"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Tot spuneați de “binefacerile” comunismului în alte postări. Sunt născut în 1985 și am prins destul de puțin din acea perioadă. Ce îmi amintesc viu sunt cozile. Care au continuat și în timpul lui Iliescu. (Într-adevăr, în ’90 nu mai erau cartele și marfa era mai multă dar și mai scumpă.) În mod tragicomic cred că există și o parte bună în acele cozi: ne-au antrenat răbdarea. Dacă te certai cu vecinul de coadă la pâine nu îți folosea la nimic. Când însă un vecin de bloc îți dădea pontul că “au adus ulei în ’40 și margarină la Feroviaru’” te bucurai.
“Babele” care azi înregistrează record peste record la “pupat moaște” au stat mai întâi la acele cozi.
Acum, la rândul la care stau, este un “moș” care povestește cum a supraviețuit familia lui când americanii au bombardat Bucureștiul în Al Doilea Război Mondial: “Lu’ unchi’meu i-au zis vecinii: «Ascunde-te în beci că trec avioanele!» Dar el s-a pus undeva lângă o magazie. Și când a căzut un obuz la el în curte … nu-și mai amintește nimic decât că s-a trezit 20m mai încolo. Cartierul nostru era undeva lângă Gara de Nord. Toate casele au fost distruse. Toți cei care s-au ascuns în beciuri au murit.” Alături de el o … “babă” ceva mai tânără. Fusese golancă în Piața Universității. Acum este cu fiica ei adolescentă la acest rând pentru a aduce un ultim omagiu Regelui Mihai. Eu tac și ascult… mi s-a făcut pielea de găină.
[…] Ajung cu rândul în Palatul Regal și mă apropii încet încet de Sala Tronului. Sunt într-o altă Românie. În Regatul României. Adevărații români sunt cei ale căror povești de viață le-am auzit adineaori. Avem un rege. Iar regele se mai numește și 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧. Ajung în fața sicriului Regelui și îmi dau seama că nu știu ce trebuie să fac… Este prima dată când mă aflu în fața unui suveran. Eu m-am născut într-o republică bolșevică în care nu avem așa ceva. Avem doar politicieni libidinoși. Dumnezeu să-l odihnească!*
De fapt titlul ar fi trebuit să fie „Statul stângist” ori „Statul de Stânga”, pentru că este vorba despre concepția Stângii (politice) despre stat. Doar că în clipa de față ”Stânga = (Neo)Comunism” este o realitate foarte clară. Și, prin urmare, mult mai ușor de înțeles. Pentru că, în fapt, dincolo de filosofări sterpe, Stânga se reduce, real, la Comunism (acesta este fie ținta, fie chipul de după mască al formelor de Stânga ce pretind a nu fi comuniste).
Rândurile mi-au fost inspirate din încercarea unui ziarist de a vorbi despre „statul minimal”. Persoana în cauză a început cu afirmația extrem de gravă (și tipică gândirii comuniste) „Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri”. Înainte de a replica la această afirmație, să redăm întregul paragraf din care face parte:
„Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri. El oferă tuturor cetățenilor săi două tipuri distincte de bunuri: protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva comunității tuturor cetățenilor săi și, pe de altă parte, protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva fiecărui cetățean luat ca individ distinct de toți ceilalți. Cu alte cuvinte, statul minimal își derivă legitimitatea din chiar dubla sa funcție de protecție: clasa tuturor indivizilor este protejată de agresiune cu ajutorul unei armate, iar indivizii, fiecare în parte, sunt protejați prin sistemul de legi și de tribunale, ca și prin serviciile de poliție.”
Acest text, inclusiv prima afirmație, constituie viziunea Stângii asupra statului și asupra raporturilor dintre Stat și cetățeni: contractul social. Doar că totdeauna conceputul este prezentat ca un fel de realitate (evidentă), ca un „adevăr absolut”, și nu, așa cum este, ca viziune politică stângistă/comunistă (excepțiile de prezentare, extrem de rare, confirmă regula).
