Etichetă: Comunism

Binele Comunismului (06). Despre blocurile comuniste si Români

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mărturisește un domn de 62 de ani:

„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”

Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile.
Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi.
Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare.
Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).

Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor.
Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții.
Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol.
De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța.
Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi.
Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură.
Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ne-ai (m-ai) călit!”

sau

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ești condus de un tâmpit!”

Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”.
De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc.
În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!).
Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.

În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari!
Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit.
Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d.
Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.

Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu al blocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii.
Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor.
Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (04). Un cititor răspunde Scrisorii unui tată

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Un comentator, Cristian, răspunde astfel la O scrisoare de tată (II):

„Mărturisesc și eu că astfel se trăia în București prin 1985. Nici în alte orașe mari nu era mai bine. Prin iarna lui 86-87 locuiam în centrul Bucureștiului, aproape de Intercontinental – Batiștei. Și ce să vezi într-o dimineață? Paharul cu apă lăsat seara pe masa din sufragerie avea gheață. Deci în acea noapte în casă nu erau nici 6-7 grade C!
Desigur că alimentarele din centru erau mai bine aprovizionate, dar doar câteva ore sau zeci de minute pe zi. Iar la coadă se stătea muuult mai multe ore. În schimb, pentru cine cunoștea, exista Casa de comenzi Mercur, prin care puteai să te aprovizionezi, ca simplu muritor de foame, foarte bine, dacă nu comandai prea des.
Dar în provincie nu exista așa ceva. Mulți provinciali se bucurau de o delegație la București, reușind să aducă de pe acolo bunătăți din alimentări, chiar dacă era vorba doar de cornuri cu lapte sau ciocolată (chinezească, bineînțeles).
Aceasta era realitatea hâdă comunistă, nu mai vorbesc de minciuna oficială de prin instituții, licee, facultăți, etc. Și de programul TV de 2 ore/zi!! Care începea cu Telejurnal și se sfârșea cu Telejurnal. Circula gluma cu probabila Marea Unire – TVR să ajungă să unească cele 2 Telejurnale…
Și ca să punctez: datoria externă a României a fost plătită integral până la data de 12 aprilie 1989! Nebunia a continuat însă pe mai departe…. Ce folos??? Din comunismul naționalist am căzut în capitalismul internaționalist, nereușind să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniști și securiști din conducerea Țării în Piața Universității din primăvara-vara lui 1990! Punctul 8 din Proclamația de la Timișoare!”

La această mărturie istorică voi adăuga următoarele:

  1. Da, s-a întâmplat și în apartamentul nostru să ne trezim cu apa înghețată în pahare sau sticle. Chiar exista o glumă tristă: „Dacă vrei să nu îți înghețe iarna apa bag-o în frigider!”.
  2. Adevărat, la magazinele din centru se găseau mărfuri ce lipseau în restul Bucureștiului; dar se găseau (cum spune și Cristian) doar în cantități foarte mici, care se epuizau în cel mult o jumătate de oră, foarte rar într-o oră sau două. Cozile durau ore întregi, uneori peste cinci-șase ore. Pare o fantezie sau o glumă, dar a fost o tragică realitate. Totuși în Scrisoarea unui tată sunt folosite ca reper pentru că trebuia să pretinzi că există ceva bun (multe lucruri bune, de fapt!) în Comunism. Altfel erai încadrat la „dușmanii regimului” și urmau represalii grele.
  3. Casa de comenzi Mercur avea prețuri foarte mari pentru un om obișnuit. Scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea este a unui tată cu patru copii. Ca urmare, posibilitățile de comandă erau reduse. Mai mult, nu aveai voie să comanzi la această „casă de comenzi” mai mult de odată pe lună, cel mult de două ori; iar cantitățile erau și ele limitate.
  4. Existau magazine „pe valută”, dar din care puteau cumpăra doar străinii sau persoane cu funcții importante, care puteau justifica legal valuta. Căci deținerea valutei de către omul obișnuit era practic interzisă. Mai precis, cerea proceduri foarte complicate (inclusiv declarații scrise pentru motivul încercării de a obține valută), în lipsa cărora posesorul era pasibil de pierderea locului de muncă și pușcărie.
  5. Ciocolata chinezească amintită de Cristian era una dintre „valutele forte” ale vremii. Față de ciocolata produsă de statul zis român era o delicatesă. Era și învelită într-un staniol frumos. Ca urmare, era căutată și tezaurizată, de multe ori fiind folosită ca „dar” (= șpagă) pentru funcționari, medici, milițieni etc., alături de săpunurile „Fa” și alte produse care acum ar stârni râsul.
  6. Termenul de „comunism naționalist” este un oximoron de același calibru cu „îmbunătățiri rele”. Comunismul este prin definiție anti-național. Toate regimurile comuniste din istorie au nimicit cultura națională a țării sau regiunii stăpânite. Termenul ar fi ironic, dacă nu ar fi folosit de unii ca și cum ar fi logic; în realitate el se referă la „comunismul regionalist” sau la „comunismul baronilor locali”. Comunismul regionalist folosea, într-adevăr, forme denaturate de naționalism în sprijinul regimului. Stalin a făcut primul acest lucru, pentru a nu pierde războiul (filmul rusesc Popa [Поп], greșit tradus la noi Preotul, este un exemplu tipic de „naționalism comunism” în care până și religia este pervertită să susțină regimul satanic al Comuniștilor).
  7. Comentatorul Cristian este foarte optimist atunci când spune că nu am reușit „să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniștii și securiștii din conducerea Țării”. Eu văd că până astăzi suntem, din nenorocire, conduși de aceleași călăuze oarbe. Și sunt destui care se pregătesc să îi voteze din nou în 2024, sub cele mai prostești pretexte.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (03). O scrisoare de tată (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985.
Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:

