"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Văzut-am printre arini venind făpturi nemaivăzute, pe drumuri pierdute, pline de spini.
Auzit-am prin mohor venind făpturi neauzite, pe drumuri tăcute, pline de dor.
Și timpul își varsă cupa cea grea, Se-așterne vremea în straturi de nea, Se pierde rece slaba infuzie, de doruri, pace și de iluzie…
*
Pe drumul de șoapte pe care-ai plecat o urmă, o urmă nu mi-ai lăsat; și cum să te caut, dacă stele nu sunt iar Calea Lactee a căzut pe pământ… (topită-n țărână se naște fecioară ispită pierdută prin colțuri de vară)
*
Și calul își clatină coama rănită făcând să se nască un vânt dureros cu scrâșnet de piatră pătruns pân’ la os și soartă zdrobită.
Și iar vremea trece… pierdut printre lunci cu doruri de ape și ceruri mărunte, pierdut între ierburi te-aștept ca atunci la mica ta poartă ce n-o mai ajungi.
Mihai-Andrei Aldea (București, 1987)
P.S. Am scris această poezie într-o seară de vară. Recitisem în acea zi al doilea volum din Istoria românilor de Dinu și Constantin C. Giurescu, dramele Vlaicu-Vodă și Apus de soare. Și îmi amintisem de istorisirile din familie despre bunicii, unchii și verii ce luptaseră împotriva ocupației sovietice, despre străbunicii care luptaseră în Primul război mondial – cu deplin eroism (despre unul dintre ei, aici; altul a murit în luptele pentru apărarea Dobrogei; alții au supraviețuit Marelui război cu răni ce până la urmă i-au răpus). Îmi amintisem de Măița de la Roșiori – un suflet nobil de țărancă adevărată. De străbunii ce luptaseră în Războiul de Neatârnare (Independență) etc. Apoi a început să se audă la radio lingușeala abjectă a celui ce ducea România spre dezastru. Aveam 14 ani, se apropia începerea liceului comunist atât de mincinos idealizat de propagandă în filme, scrieri, emisiuni radiofonice și cântece. Străvedeam – și le-am spus și colegilor șocați – căderea regimurilor comuniste și o nouă era; apoi ridicarea unui alt Comunism, machiat în Capitalism. Și îmi era dor. Îmi era dor de bucium, fluier și caval, de tulnic, buhai și corn. Îmi era dor de clopot și toacă – deși eram ateu, știam liniștea pe care o dăruiește cântarea lor. Îmi era dor de poteci, pietre și băltoace, de mirosul dumnezeiesc al focului de lemne, de livezi, ciocârlii, privighetori, mierle, șoimi și acvile. Îmi era dor de pâinea de cuptor, de laptele adevărat, de zmeură, mure, ghebe și alte bunătăți de la țară. Îmi era dor de munte, de codru, de sat, de tălăngi și grădini, de gâștele certărețe și de găinile gureșe, de glume, ghicitori și basme, de zâne, iele, pitici și uriași, dar mai ales de bătrânii trecuți prin multe cu inima lipită de Țară. Îmi era dor de România cea adevărată și veșnică, România Străveche. Îmi era dor: o (le) simțeam atât de aproape și atât de departe! Așa că i-am scris sufletului meu o carte: scrisoare și mărturie. Despre dialogul, zbaterea și lupta dintre lumea orășenizată și ceea ce înseamnă, cu adevărat, Român.