Repet aici realitatea și previn împotriva propagandei de Stânga: Statul nu este „un furnizor de bunuri”, statul nu „oferă cetățenilor săi” nimic, statul nudeține armata, statul nu deține puterea legislativă, statul nu deține justiția, statul nu deține serviciile de poliție ș.a.m.d. decât în gândirea și practica politicianistă a Stângii, a Comunismului.
În realitate,
Statul este forma de (re)prezentare a comunității umane dintr-un anume loc, atât față de membrii săi, cât și față de oamenii și comunitățile din afară.
Prin membrii comunității se înțeleg atât oamenii, cât și comunitățile mai mici, care împreună alcătuiesc acea comunitate.
De pildă, județele și plaiurile românești vechi, ducatele sau voievodatele românești vechi, cnezatele sau jupanatele etc. sunt toate „țări” în limba română veche. Atât în înțelesul de locuri (cu o anume încărcătură culturală, emoțională etc.), dar și în înțelesul de state.
Concepția Culturii Române Vechi, după care
O țară este alcătuită din multe țări, cea mai mică fiind familia.
este și singura concepție adevărată, naturală și coerentă asupra statului.
Ca o paranteză, merită observat că întemeietorii SUA (Părinții Fondatori) au căutat cea mai firească, adică cea mai naturală formă de stat. Menită să asigure maximul de demnitate personală și comunitară în paralel cu unitatea națională. Ca rezultat, au creat o federație de state egale (indiferent de populație sau dimensiuni), în care au o mare libertate (de tip statal!) „orașele” (de multe ori cătune sau sate) și „comitatele” (county = comitat, adică teritoriul condus de un comite, după româna veche, sau conte astăzi). Repetăm faptul că „orașele” și „comitatele” americane au, conform Constituției SUA, o mare libertate de tip statal: au dreptul la propriile legi, fapt de multe ori privit strict anecdotic sau exotic, dar prea puțin înțeles ca semnificație profundă.
Ca și în cazurile americane și românești vechi (tradițional românești!), statul natural este însuși poporul. Este totalitatea obștilor, mici și mari, este numele dat exprimării publice a poporului. De pildă,
Armata și poliția sunt cetățenii în orice stat natural, în orice țară liberă.
Acolo unde forțele armate sunt ale unor structuri autonome față de voința populară avem o dictatură, o tiranie, un despotism. Acestea pot fi într-o fază de început, de uzurpare, adică de preluare vicleană, ascunsă, treptată, a puterii de la popor către mafia numită „stat”. Sau pot fi într-o fază avansată, în care mafia tâlharilor numiți „funcționari de stat și politicieni” a preluat deja puterea de la cei pe care ar trebui, teoretic, să îi reprezinte.
În orice țară liberă, în orice stat liber, cetățenii sunt înarmați (și liberi să se înarmeze).
Prin contrast,
În orice dictatură cetățenii sunt dezarmați iar puterea armată aparține strict dictatorilor.
O altă deosebire clară, evidentă, absolută, între statul natural și statul comunist este impozitul/taxa pe proprietate.
O proprietate nu poate fi impozitată sau taxată, pentru că atunci nu mai este proprietate, ci un bun închiriat (arendat).
Altfel spus,
Într-un stat liber nu există impozit sau taxă pe proprietate; proprietarul este stăpânul proprietății sale.
Prin contrast,
Într-un stat comunist, dictatorial, sclavagist, există taxe și/sau impozite pe așa-zisele proprietăți, care sunt astfel însușite de „stat” (= mafie), „proprietarii” devenind chiriași sau arendași ai acelor proprietăți.
Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor taxe; taxele se plătesc pentru servicii primite, iar pentru simpla existență nimic și nimeni nu poate fi considerat ca primind un serviciu. Cu excepția situației în care cineva (= statul tâlhăresc) se substituie lui Dumnezeu, Dătătorul de viață! Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor impozite: existența impozitului pe proprietate anulează dreptul de proprietate (și îl transformă într-un drept de chirie/arendă).