a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.

b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât să nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.

c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.

După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale.
Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.

Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:

”Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.”

Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse).
Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”.
Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.

Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).

Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.

„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.

Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție.
Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea.
La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.

Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.

Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.

Dar cea mai grea problemă era frigul.
Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă.
Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre.
Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!

Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării.
Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!

Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea.
Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial.
Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”.
Un bine strict declarativ.
Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (01)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Patriotica propagandă anti-românească încearcă de ceva vreme să ne convingă „ce bine era pe vremea Comunismului”. Peste trei sute de mii de Români încarcerați pentru Credință sunt „binele de pe vremea Comunismului”. Trupele sovietice în România, jafurile nesfârșite, violurile, crimele, tâlhăriile sovietice, sunt tot „binele de pe vremea Comunismului”. Zecile de pușcării și lagăre politice, cu condiții de o ferocitate extremă, sunt de asemenea „binele de pe vremea Comunismului”.

Ca fapt divers, chiar săptămâna trecută a vrut cineva să viziteze Memorialul Pitești, împreună cu copiii: să vadă cum petreceau deținuții politici Crăciunul. I s-a explicat la telefon că Memorialul Pitești este închis până la jumătatea lunii Februarie, deoarece este prea frig pentru personal.
Pe site scrie doar „Memorialul este închis iarna între 2 decembrie 2023 și 14 februarie 2024.”, fără explicația amintită, dar se subînțelege.

Că este prea frig pentru personal cred, căci am fost acolo în zile mai reci!
Dar este prea frig pentru personal deși există astăzi aeroterme și personalul are haine groase. Iar iarna este chiar blândă.
Gândiți-vă cum era în iernile grele ale anilor ’50 și ’60 ai secolului XX pentru deținuții îmbrăcați într-o zeghe zdrențuită. Fără alte haine, fără încălzire, fără perne, plăpumi etc. Și, mai mult, aproape fără mâncare!
Acesta este binele Comunismului.

Iar dacă vreun naiv sau vreun mincinos va spune
”Aceștia erau dușmanii sistemului, supușii Partidului o duceau bine!”
afirmația este de o absurditate dureroasă.
Pentru că în afara pușcăriilor și lagărelor politice exista închisoarea națională care era statul comunist.

(va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Iată,

Captură de ecran de pe site-ul Memorialului Pitești www.pitestiprison.org/ cu programul de vizită. Vă îndemn din suflet să îl vizitați. Vă va ajuta mult să înțelegeți și Comunismul, și sfințenia celor care i s-au împotrivit, și faptul că Binele învinge.

Copiii acasă ori despre homeschooling

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Sunt adevăruri ce trebuie spuse.
Unul dintre acestea este îndemnul:

Nu vă mai dați copiii la școală, educați-i acasă.

Homeschoolingul sau „învățarea acasă” este o tradiție veche în întreaga lume.
La Români, era întregită prin școala de duminică (sau de sâmbătă): preotul cu băieții, preoteasa cu fetele, se adunau în curtea bisericii unde se învățau, alături de gândirea sănătoasă și cuvântarea sănătoasă și cititul, scrisul, socotitul.
Cei care voiau mai mult, puteau să învețe și mai mult. Dar, după cum mărturisește cu năduf Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, Românii alegeau, în uriașă majoritate, să se oprească la cele ale lor:
Biblia și rugăciunile, tâlcuirile Sfinților, datinile bătrânești, proverbele și zicătorile, basmele și basnele, doinele și baladele, snoavele, ghicitorile și legendele și tot așa; cititul, scrisul și socotitul se foloseau la nevoie. Cunoștințele folositoare se țineau în minte și în inimă. Și aproape toate, după cum vedem, se învățau în familie, la biserică, între rude și prieteni, într-un cuvânt, în obște (parohie).
Dar cei care voiau mai mult?
Cei care voiau să învețe un meșteșug, o meserie, ceva?
Cei care voiau să învețe limbi străine sau științe înalte?

