectate, un fel de cartă a protecţiei consumatorilor. În plus, CESE propune următoarele orientări:

  1. comercianţilor ar trebui să li se interzică să forţeze sau să oblige clienţii să accepte etichete active sau pasive în produsele pe care le cumpără. Printre opţiuni, s-ar putea număra lipirea etichetelor pe ambalaj sau utilizarea unor etichete amovibile, asemănătoare etichetelor de preţ;
  2. clienţii trebuie să aibă libertatea de a îndepărta sau de a dezactiva orice etichete de pe articolele aflate în posesia lor;
  3. RFID nu trebuie folosită pentru localizarea persoanelor. Localizarea persoanelor este o acţiune inadecvată, indiferent că se face prin îmbrăcăminte, bunuri sau alte articole;
  4. RFID nu ar trebui utilizată niciodată într-un mod care să elimine sau să reducă anonimatul;
  5. autoritatea responsabilă ar trebui să indice clar că (c) şi (d) vor fi admisibile numai în situaţii excepţionale şi cu obţinerea în prealabil a aprobării oficiale a autorităţii.

Pot fi avute în vedere anumite excepţii de la orientările anterioare, atunci când:

  • persoanele îşi exercită dreptul de a păstra etichetele active în beneficiu personal;
  • persoanele îşi dau consimţământul să fie localizate în medii sensibile, cum sunt clădirile şi instituţiile publice şi private de înaltă securitate;
  • persoanele optează pentru folosirea aplicaţiilor care îi vor localiza şi îi vor identifica în acelaşi mod în care sunt deja localizate şi identificate prin folosirea telefoanelor mobile, a cardurilor ATM, a adreselor de internet etc.

Orice astfel de excepţie ar trebui notificată autorităţii responsabile.

O categorie de aplicaţii care ar putea primi exonerare generală este localizarea persoanelor şi a bunurilor în zone de tranzit. În sectorul transportului aerian, bagajele ar putea fi etichetate la îmbarcare pentru a îmbunătăţi securitatea şi siguranţa manipulării, iar pasagerii ar putea fi etichetaţi pentru a îmbunătăţi şi a accelera îmbarcarea la timp şi derularea activităţilor de securitate. O altă aplicaţie ar putea fi localizarea pacienţilor după internarea în spital, în vederea intervenţiilor chirurgicale. Esenţială pentru acceptabilitatea acestei categorii de aplicaţii este certitudinea eliminării etichetei la sfârşitul episodului de tranzit.

RFID nu este o tehnologie matură, astfel încât potenţialul său deplin nu este încă înţeles. Pe de-o parte, poate aduce beneficii greu de imaginat civilizaţiei noastre tehnologice, iar pe de altă parte poate reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private. CESE are convingerea că aplicaţiile RFID ar trebui dezvoltate în conformitate cu un cod etic strict în materie de protecţie a vieţii private, de libertate şi securitate a datelor, dar că, odată luate măsurile de protecţie necesare, dezvoltarea aplicaţiilor sale trebuie continuată.

În concluzie, în cazul în care se autorizează aplicaţii RFID, instalarea acestora trebuie să fie pe deplin transparentă pentru toţi cei implicaţi. Aplicaţiile care îmbunătăţesc manipularea bunurilor sunt general acceptate. Aplicaţiile care implică etichetarea persoanelor sunt în general inacceptabile, cu excepţia mediilor cu trafic intens. Aplicaţiile care asociază persoane cu mărfuri pot fi acceptabile în scopuri de marketing. Aplicaţiile care identifică persoane prin intermediul mărfurilor pe care le-au cumpărat sunt, în general, inacceptabile. Cu toate acestea, unele aplicaţii sunt inadecvate într-o societate liberă şi nu ar trebui autorizate niciodată. Necesitatea imperativă de a proteja viaţa privată şi anonimatul trebuie să constituie miezul recomandării adresate de Comisie statelor membre.

Bruxelles, 11 iulie 2007.

Preşedintele
Comitetului Economic şi Social European

Dimitris DIMITRIADIS		Secretarul general
al Comitetului Economic şi Social European

Patrick VENTURINI

1 Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

2 Directiva 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale si protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice.

3 http://cordis.europa.eu/fp7/dc/index.cfm?fuseaction=UserSite.CooperationDetailsCallPage&call_id=11

4 Directiva 95/46/CE privind protecţia datelor, articolul 6.

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!

Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.

Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!

În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.

Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:

1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.

Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.

Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.

Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.

Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.

Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1

Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.

Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.

Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.

În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.

Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!

Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.

Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).

Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.

Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.

Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:

– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.

Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.

Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.

Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?

Dar să mergem la problemă în sine!

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.

(continuarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
  2. Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎

21 de rubini. Critica criticilor (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

21 de rubini. Critica criticilor (I)

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, încep cele câteva critici ale criticilor.

I. Critică la critica unui preot sibian

Am amintit mai sus despre această critică.
Autorul începe cu o radicală catalogare „din punct de vedere cinematografic”: „filmul este sub-mediocru”.
Pentru mine, sentințele date înainte de proces cad sub suspiciunea îndreptățită de vinovăție de subiectivism. Și, da, înțeleg faptul că se poate întâmpla ca așezat la masa de scris omul să înceapă cu concluziile. Dar este necesar pentru cinstea autorului și absolut obligatoriu pentru creștinătatea lui să lase concluziile la urmă. Și dacă a început cu ele, să le dea la o parte și să înceapă „de la zero”.
Desigur, se poate întâmpla să fie bune concluziile. Dar binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Obișnuința cu punerea concluziilor înainte de procesul de cercetare, înainte de analiza obiectivă, garantează subiectivismul.

În acest caz, autorul continuă cu părerea lui despre „compoziție, lumini, unghiuri ori plan secund”. Părere, ați ghicit, proastă.

Pentru procesul autorului criticii de (ne)gândire și (ne)cercetare, precum și de expunere, o frază din primul paragraf propriu-zis mi se pare paradigmatică:

„Detaliile artistice sunt cvasi-absente, filmarea lacului și sugestia posibilei înecări a seminaristului, sugerată limpede doar la final, nu salvează nimic din impresia artistică, deși la începutul filmului pare a fi o enigmă ce se dorește a fi dezlegată.”

M-a zgâriat pe creier această frază, cu a ei „sugestie sugerată limpede” (sic!) și cu lipsa de legătură între început și continuare. Prezența sau lipsa detaliilor artistice este de discutat, dar această frază nu discută, ci proclamă. Folosind o părere personală despre cum i se pare că ar fi trebuit să se desfășoare filmul drept argument unic și cu putere absolută.

Am nădăjduit ca primele subiectivisme – repet, mereu expuse drept adevăruri imuabile – să nu fie caracteristice pentru restul textului. Mai ales că după șirul de „pecetluiri” negative urmează părerea că

„Aceste lucruri pot sugera că regizorul este preocupat doar de conținut, să coborâm așadar spre conținut.”

Și m-am gândit: viziunea artistică este personală; de gustibus et coloribus.., cum ziceau străbunii. Hai să vedem însă analiza conținutului!

Și iată prima frază a „analizei conținutului”:

„Filmul șochează încă de la început cu prezentarea frustă a unor idiosincrazii morale ale regizorului: corupția de la toate nivelurile societății, din toate compartimentele ei, cu accent pe presupuse acte de corupție din administrația bisericească, nimic neobișnuit până aici.”

Am citit de două ori fraza.
Pentru că filmul, după cum se poate vedea aici, începe cu un citat din Sfântul Apostol Pavel: În parte cunoaștem și în parte proorocim (I Corinteni 13.9).

Iar vizual, începe cu un mers prin pădure al cuiva ce pare legat la ochi. După care urmează o ceremonie publică, în care cei prezenți sunt purtătorii odioaselor măști din Plandemie, și la care se țin unele cuvântări „de bune intenții”; intersectată cu mersul chior prin pădure.
Acesta este începutul. Acestea sunt primele șase minute. Ceea ce, în cinematografie, înseamnă enorm.
De fapt, trec peste 12 minute din film fără să se prezinte ceea ce pretinde autorul criticii!
Timp de 12 minute și mai bine, nu se prezintă niciun act de corupție, la niciun nivel.
Ceea ce face din fraza autorului o minciună sfruntată.
Și, iată, am prezentat întâi faptele, apoi concluzia, așa cum este firesc.

Reiau: începutul filmului nu șochează prin prezentarea corupției, așa cum minte fraza pe care am citat-o. Acesta este un fapt, nu o părere subiectivă, nu o impresie, nu o chestiune de gust!