Toate aceste principii și realități pot fi constatate factual: într-o privire asupra formelor vechi de stat sau țară. La Români, dar și la celelalte popoare. Sau printr-o cercetare deschisă, obiectivă, științifică, asupra principiilor fondatoare ale Statelor Unite ale Americii. Părinții Fondatori ai SUA au revenit la principiile naturale, la statul natural, pe cât le-a fost cu putință.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Dacă am vorbi de stat în afara cetățenilor (ceea ce deja înseamnă că nu mai este stat natural!), am putea, cel mult, să vedem statul ca prestator de servicii pentru cetățeni. În niciun caz statul nu este și nu a fost vreodată „furnizor de bunuri”, așa cum nu a fost niciodată „producător de bunuri”. A pretinde că statul este furnizor de bunuri este la fel de (i)logic cu a pretinde că vânzătorul de la magazin este furnizor de bunuri. Totuși apare această pretenție, că statul ar fi furnizor și chiar producător de bunuri, pentru că pretenția justifică tâlhărirea cetățenilor. Funcționează aici extrem de bine o strategie bipolară ori schizoidă a Comunismului: ceea ce și când convine mafiei este al poporului, ceea ce și când convine mafiei este al statului. De exemplu, hotărârile („deciziile”) sunt luate de tâlhari (= funcționarii de stat și politicienii statului comunist), dar vina pentru rezultate este atribuită poporului. Un exemplu simplu și recent este cumpărarea produselor „medicale” de extrem de proastă calitate zise „vaccinuri Pfizer”; o „decizie” a unor funcționari și politicieni ai statului tâlhăresc, pe care trebuie să o plătească cetățenii. Se poate vedea astfel că statul nu „furnizează bunuri”, că nici nu are de unde: tot ce deține statul este furat de la cetățeni. Iar apoi statul „vinde cetățenilor” ceea ce a obținut de la ei! Această schemă tâlhărească este esența statului comunist.
Cine cunoaște începuturile SUA știe că ideile fundamentale ale întemeietorilor au fost libertatea religioasă, libertatea de conștiință și prosperitatea economică. Prin urmare, apar în documentele fondatoare, de multe ori, credința înDumnezeu, libertatea credinței, libertatea conștiinței, Dumnezeu (așa cum era înțeles de primii coloniști și de Părinții Fondatori ai SUA) etc.
Prin contrast, în clipa de față SUA pretinde, prin Președinție și alte instituții de maximă putere, că libertatea Credinței există doar pentru cei care nu sunt Creștini. Și, în trepte „de castă”, pentru ceilalți. Dacă un Musulman, Mozaic, Hindus, Animist etc. „insultă” Biblia, Creștinismul în general sau o religie creștină, o doctrină creștină, o comunitate creștină etc., conform autorităților SUA face un lucru bun. Dacă un Creștin „insultă” o carte fundamentală musulmană, mozaică, hindusă, animistă etc., dacă un Creștin „insultă” o religie musulmană, mozaică, hindusă, animistă etc., sau vreo doctrină ori comunitate de acest fel, conform autorităților SUA săvârșește un act „de ură” ce trebuie oprit, împiedicat și pedepsit „cu maximă asprime”.
Este un dublu standard absolut evident și monstruos, care se extinde pe foarte multe planuri. Este un rasism sistemic, atât împotriva Creștinilor în general (automat văzuți și tratați oficial ca rasă inferioară, persecutați oficial de SUA la nivel federal dar și local – pretutindeni unde Democrații domină politic), dar și împotriva „Albilor”, iar mai nou și împotriva „Galbenilor” (= Asiaticilor). („Vina” acestora din urmă fiind… succesul pe care îl au în SUA, pentru că spre deosebire de „alte minorități”, muncesc în loc să își plângă de milă și să stea la pieptul „Stângii părintești”.)
Mai mult, există un rasism sistematicîmpotriva celor care păstrează valorile Părinților Fondatori, celor care țin la Constituția SUA așa cum a fost gândită și exprimată.