Pentru meșteșugurile sau meseriile ce nu se puteau învăța în obștea părintească (natală), se afla ucenicie.
Adică se mergea la vreun meșter sau la vreo meșteră, și să dedea băiatul sau fata în grijă. Dacă se vedea că este copilul potrivit pentru meșteșug.
Și învăța astfel copilul, unul la unul, de la meșter(ă), tot ceea ce era de învățat, ba și ceva mai mult. Căci meseria se fură, adică trebuie să știi să preiei de la meșter(ă) dincolo de ceea ce se pricepe să îți arate, să îți spună.

Limbi străine?
O parte se învățau chiar în cătun ori sat.
De obicei fiecare preot știa ceva slavonă, sau latină, sau greacă veche – limbile internaționale ale vremii.
Iar pentru cei care voiau să învețe mai mult, ori altfel de științe decât cele cunoscute de fruntașii satului, erau felurite școli mânăstirești.
Mai „proaste” (mai simple), la mânăstirile mai mici, mai „înalte”, la mânăstirile mai mari. Sau chiar școli domnești (academii domnești) la „mânăstirile domnești”, precum Nucet (Cozia), Putna, Tismana, Neamț etc.
Doar că la aceste școli mânăstirești mergea omul (bărbat sau femeie) atunci când era destul de mare (și de chibzuit). Undeva după 16 ani, de obicei după 18.

Stânga, Socialiștii, Comuniștii etc., au preluat școlile de la Biserică și oameni.
Au zis ei că oamenii sunt prea proști ca să știe ce au de învățat. Hotărăsc ei, luminații și iluminații geniali, ce trebuie să învețe omul. Obligatoriu! Dar pe banii oamenilor, bineînțeles – din care și-au tras totdeauna partea cea mai mare pentru trăsuri și cai, sau pentru mașini mai apoi, pentru neveste, copii, amante, copii din flori, rude, relații, plimbări, vacanțe, case, castele, ospețe și tot așa.
Cumva, în iluminarea adusă de școala obligatorie a statului, libertatea oamenilor s-a tot împuținat. În numele progresului, siguranței, bunăstării.
Doar că oamenii, deși înconjurați de sclavi mecanici, electro-mecanici sau electronici, deși cu apă și căldură la robinet sau lumină la buton, sunt tot mai slabi, mai nefericiți, mai sclavi.

La început, căci fără momeală peștele greu se prinde, școlile de stat erau făcute să pară „pentru oameni”. Se alegeau, adică, pe cât mai mult cu putință, dascăli pasionați. Adică oameni care cu tot sufletul voiau să îi învețe pe copii lucruri bune. Și chiar se promovau, prin programa școlară, lucruri bune. Astfel încât orice împotrivire față de școala de stat să pară nebunie.
Apoi, pas cu pas, au început să se schimbe și felul în care erau aleși viitorii dascăli, și felul în care erau pregătiți, și programa școlară… totul. Astfel încât să se asigure statului producția de sclavi.
Dascălii adevărați au rămas – și rămân – ca niște oaze într-un deșert cumplit.
Ca niște oaze… și ca momeală pentru pești.

Dar, dincolo de trecut, ce se întâmplă astăzi?
După observațiile mele, după ceea ce am auzit de la mii de copii aflați în școli sau absolvenți ai acestora, școlile, și mai ales liceele, au devenit o cloacă împuțită.
Pricină pentru care sfătuiesc și îndemn pe părinți să își educe copiii acasă; să facă, după cum se spune mai nou, homeschooling. Sfat și îndemn asupra căruia voi reveni mai jos.