Îndată după fraza mincinoasă, autorul continuă întregul paragraf cu o serie de fraze legate de ceea ce el pretinde a fi „recunoașterea” în procuroarea din film a procuroarei Laura Codruța Kovesi. Pe post de argumente se aduc următoarele:
– „are și ea trei nume”
– „face sport”
– „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit. Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.”

Poate pentru că am și eu „trei nume”, pentru că am avut mai multe colege și colegi cu „trei nume”, văd cel puțin forțată folosirea acestui fapt ca argument. La fel și „a face sport”, care în cazul procuroarei din film înseamnă că… aleargă de dimineață, uneori. De aici și până la sportul de performanță făcut de L.C. Kovesi distanța este prea mare ca să fie trecută atât de ușor – dacă vrem să fim corecți.

Mai greu îmi este să discut cu liniște ultimul așa-zis argument.

Încă din copilărie am urât pe cei care se legau de ceea ce ei socoteau lipsuri fizice ale altora. Devenit creștin am înțeles că această practică este satanică: este o încercare diabolică de compensare a propriilor complexe prin insultarea altuia. Este o formă de violare psihologică a persoanei agresate. Și dacă nu i-am mai urât pe cei care o practică, ci i-am compătimit, scârba față de gest mi-a crescut însă.

Dacă autorul ar fi spus doar „Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.”, am fi avut de-a face cu o părere discutabilă – factual greșită, dar de înțeles. Însă textul „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit” nu are nicio valoare argumentativă. Mai mult, se pot indica scene din film care dovedesc falsitatea absolută a pretenției lipsei de forme feminine. Fiind o afirmație atât neadevărată în sine, cât și lipsită de valoare de argument, înseamnă că este doar un atac abject la feminitatea actriței. Din partea unui preot! Dumnezeu să îl lumineze și să îl ierte!

Dar să trecem peste această mizerie și să revenim la „argumentele” criticului!

Zice d-sa, că „asemănarea fizică este trasă la indigo”.
Oare?
Corina Moise are în jur de un metru șaizeci, poate și mai puțin. Deși înălțimea d-sale nu este publică, se poate vedea prin comparație cu actorii cu care a jucat. Laura Codruța Kovesi are un metru optzeci. Pretenția asemănării fizice „la indigo” devine cel puțin absurdă. Dar probabil chipul cu influențe grecești al Corinei Moise și chipul cu trăsături ardelenești al Codruței Kovesi, pentru mine clar două tipuri diferite, să i se pară autorului criticii „la indigo”. Nu știu cum, dar ar fi singura explicație care să nu sugereze o adâncă desprindere de realitate.

În paragraful dedicat pasional procuroarei Laura Codruța Kovesi, pe care o vede până și fizic în personajul interpretat de Corina Moise, autorul ajunge însă mult mai departe decât am văzut mai sus.

În film procuroarea Nina Lucreția Ciofu prezintă un adevărat șir de slăbiciuni: de la cea față de iubitul franco-rus până la fumat, de la pasivitatea și chiar tentația acceptării în fața avansurilor unei lesbiene cu putere până la încercarea de a-l convinge pe un martor să renunțe la mărturie, ca să poată închide dosarul. Și poate cele mai importante sunt coșmarurile, dorința de a face dreptate judiciară pentru a se împăca pe sine – fiind marcată de tragedia familiei sale. Pentru această chemare ajunge să se scufunde într-o lume care nu era a ei, zugrăvită mai întâi de clubul în care dansează… exagerat, în care prietenele se dedau la lesbianism iar alții la consum de droguri. Procuroarea merge pe o linie foarte subțire între bine și rău, pentru că imboldul de a face bine există, dar motivația este greșită și călăuzirea de Sus lipsește.

Față de complexitatea acestui personaj cu lumini și umbre, autorul criticii amintite pretinde însă, fără niciun argument, că procuroarea din film „nu are nicio slăbiciune”. Mai pe larg și mai emoțional decât arătăm, concluziv, aici. Și total străin realității.

Dar ceea ce urmează este și mai și: autorul criticii pretinde că procuroarea

„La final este comparată chiar cu Fecioara Maria… Paralelismul sugerat este absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios, mai ales din partea unui regizor preot. […] Tot în final, tatăl seminaristului și al surorii acestuia, incoruptibila procuroare, este asemănat cu Hristos, când rostește ritos, cu mințile pierdute, într-un ospiciu, ”mi-e sete”. Sugestia este cel puțin oribilă.”