Aici ne oprim pentru câteva lămuriri: – am pus în ghilimele cuvântul „insultă” pentru că ceea ce înseamnă „insultă” în practica Partidului Democrat de astăzi depinde strict de ce vrea Partidul (practică tipic dictatorială, abuzivă, monstruoasă, adică practică tipică Stângii); în esență, „insultă” este orice critică la adresa doctrinelor stângiste, implicit orice critică la adresa valorilor proclamate „bune” de Stânga; deci orice critică a unei religii sau comunități proclamate „bună” de Stânga este, în doctrina Stângii, „insultă”. – am pus în ghilimele „insultă” pentru că este un cuvânt extrem de subiectiv; atâta vreme cât nu se folosesc cuvinte vulgare, îndemnuri la violență sau acte extremiste, insultele trebuie acceptate ca parte a libertății de exprimare. Cum reacționa Românul din vechime la insultă? Dovedind prin faptele sale că insulta este mincinoasă! („Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume!”) – am pus în ghilimele „de ură”, pentru că a pretinde că o critică este automat „act de ură” este fals, este patologic, este dictatorial; în cazul de față, este un mijloc de acumulare a puterii și interzicere a opoziției, un mijloc de instaurare a tiraniei Stângii. – am folosit termenul de rasism într-un înțeles lărgit, care nu se limitează la termenii biologici (de obicei oricum fantasmagoric definiți), ci la orice comunitate umană ce este prigonită nu pentru fapte rele reale, ci pentru apartenență.
Căderea SUA din paradigme precum „Țara libertății” și „pământul celor bravi” este încheierea unui război foarte lung. În care un dușman al SUA foarte puternic și foarte insidios a fost și este Stânga Politică.
Mulți vor să nu înțeleagă un adevăr clar și absolut: Stânga este dușman ființial și absolut al oricărei națiuni, al oricărei țări, al oricărei etnii. „Naționalismul de Stânga” este o contradicție de termeni: Stânga urăște tradițiile naționale, religioase, culturale, valorice etc.; ergo, Stânga urăște orice țară, etnie sau națiune, indiferent de declarațiile electorale, propagandistice sau de circumstanță. „Naționalismele” de Stânga, fie că s-au numit Nazism, Fascism, Maoism, Ceaușism sau oricum altfel, au inclus nimicireanațiunii așa cum era ea și înlocuirea ei cu o „națiune nouă”. Este o absurditate să numești naționalism o mișcare ce pleacă de la distrugerea națiunii în numele căreia acționează! Iar această idee, de „nimicire a vechiului”, este baza oricărei acțiuni politice a Stângii. Este inclusiv baza așa-ziselor „mișcări naționaliste de Stânga”. Națiunea se definește prin sfinții și eroii care arată calea de aur a neamului. Prin ei se construiește și definește ceea ce este național cu adevărat. În rest, pot exista constructe temporare (precum „moneda națională”), dar care nu pot să fie definitorii. Iar dorința Stângii de „demolare a idolilor” (neconvenabili politic), de „înlăturare a tradițiilor învechite” (neconvenabile politic) etc., este luptă directă împotriva esenței naționale. Ca urmare, ființial, Stânga este anti-națională, indiferent cât de patriotică sau naționalistă s-ar pretinde.
Din acest punct de vedere, Stânga a fost totdeauna dușmanul ființial al Statelor Unite ale Americii. Dar această dușmănie și războiul anti-american al Stângii a căpătat noi dimensiuni odată cu apariția URSS („Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice”).
Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit. În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).
Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu). Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale. Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni. Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte. Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia. Etc., etc.
Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată. Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului.
Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!). Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”. De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.
Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni. Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit. Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).
Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu. Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă! Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d. Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.
De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români). Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).
Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA: Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.
„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”
Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile. Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi. Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare. Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).
Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor. Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții. Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol. De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța. Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi. Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură. Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ne-ai (m-ai) călit!”
sau
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ești condus de un tâmpit!”
Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”. De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc. În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!). Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.
În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari! Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit. Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d. Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.
Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu alblocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii. Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor. Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…
România Străveche - Ancient Romania 