Acum vreo o lună de zile, m-au întrebat câțiva părinți la ce liceu să se gândească pentru copiii lor (aceștia nu erau de față). Și am dat același îndemn: încercați să găsiți un mijloc pentru școala de acasă, căci e de mii de ori mai bine decât în liceu. Au fost uimiți de părerea mea proastă față de sistemul liceal al statului zis român. Le-am explicat faptul că încă din clasele de gimnaziu pornografia și drogurile se răspândesc puternic printre elevi; că există foarte multă violență fizică și psihică. Și că în liceu acestea sunt deja mod de viață. Că elevii, în uriașă majoritate – din experiența mea, peste 90% dintre elevi –, ies din liceu având experiența drogurilor și căzuți în desfrâu. Desfrâu cu consecințe cumplite asupra sănătății fizice și psihice a omului, un mijloc eficient pentru transformarea omului în sclav și ruină. Desfrâu promovat de stat prin toate mijloacele și pretins „normalitate” (căci este normal să fii sclav, nu?). Că sunt nenumărate răutățile din licee, de la bătăi de joc la bătăi propriu-zise și umilințe.
Părinții se uitau la mine ca la nebun. ”Am fost și noi în liceu”, mi-au spus ei, ”și nici pe departe nu era așa!”. Am zâmbit trist. Am încercat să le explic faptul că lucrurile s-au schimbat. Și că ei trăiesc în altă lume decât cea în care trăiesc copiii lor. Nu m-au crezut. Și la politicoasa despărțire, i-am văzut dând ochii peste cap pentru ciudățeniile spuse de mine.
După vreo două săptămâni, în treacăt pe la aceeași părinți, la televizorul deschis se comenta despre consumul (mare) de droguri în licee; despre violențele din licee; despre profesori abuzivi, elevi abuzivi, elevi criminali etc.
Cei doi oameni dragi mie aveau o anume vinovăție în priviri. Nu am spus nimic despre aceasta. I-am lăsat să cântărească ei lucrurile: sunt copiii lor.
Și, spre deosebire de statul (neo)comunist, noi nu hotărâm în locul părinților; chiar și dacă se întâmplă să fim siguri că știm mai bine.

Un liceu adevărat, românesc, au visat și martiri precum duhovnicii Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu și mulți alții.
Un liceu în care să se învețe gândirea sănătoasă, cuvântul măsurat și înțelept, munca adevărată, alături de cel câteva materii de care are cu adevărat nevoie un licean.
De ce au visat la asta?
Pentru că liceele noastre sunt pe un drum greșit încă din perioada interbelică; dar au accelerat după instaurarea Comunismului și sunt în cădere aproape liberă din 1990 încoace.

În primul rând, în liceu ești silit să înveți nenumărate lucruri nefolositoare pentru tine. Din zece mii de absolvenți de liceu sunt doar câțiva care folosesc vreodată în viață matricele de la matematică sau inducția eletromagnetică de la fizică; ori și mai puțini care au nevoie să știe ceva despre benzen (C6H6) sau formaldehide. Liceu ar trebui să fie o școală de specialitate, nu o uriașă ciorbă de specialități (vârâtă pe gâtul copiilor sub pretextul aberant al „culturii generale”). Pe de altă parte, cei care învață acasă își pot alege materiile care le sunt cu adevărat folositoare – adică cele potrivite cu drumul pe care vor să meargă. Și având mai puține materii – dar cele care îi interesează! – le pot învăța mult mai bine. Și le rămâne timp și pentru alte lucruri!
În al doilea rând, în liceele de astăzi există o uriașă presiune socială pentru curvia cea mai murdară, pentru sclavia față de corporațiile producătoare de articole „de modă”, pentru fățărnicie, pentru „șmecherie”, pentru vorbărie goală sau/și spurcată, pentru beție și droguri etc. Elevii sunt îndoctrinați să creadă că valoarea este dată exact de lucrurile fără valoare și pentru care sunt înrobiți și pierd tot ce au cu adevărat valoros. Iar cei care nu se supun îndoctrinării sunt persecutați, de multe ori cumplit.

Cei mai mulți dintre părinți nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce sunt cu adevărat liceele. Sau, dacă știu, nu le pasă – pentru că ăla este și nivelul lor. Sau, dacă le pasă, sunt prea slabi sau resemnați ca să facă ceva.
Există însă o cale de a-ți scăpa copiii de aceste fabrici de „idioți utili/inutili”: învățatul acasă (homeschooling).
Această metodă funcționează cu succes. Și în România, și în alte părți.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Atunci când citiți o asemenea declarație

gândiți-vă că dacă 9% „au declarat că au consumat cel puțin o dată un tip de droguri” în realitate proporția este mult mai mare (adesea doar unul din cinci sau chiar doar unul din zece copii/adolescenți recunosc adulților o faptă pe care știu că adulții o dezaprobă).

Atunci când citiți că un studiu arată că „unul din cinci adolescenți din România își începe viața sexuală înainte de 15 ani” puteți să fiți siguri că mai puțin de unul din cinci termină liceul fără să o fi început.

Iar mediul „școlar” este principalul ferment al acestor otrăviri în masă, este locul în care se materializează toate ispitele promovate de mass-media.