Dar care sunt argumentele părintelui C.S. pentru aceste afirmații?

Că procuroarea, după ce și-a pierdut copilul în urma arestării abuzive, „merge la biserică unde se cântă priceasna sărbătorii Întâmpinării Domnului: ”maică și fecioară”, iar ea se închină foarte evlavios în fața icoanei”.
Deci, după autorul criticii, PREOT, repetăm, o femeie care și-a pierdut sarcina și merge și se închină foarte evlavios la icoana Maicii Domnului prin asta „se compară cu Fecioara Maria” și „sugerează” un paralelism „absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios”.
De asemenea, după autorul criticii, PREOT, oricine spune „mi-e sete” săvârșește blasfemia de a se asemăna cu Christos.

Voi trece mai repede peste faptul că suntem chemați la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru că nu această chemare o are în vedere preotul critic. D-sa pretinde existența unei asemănări blasfemiatoare. Doar că pentru asta nu prezintă absolut niciun argument rațional.
Să pretinzi că cineva care se închină la o icoană vrea să ia locul celui din icoană trece mult de hotarele unei gândiri logice, oricât de personale. Și, exprimată această pretenție, devine un act grav, pentru că denotă o înfricoșătoare confuzie între închipuirile proprii și realitate.

Absurditatea acestor rânduri este atât de evidentă, răutatea speculației complet gratuite este atât de mare, încât mi-a fost rușine de rușinea autorului. Pentru orice om rațional, „paralelismul” văzut de critic există doar în închipuirea acestuia; și este greu să nu te întrebi de unde vine o închipuire atât de bolnavă. Dar mă străduiesc să nu îmi pun această întrebare. Și îndemn și pe cititor să nu și-o pună, ci să se roage, cum mă rog și eu, să fim păziți de asemenea închipuiri, dar mai ales de căderea de a le confunda cu realitatea.

scena în care fosta procuroare se pleacă Maicii Domnului
interpretată de părintele C.S. drept așezarea ei la egalitate cu Sfânta Fecioară…

Continuarea criticii se face pe aceeași linie: totul este rău, totul este prost, iar dacă nu se poate dovedi asta cu filmul se aduc interpretări fantasmagorice.
De pildă, autorul pretinde că filmul ar face „trimiteri personale către Î.P.S. Antonie al Ardealului”. Sub „motivul” că îi apare chipul pe peretele seminarului… „alături de Eminescu, Creangă și alte 5-6 personalități pe care nu le-am reținut”. Absurditatea argumentației este evidentă, așa cum evidentă este și lipsa de corectitudine a criticii: dacă nu ai reținut ce personalități apar, este extrem de riscant și neprincipial să tragi concluzii în privința rostului apariției personalităților. În privința lipsei de corectitudine a criticii amintim că autorul declarase că lipsesc detaliile artistice, că „planul secund nu este semnificant”, desigur „cu câteva mici excepții”. Doar că aici ar fi o excepție mare, nu mică, de vreme ce ajunge să dea nume episcopul securist și criminal. Totuși „argumentația” preotului critic suferă de o mare lipsă: pe perete apar mai multe chipuri de clerici. Este aici exact cursa pripelii sau superificialității: dacă nu îți aduci aminte de personalitățile de pe perete, nu tragi concluzii despre semnificația apariției lor. Ca urmare, cel care a trimis de la personajul de film la Mitropolitul Antonie este doar părintele C.S., iar nu filmul!

Din această lipsă de seriozitate a abordării iese și fraza

„Atacul este complet gratuit, dovedind că regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.”

Doar că atacul îi aparține exclusiv preotului critic, interpretării sale nefondate și pripelii de a da nume.

Iar partea cu „regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.” amintește izbitor de discursul din film al personajului numit Părintele Porumbacu, dat pe post de răspuns într-o emisiune tv: total pe lângă subiect, dar învăluit în vorbe late.
O altă asemănare izbitoare între critica aceasta și film apare ceva mai devreme în critică, atunci când părintele C.S. pretinde că „se țin lanț atacurile la ierarhia bisericească”. În film, Părintele Alexie, fost deținut politic, a fost înlăturat de la biserica pe care a ridicat-o de Părintele Desagă. Care nu-i dă voie Părintelui Alexie nici să mai vină să slujească în biserica pe care a ridicat-o. Atenționat de oameni că ceea ce face este urât, Preotul Desagă îl atacă pe Părintele Alexie. Iar când acesta spune că nu le-a zis oamenilor nimic, dar „văd ei și singuri”, Părintele Desagă sare: „Adică Preasfințitul nu e drept, bă!?!” și, întorcându-se către protopop „Preacucernice Părinte! Dacă nu faceți Sfinția Voastră raport la episcopie, atunci fac eu! Așa nu se mai poate! Smintim oamenii!”.

