Etichetă: bucurie

Sfârșitul lumii. Între groază și bucurie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. (Ioan 14:27)

Mult s-au obișnuit cei care sunt – ori ar trebui să fie – ai Bisericii lui Dumnezeu cu ideile apocaliptice străine.
Prin felurite scrieri, de la cele literare la (pseudo) teologice, prin filme de toate genurile, prin propaganda mai mult sau mai puțin conștientă a mass-mediei.

Ca și în privința Răstignirii Domnului Iisus Christos, și în privința Sfârșitului Lumii (”Apocalipsa”) găsim în gândirea și trăirea veșnică o morbidă fascinație pentru rău: suferințe, chinuri, necazuri, zbateri, țipete, strigăte, urlete, foc, potop, arderi, ucideri, înlănțuiri etc., etc.
Această centrare pe rău a Vestului are explicația sa – căci din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12:34; Luca 6:45). Dar nu este ceea ce ne preocupă acum.
Pentru că mult mai arzător este – dacă tot am amintit de arderi – să vedem cât rău face la noi, în Ortodoxie, preluarea acestei gândiri și trăiri.

Cu durere și dragoste vedem pe copiii de toate vârstele ai Bisericii îngroziți, adică speriați, teorizați chiar, de chinurile care vor veni (expresie tipică Catolicismului și Protestantismului).
După model apusean, o mulțime de ortodocși ajung să fie preocupați până la patimă (obsesie) de detaliile „răului apocaliptic”.
Atât de mult se concentrează pe „puterea Anticristului”, pe chinurile care vor veni, pe strigătele ca stâncile să acopere pe oameni de aceste chinuri etc., încât ajung într-o stare de profundă și rea întristare (depresie), cu totul străină ucenicilor lui Christos.

Pentru luminarea și întărirea lor întru Domnul, dar și a noastră, a tuturor, e bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.

În primul rând, citind Faptele Apostolilor găsim bucuria vieții în Christos a primilor Creștini – mii și zeci de mii.
Deși disprețuiți și chiar persecutați, inclusiv chinuiți uneori cumplit, ba chiar uciși, acești ucenici ai lui Christos trăiau bucuria vieții întru Domnul.

Citind epistolele apostolice rânduite prin Duhul Sfânt în Noul Testament, găsim aceeași bucurie a vieții în Christos.
Singurele supărări ale Apostolilor sunt ale depărtării de Dumnezeu ale credincioșilor.
Apostolii nu se plâng de răutățile societății, conaționalilor, autorităților etc.
Dimpotrivă, îi deplâng pe cei care le săvârșesc și care astfel se osândesc singuri.

Zice Sfântul Apostol Petru:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin! Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă! Pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare. De sunteți ocărâți pentru Christos, fericiți sunteți! (I Petru 4:13-14)

Atunci când Sfântul Apostol Pavel amintește chinurile sale o face în treacăt și pentru alții, iar nu ca pe o nevoie personală.

Toate acestea stând împotriva gândirii și trăirii apocaliptice apusene, care face din suferințe o obsesie, din pocăință tragedie și din chinuri nesfârșite statistici.
Toate acestea stau și împotriva preluării unor asemenea rătăciri de către Ortodocși.

Căci pentru mine viață este Christos și moartea un câștig (Filipeni 1:21), spune în Duhul Sfânt același Pavel Apostolul.

Și nu de la el o zice, așa cum nici Sfântul Petru nu o zice de la el, ci de la Dumnezeu Întrupat, Care ne-a spus și ne spune:

Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe proorocii cei dinainte de voi! (Matei 5:11-12)

Iată gândirea și trăirea ucenicilor lui Christos, iată starea în care se află un Creștin în fața răutăților vieții!

Căci, după cum s-a scris, câți în Christos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6:3), căci moartea Lui este iertarea păcatelor noastre, după cum Învierea Lui este deschiderea porților Cerului pentru noi.
Astfel că ne îngropăm cu Domnul în moarte, prin Botez și prin Spovedanie, care este ca un al doilea botez, o spălare a sufletului și o reașezare în viața cu și întru Dumnezeu.
Ca să putem să umblăm întru înnoirea vieții, ca înviați din morți prin slava lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul a fost înviat din morți prin slava Tatălui.

Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și Învierii Lui. (Romani 6:5)

Vedem, prin urmare, că întemeiați pe fapta și cuvântul Domnului nostru Iisus Christos, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului întru bucurie au trăit în vremurile prigoanelor.
Pentru că, într-adevăr, pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romani 8:18).