De fapt aceste două pretexte sunt unele dintre uneltele preferate ale Administrației Bisericești pentru punere a pumnului în gură. Orice observație a greșelilor administrative – și nu numai – este declarat „atac la ierarhie”. Și orice îndemn public la îndreptare este declarat „smintirea oamenilor”.

Ceea ce uită – sau vor să uite – cei din administrație, ca și autorul criticii pe care o analizăm, este că oamenii văd relele din Administrația Bisericii. Și chiar dacă sunt puse pe seama Bisericii la general și impersonal, cumva scoțându-i pe vinovați de sub directa răspundere, rod în credința oamenilor. Aceste răutăți rod, nu criticile, nu atacurile sectelor sau clasei politice! Pentru că atunci când clericii sunt cu adevărat credincioși, Biserica trece prin orice prigoane și încercări cu fruntea sus. Având ca vie parte a sa toți credincioșii adevărați. De propaganda mincinoasă ori de critici se smintesc doar cei deja smintiți – adică, de fapt, doar își confirmă sminteala. Cei care Îl caută pe Domnul nu se smintesc, ci se bucură de critici, căci îi ajută să se îndrepte. Și se bucură și de acuzațiile nedrepte, căci îi fac părtași suferințelor Domnului. Ca urmare, oamenii se smintesc de relele pe care le văd la Administrația Bisericească și exponenții ei – adică la aceia care sunt mai mult negustori decât clerici.

Și aceste realități au fost surprinse de 21 de rubini, dar unii nu vor să le înțeleagă. Cel puțin deocamdată.

Pe această linie greșită se află și critica amintită, care continuă cu răstălmăciri până la capăt.

De pildă, autorul criticii repetă că „singura luptătoare pentru cinste și corectitudine” ar rămâne „procuroarea noastră cu trei nume”. Pe când filmul arată cu totul altceva. Procuroarea era derutată de tot ce se întâmpla în jur, șovăind între a se adapta lumii mizere a „gloriei sociale” sau a miza pe corectitudine. Alegerea însă nu îi va aparține, căci este arestată înainte de a mai putea închide dosarul fierbinte sau a-l instrumenta. Scena amintește și de faptul că în război cea mai mare greșeală este șovăiala, dar și că se plătesc totdeauna compromisurile. Ce-i drept, șovăirea în a urma răul echivalează în această societate cu a-i fi dușman; și procuroarea trece printr-o abuzivă pedeapsă, care însă o eliberează. Oricum, cu totul, este altceva, deplin altceva, decât pretinde critica părintelui C.S.

Un punct de coborâre la un nivel apropiat de cel al fantasmagoricei egalități între procuroare și Maica Domnului este neașteptata laudă adusă primarului (Burducea). Pe care, cu totul străin realității filmului, criticul îl vede drept un „personaj cu adevărat tragic”, o victimă care „cedează insistențelor tatălui” etc.

Doar că „biata victimă” de primar s-a împotrivit tatălui pentru că avea nevoie acum de daruri și bani, nu la Crăciun, când i le promitea tatăl; dar când acesta promite bani pe lângă porcul de Crăciun, devine mare susținător al ideii (a se vedea min. 00:17:00 – 00:21:38 în versiunea de pe canalul Părintelui Ciprian Mega). Ca urmare, nici vorbă de cedare în fața „insistențelor tatălui”, e vorba doar de negocierea prețului potrivit. Este un fapt absolut clar, viziunea criticii pe care o comentăm fiind și aici o distorsionare gravă a realității.

La fel cum o distorsionare a realității este și interpretarea ultimei scene în care apare primarul.

Autorul criticii pretinde că procuroarea l-ar trata „cu scârbă și dispreț superior”, deși de fapt aceasta are doar tonul oficial tipic și necesar (o paranteză cu felul în care se poartă chiar cu ea, după arestare, o fostă colegă, e mai mult decât lămuritoare).
Și mai ales pretinde părintele C.S. că primarul ar fi „spășit, pocăit, înțelepțit, meditativ, acceptând senin și smerit disprețul cu care îl tratează de sus procuroarea…”. Un șir de epitete care ține locul realității. Așa cum pretenția că primarul ar fi o victimă este tot o minciună pusă în locul realității, după cum ne arată clar filmul: Burducea a fost nouăsprezece ani primar, adică aproape cinci mandate, din ultimul mutându-se la Consiliul Județean, ca orice victimă care se respectă. Apoi ajunge, sărmana victimă, senator, secretar de stat, la Curtea de Conturi… apoi și-a luat și Bacalaureatul. Căci, desigur, așa se întâmplă victimelor: sunt puse în tot felul de funcții, apoi sunt silite să dea și „Bacul”. Dar criticul nostru îl vede evlavios, pe motiv că „are metanii în mână”. Trecând, criticul nostru, cu toată liniștea, peste „cucernica” înjurătură a primarului după înșiruirea funcțiilor și închisorii (min. 2:06:50). Ce poate exprima mai bine evlavia decât să înjuri cu metaniile în mână pentru că ai făcut pușcărie după ce ai slujit corupția zeci de ani? Rămâne să citesc o critică a aceluiași autor în care să explice cât de neînțeleși sunt tâlharul din stânga lui Iisus și torționarii comuniști. Pentru că primarul în cauză, după ce înșiră anii în care a contribuit masiv la tot răul din sistem, după ce arată câte funcții înalte (și esențiale administrativ, legislativ și economic), după ce încheie șirul cu o înjurătură, după ce se dă nevinovat pe motiv că „linia era trasată” (vom reveni!), după ce că tutuiește procuroarea care îi vorbește cu dumneavoastră, trece la justificarea acțiunilor lui (vom reveni!) și apoi la familia ei – pe care aceasta nu a adus-o în discuție nici măcar pe departe. Folosind apelul la tragedie ca un mijloc de a bloca ancheta. Pe scurt, un nomenclaturist cu o carieră de succes, urmată de „ceva” pușcărie, total nepocăit, având învățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3.5). Acesta este personajul despre care critica părintelui C.S. declară „Este eroul tragic, adevărata victimă a timpurilor și a istoriei necruțătoare.”. Afirmația este de o păgânătate izbitoare, de un ateism perfect. La fel de bine textul se potrivește și lui Iuda.

Am spus că voi reveni la justificările repetate ale primarului.

Discursul lui Burducea este genial, dar nu pentru ciudata răstălmăcire a criticului C.S., ci pentru că explică de ce mulți oameni ai sistemului nu se mai fac bine nici măcar atunci când pare că au venit la Credință: pentru că își justifică păcatele, pentru că le lipsește pocăința. Discursul lui Burducea este o parodie a sincerității: el recunoaște doar ce îi convine, dar, precum părinții lui George, precum alți corupți din film, se ascunde după jalnicul pretext „așa făceau toți”, „așa era sistemul”, „așa era linia”.

Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit, ne previne Mântuitorul (Matei 12.37). Dăm doar un exemplu: Burducea spune că „Linia era trasată: un mandat pentru Partid, al doilea pentru tine!” (2:07:17 – 2:07:22). Dacă Burducea ar fi fost o „victimă a împrejurărilor”, ajunsă „cu de-a sila” în poziția de primar, tot ar fi avut cel puțin două mandate în care să lucreze pentru ceilalți. Adică pentru alegători, nu doar pentru Partid sau pentru sine. Aici se impune o legătură cu prima apariție a primarului, când acesta îi spune lui Spărietu (tatăl lui George): „Da’ voi cu ce dracu’ mă ajutați pe mine?!”. Cu votul? Cu taxele? Cu impozitele? Cu accizele? Cu… Nu! Ajutorul dorit de primar, și de la promiterea căruia devine binevoitor este mita. Și nu doar un porc de Crăciun, ci și bani. Odată promise acestea, Burducea devine „tătic” pentru petent, în locul mârlanului de până atunci.

Ca urmare, orice pretenție de nevinovăție, de victimă a împrejurărilor, este o minciună totală. Ar fi cazul să ne amintim lucrul peste care am trecut mai repede deasupra: nu este silit cineva să devină primar, consilier „la județ”, senator, secretar de stat etc. Nu este silit cineva să devină măcar una dintre acestea, cu atât mai mult toate.