Aceasta este trăirea creștină.
Aceasta este trăirea creștină și în lux, și în sărăcie, și în pace, și în prigoană, și în bune, și în rele.

*

Dar, va întreba cineva,

Cum să ne bucurăm, când avem în față grupări secrete și publice uriașe, care lucrează la pierderea noastră? Cum să nu ne speriem, când vedem răutatea dezlănțuită împotriva Creștinilor? Cum să nu ne îngrozim, când valurile Iadului se ridică împotriva noastră, ca să ne înghită și să nimicească Biserica?

La aceste întrebări, ca la oricare întrebări întru slăbirea credinței, răspunsul nu este complicat: uitându-ne la cuvântul lui Dumnezeu și urmându-L.

Căci scris este,

Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă!
Vă voi arăta însă de cine să vă temeți:
Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheena! Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!
Nu se vând, oare, cinci vrăbii cu doi bani? Și niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți: voi sunteți mult mai de preț decât multe vrăbii!
Și, vă zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12:4-9)

Vedem, prin urmare, că nu de prigonitori trebuie să ne temem: de ascultarea de cel rău trebuie să ne temem. Căci aceasta ne desparte de Dumnezeu și ne osândește la Iad. Pe când chinuirea sau uciderea săvârșite de prigonitori ne aduc slavă cerească și Raiul veșnic.

Vedem, prin urmare, că și în chinurile în care pare că suntem singuri și nu ne vede nimeni, Dumnezeu este cu noi și îngerii ne sunt alături.
Și prin faptul că și perii capului ne sunt numărați se arată că tot ceea ce îndurăm pentru Domnul este cunoscut lui Dumnezeu și va fi răsplătit.
Așa cum vor fi pedepsiți chinuitorii noștri – văzuți și nevăzuți – pentru fiecare rău pe care au încercat să ni-l facă – fie că au reușit sau nu.

Iisus Christos ne-a arătat calea care duce la viață:
este o cale care trece obligatoriu prin Muntele Măslinilor, adică prin viața în Biserica lui Dumnezeu, cu harul de aici (măslinele) și cu răutățile de aici (slugile răului venite cu bâte și săbii împotriva Domnului și ucenicilor Săi);
este o cale care trece obligatoriu prin fățarnica și mincinoasa clevetire și osândire a lumii, inclusiv a celor care sunt cei mai mari în societate;
este o cale care trece obligatoriu prin lepădarea de noi a celor care se tem și ascultă mai mult de lume decât de Dumnezeu;
este o cale care trece obligatoriu prin Golgota, cu toate chinurile ei, cu toată moartea și întunecimea ei;
este o cale care trece prin Iad pentru a ne urca mai presus de ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina cea necreată, în bucuria veșnică, în pacea care covârșește toată mintea, în cunoașterea adevărată, în slava unor Zori eterni, în fericirea deplină.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 16:33)

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. (Ioan 14:27)

Primul cuvânt al Mântuitorului către ucenicii Săi, după Înviere, este pace:

Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi! (Ioan 20:21)

Aceasta este calea creștină, aceasta este viața creștină: întru pacea lui Christos, întru bucuria Duhului Sfânt, întru grija paternă a Tatălui, adică întru Dumnezeu.
Și Dumnezeu fiind cu noi, nu mai are nicio importanță cine este împotriva noastră.
Căci aceia care sunt împotriva noastră sunt creaturi; oricât par de mari, sunt nespus de mici la scara Creației și puternice doar față de puterile noastre trupești.
Dar de partea noastră este Dumnezeu, Cel mai presus de Creație, Cel dincolo de timp și spațiu, Cel Atotputernic.
Doar să ne ținem de El cu inima și cugetul, cu puterile și cu sufletul nostru, ca ai Lui să fim.

Căci Sfârșitul Lumii este întristare și durere, groază și patimă, doar pentru cei înstrăinați de Domnul.
Iar pentru cei care Îl iubesc, este vremea încetării suferințelor și răului, este vremea pieirii răului și biruinței Binelui, este intrarea în Pacea Eternă, în lumina veșnică a lui Dumnezeu.
Este bucurie.

Maran atha, pace tuturor!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Ca Domnul Iisus la Înviere!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Sunt străzi și ulițe pe care încă miroase a cozonaci și sarmale, a drob și fiertură, a bunătăți pregătite de mâinile harnice.
Binecuvântarea Domnului este peste aceste case, care țin buna osteneală a pregătirii casei cu toate cele trebuitoare.
Binecuvântarea Domnului este în sufletele celor ce se muncesc, fie ca prima mână, fie ca ajutoare.
Binecuvântarea Domnului este cu ei căci muncesc și se ostenesc înfrumusețând. Înfrumusețând masa, casa, ograda, lumea.