Înseși vorbele lui Burducea îi dau de gol fățărnicia, vicleana ascundere în spatele metaniilor și bătrâneții: nu s-a pocăit pentru nimic, dă vina pe alții, nu își asumă nimic din răul făcut, își găsește nesfârșite scuze, aruncă vina pe toți, pe popor, pe țară.
„Noi făcusem ce credeam că e mai bine…” spune Burducea.
Criticul C.S. îl crede, și s-ar crede pe sine chiar Burducea dacă ar fi real, căci omul știe să se mintă foarte bine. Dar unde este dovada minciunii? În primul rând, chiar în discursul său: el știe că au făcut rău, dar pretinde că era tot ce se putea face. Doar că un om bun preferă să moară decât să devină părtaș răului, mai ales unui rău atât de mare ca răul național. Și, mai mult, îl avea pe Părintele Alexie. Care era o pildă vie a ceea ce trebuie făcut, un glas al drumului către Rai, un învățător al Adevărului. Dar primarul alege să nu îl asculte! Nici măcar în ultimul discurs nu scapă un cuvânt măcar despre el: i-ar fi făcut praf toată pălăvrăgeala. Atunci când Burducea spune „noi nu ne mai facem bine”, spune adevărul, dar nu cum crede el: da, ei, cei care până la capăt resping pocăința, nu se mai fac bine.

Discursul lui, cu tot cu înjurături și rotitul metaniilor, este fals, pentru că este o simulare a unei moralități de care primarul rămâne străin. Sau, altfel spus, cuprinde jumătăți de adevăr, ca orice discurs politicianist.

Toate acestea sunt limpezi pentru cine urmărește logica filmului.
Din nefericire, critica părintelui C.S. este străină logicii. Nu doar logicii filmului, ci logicii în general. Cred că se vede asta foarte bine: fiecare paragraf din textul d-sale este plin de afirmații străine realității, de fracturi logice, de răstălmăciri izbitoare.
Iar faptul că mulți se regăsesc în ea dovedește clar cât de necesar este filmul 21 de rubini.

Mai notez la critica criticii părintelui C.S. o observație care nu mi se pare chiar minoră. Autorul pretinde că

„Ironia face că în acel final în care returnează tatălui ei ceasul cu 21 de rubini, ne dăm seama că tatăl ei fusese de fapt cel de la care plecase toată corupția din film, căci el ținuse cu încăpățânare să cumpere pe bani locul fiului său la examenul de admitere în seminar. Cercul se închide penibil, stângaci și incongruent cu ideea filmului.”

Nu voi răspunde cu o ironie, cu toate că pare firească.
Ci voi arăta că acțiunea pleacă de la soția lui Spărietu, de la mama care își ucisese doi copii și l-a nenorocit și pe al treilea cu ambiția ei de a trece peste Dumnezeu ca să își vadă copilul la seminar. Dacă pretindem, precum criticul C.S., că „toată corupția din film” începe cu părinții care vor să cumpere un loc la seminar pentru George, chiar și atunci critica este greșită: acțiunea, implicit corupția, pleacă de la mamă.
Doar că a pretinde că „toată corupția din film” pleacă de la cei doi părinți este o absurditate absolută: corupția exista deja și cea mai mare parte din ea se află mult dincolo de zona celor doi. Cei doi părinți par niște rotițe minore în mecanismul general al corupției, dar ceea ce ne arată filmul este că ei aleg să fie parte din sistemul corupt, respingând ascultarea de Dumnezeu. Iar plata păcatului este moartea…

Sunt lucruri foarte clare din acest film. Dar critica părintelui sibian se închide „penibil, stângaci și incongruent”, incongruent cu filmul și realitatea: cu o apologie a corupției „timpului condamnat”, respectiv a primarului tartor al corupției.

Filmul se încheie cu un mi-e sete trist: o sete de o lume mai bună, o sete pe care doar Dumnezeu o poate sătura. Căci tot cel ce bea din alte fântâni decât cea a Duhului Sfânt, va înseta iarăși (Ioan 4.13-14).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

„Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
„Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…”
Și Românii n-au fost prigoniți?
„Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…”
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
„Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!”
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
„Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?”
„Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
„Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?”
„Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!”
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul etnic religios grecesc (I)

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Diplomația este arta de a negocia interesele personale sau de grup atunci când nu ai puterea să le impui.
Din păcate, Românii de astăzi sunt prostiți să confunde discursurile diplomatice (de pildă, electorale) cu „intenții reale”, „principii reale” etc.
Acest lucru se vede și în purtarea prostească a diplomației „românești” în Țară și străinătate. Dar și în purtarea prostească a Românilor, mai ales ca reprezentanți ai unor comunități (obști) mai largi, chiar ai Țării sau Națiunii, în fața străinilor.

De pildă, există largi grupuri din Biserică ce manifestă o puternic însușită slugărnicie față de anumite etnii, naționalități, culturi.
Vom sublinia aici faptul că fiecare etnie, naționalitate sau cultură are și lucruri frumoase, bune, folositoare etc. Dar și că fiecare etnie, naționalitate sau cultură are și lucruri urâte, rele, dăunătoare etc.
Slugărnicia amintită vine din convingerea (rasistă!) a superiorității totale a unei etnii, naționalități sau culturi față de propria etnie, naționalitate sau cultură.

Dintre grupurile amintite fac parte cei numiți la Nord și Est de actualele hotare ale României Rusofoni (iar aici, adesea, Rusofili). Aceștia sunt oameni care trec de la prețuirea unor creații rusești frumoase, bune, folositoare etc. la adorarea Rusiei/Rușilor. Astfel ei ajung să ignore genocidul săvârșit sute de ani de Rusia, țarii ruși, conducătorii ruși, armatele rusești etc. împotriva Românilor (sau a oricărui alt popor). Ba chiar să îl îndreptățească!
La fel sunt Ucrainofonii sau Ucrainofilii, care, la fel, adoră Ucraina/Ucraineenii, ignorând genocidul săvârșit de peste 150 de ani de Ruteni și Ucraineeni împotriva Românilor (a se vedea și lucrarea esențială Rutenizarea Bucovinei… de Isidor Ieșeanu, pentru vechimea acestui genocid).
La fel sunt Maghiarofonii sau Maghiarofilii care, căzuți în cap după „măreața cultură maghiară”, ajung să îndreptățească monstruoasele crime și inumana purtare față de Români și celelalte populații invadate de Unguri (care sunt prioritari între Alpi și Caucaz numai față de Turci și Tătari…).
La fel sunt Austrofilii, adesea integrați cu Maghiarofonii și/sau Germanofonii (Germanofilii), care în adorația lor absurdă față de ziduri și o ordine stearpă și stupidă ajung să îndreptățească nenumăratele masacre anti-românești austriece și regimul genocidar austriac.
Exemplele pot continua, însă titlul îți arată, iubite cititor, că subiectul esențial al acestor pagini este altul: slugărnicia unor Români față de Greci și Grecism. Iar aici mă opresc mai ales la aceia care, deși sunt (sau ar trebui să fie) ai Bisericii, uită că Dumnezeu este singurul Căruia i se cuvine adorare. Și ajung să-i adore pe Greci, „Ortodoxia Grecească” etc.

Ei uită, dinadins, că dincolo de lucrurile bune făcute de unii Greci, se află multe lucruri rele făcute de Greci ca sistem politic și națiune.
Printre cele mai rele fiind extremismul etnic religios grecesc.
Extremism ce a adus și aduce foarte multe suferințe Românilor.
Doar că aici intervine și diplomația grecească, o diplomație excepțională, de la care Românii au foarte mult de învățat. Diplomație ce acoperă extremismul grecesc, inclusiv în, sau mai ales în forma sa de extremism etnic religios.
De pildă, se ajunge ca un eretic fanatic, un mincinos „în numele Domnului” (de fapt, în numele Grecismului!), Cosma Etolul/Etolianul, să fie proclamat „sfânt”, ba chiar „întocmai cu Apostolii”; asta cu toate că nu a adus niciun om la Ortodoxie toată viața lui, iar activitatea sa a fost exclusiv de grecizare prin minciună și forță a Românilor și Albanezilor din Epir, Tesalia, Macedonia etc. Și, culmea diplomației grecești, respectiv a slugărniciei și josniciei românești, ereticul rasist ajunge să fie venerat ca sfânt de Românii pe care i-a urât, mințit, manipulat, blestemat și împotriva cărora a organizat acțiuni de exterminare (de genocid), inclusiv manu militari.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ø;