Din vechime Româncele se ostenesc să dea față frumoasă multor bunătăți, dar mai ales cozonacilor și pâinii de casă. Ca să fie rumene, luminoase, strălucitoare.
Căci așa este Domnul Iisus la Înviere, așa este fața Domnului Christos de Paști!, spune înțelepciunea veche românească.

Da, așa este, la Înviere Dumnezeu strălucește.
Și strălucesc împreună cu El toți cei care au muncit și s-au ostenit ca să Îl cinstească cinstit.

Înviază Dumnezeu, bucuria noastră!
Christos a înviat!

Mihai-Andrei Aldea

Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt pentru Înviere

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De când a început nebunia cu pandemia, Mitropolitul nostru Teofan a mărturisit, prin mai multe cuvinte de mare folos, felul în care se trăieşte, în aceste vremuri, Credinţa. Pentru cititorii mei este, cred eu, de mare folos astăzi,
în Vinerea Mare,
aceste Cuvânt pentru Înviere
Să ne fie spre folos, întărire şi mântuire!

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Puţin despre glume

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

M-a întrebat cineva – care nu prea mă cunoaşte – dacă mai şi glumesc.
„Dacă trebuie, mai şi glumesc.” i-am răspuns. Şi am adăugat „Din păcate, fac glume proaste, că nu le ştiu pe cele bune…”
Firesc ori ba, omul s-a uitat la mine ca la felul 314. Şi chiar nu eram!

*

Altcineva m-a întrebat dacă este creştineşte să glumim.
„De vreme ce Dumnezeu are simţul umorului, este firesc să încercăm, cel puţin, să îl avem şi noi. Cu măsură, se înţelege!”
Din păcate omul în cauză nu prea avea simţul umorului, în schimb avea prejudecăţi: era absolut sigur că hazul ori umorul sunt interzise, cu totul interzise, Creştinilor. Mă întrebase doar ca să confirm ceea ce ştia el, să poată închide mai bine gura unora – prin argumentul competenţei (atât de discutabil…).
Ca urmare, s-a înfuriat vădit:
– Cum adică „Dumnezeu are simţul umorului„?
– De pildă, când îi ia peste picior pe Iov sau Iona. Cu blândeţe, cu dragoste, dar şi cu haz. 
– Nu există aşa ceva! – s-a oţărât interlocutorul.
– Ei, dar dacă ştii atât de bine, de ce m-ai mai întrebat?
– Dumneata, ca preot, trebuie să înveţi lumea adevărul, nu alte lucruri! – a continuat să se răstească.
– Aha, deci eşti episcop! – am exclamat bucuros.
Şi, sărind de pe băncuţă, m-am aplecat zicând:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite!
Omul a dat în bâlbâială:
– Nu… Ce… Ce episcop? Nu sunt episcop! Nu dau binecuvântări!
– Cum, nu eşti episcop? Ciudat! Sincer, după autoritatea cuvintelor mă gândeam că eşti chiar vreun Papă din cei infailibili. Ştii, cei care schimbă şi Scripturile când acestea îi contrazic. Sau vreun urmaş al lui Luther, că şi el a făcut asta.
– Ce schimbare a Scripturilor? Nu înţeleg!
– Păi dacă Dumnezeu glumeşte cu Iov şi Iona – cel puţin aşa ne arată Scripturile – dar dumneata spui că nu o face…
– Unde glumeşte Dumnezeu cu Iov şi Iona? – se răsti el, indignat, dar şi cumva clătinat în prejudecăţile lui.
– De pildă, atunci când, vorbindu-i despre Facerea lumii, îi spune lui Iov şi „tu ştii bine, căci erai născut şi numărul zilelor tale este foarte mare” (Iov 38.21). Sau când îl întreabă „tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de lei„? (Iov 38.39-40). Sau când pune să crească un vrej ca să-l umbrească pe Iona şi apoi îl usucă spre a-l scoate din încrâncenarea lui (Iona 4.1-11).
I-am deschis Scripturile şi i-am arătat.
– Ei, dacă nu este aceasta o blândă ironie, care arată şi dragoste, dar şi umor, ce este?
Omul se uita în Carte, se uita la mine…
Se luptau în el prejudecăţile şi mărturia limpede pe care o citise.
– Cum crezi, l-am întrebat, că Cel care a făcut – şi este – bucuria, ar putea să fie fără haz şi fără zâmbet?

*

În cartierul Covasna din Bucureşti (parte a „Bercenilor”) am slujit vreo 14 ani.
Printre altele, păstrez o dragă amintire unui mic magazin, „Komsi”, desfiinţat, din păcate, printr-o chirie iraţional de mare – ca multe alte magazine şi firme mici din Piaţa Covasna…
Acest magazin era ţinut de o familie frumoasă. Lucrau mai ales soţul, soţia şi o fină, uneori şi fata primilor. Oameni deschişi, luminoşi, cu care era o bucurie să schimbi un cuvânt… sau mai multe.
Într-o zi, oprindu-mă să cumpăr mărunţişurile zilnice – în primul rând pâine, desigur – îi găsesc în lucru: venise marfă. Toţi trei încercau să le facă pe toate deodată: actele pentru mărfuri, căratul mărfii în magazinaş (desigur, domnul avea această misiune!), servitul clienţilor ce intrau.
Ne zâmbim, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte. Sunt întrebat ceva şi răspund. Destul de pe larg încât patronul, cu navetele în braţe, să fie blocat în spatele meu. Pentru că magazinul fiind micuţ, nu avea cum să treacă dacă nu îi făceam loc. Nu ştiu cât a stat – un minut sau cinci – dar în cele din urmă mă întreabă cu haz:
– Iertaţi-mă, părinte, îmi daţi voie să trec?
Mă întorc, înţeleg fulgerător situaţia şi mă feresc, făcând un semn generos cu mâna:
– Treacă de la mine! Poftiţi, vă rog!
Începem să râdem toţi patru.
Patronul, ajungând în sfârşit să lase jos navetele, zice:
– Dar cât de generos sunteţi, părinte!
– Aşa este, recunosc eu. Sunt foarte generos. Este doar una dintre foarte multele mele calităţi. Dar ştiţi care este cea mai mare calitate a mea? Modestia!
Bineînţeles, având umor, au râs toţi. Mai ales după ce am precizat:
– Modestia mea este atât de mare încât m-aş speria de adâncimea ei dacă nu aş fi şi foarte curajos!
Nu m-am mai putut abţine şi am început şi eu să râd.
Este doar o pilă a unor clipe calde pe care le-am trăit în familia mare ce a fost – pentru mine şi mulţi alţii – Parohia Covasna (Sfântul Daniil Sihastrul).

De aşteptat şi trist, micul magazin, afacere de familie, s-a prăbuşit sub presiunea lanţurilor de magazine şi a lăcomiei oarbe a unor autorităţi locale. Care nu au înţeles nevoia de a limita corporatismul comercial – şi nu doar comercial. O nevoie esenţială pentru o societate sănătoasă (şi legiferată categoric şi în SUA şi în alte ţări).
Dar frumuseţea acelor oameni a rămas. Şi rămâne.
Aşa cum rămân şi nevoia de haz, de zâmbet, de bucurie, de câte o glumă. O glumă bună, fără de răutate. Cu măsură.
Până la urmă, un creştin încrâncenat nu-i creştin adevărat…

Cândva Românii aveau toate acestea „în sângele lor”.
Astăzi, după modelul „Halăuinului”, sărbătoarea/bucuria este înecată în sumbru, tragic, murdar. Şi „umorul” a devenit la fel – sumbru, tragic, murdar.
De aceea şi oamenii sunt încrâncenaţi pentru fleacuri. Sunt gata să ucidă pentru nimicuri – de la cele din trafic la oricare altele.
E bine să ne întoarcem la zâmbetul de altădată, în care nu lipsea dragul de celălalt, de ceilalţi. Fraţii noştri măcar prin omenitate, dacă nu prin românitate, măcar prin românitate, dacă nu prin credinţă, măcar prin credinţă, dacă nu prin locuire, măcar prin locuire, dacă nu prin înrudire propriu-zisă. Iată câte pricini să ne iubim unii pe alţii, să ne zâmbim, să ne îngăduim, să ne iertăm!
Să ne aducem aminte de zâmbetul cald al bunicilor de altădată. Şi să încercăm să-l câştigăm, spre a-l dărui mai departe.
Zâmbetul bun este puntea către pacea şi dragostea în care se cuvine să trăim.
Bună să vă fie inima!

Mihai-Andrei Aldea